Petőfi Sándor, Scrisori adresate lui Kerényi Frigyes

XVI

Coltău, 14 octombrie 1847

La cealaltă masă, soţia îşi completează jurnalul, eu am făurit deja o poezie, vântul de afară suspină ca foalele dintr-o fierărie; se apropie ora prânzului, dar a mai rămas un pic de timp – deci, din toate acestea rezultă că acum este cea mai potrivită ocazie pentru a întocmi răvaşe, drept care voi profita neîntârziat. Aşadar, dragul meu prieten, bucură-te sau trage un căscat, dar eu te sfătuiesc, nu de dragul meu, ci de dragul tău, ca, dacă te trezeşti căscând, să nu caşti prea grozav, deoarece îţi va pica maxilarul, ceea ce-i un lucru extrem de neplăcut. Ştiu asta din experienţă, din perioada când citeam operele maghiare considerate ca fiind valori clasice, de care Domnul să ferească toate sufletele nevinovate!

Mă crezi ori ba, prietene, dar timpul zboară, repede, repede! Florile deja s-au ofilit, vremea începe să se răcească, facem foc în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori. Ah, timpul zboară, am devenit un bărbat însurat cu vechime! (Cinci săptămâni.) Poate că mâine-poimâine ne trezim cu un leagăn în casă şi curând după aceasta cu un sicriu. Nu facem altceva decât să ne naştem şi să murim. Fericiţi meşterii dulgheri, căci a lor este împărăţia profiturilor!

Ici şi colea luna de miere se va termina şi vom ajunge în imensul deşert, care poartă numele de „partea prozaică a vieţii”. Vorbesc prostii, de unde pui că provin de la un domn de felul meu. Eu cred cu tărie că luna mea de miere va ţine până la mormânt. De parcă poezia vieţii ar depinde de timp şi nu de indivizi. Luna de miere a unei persoane prozaice este şi ea prozaică şi viceversa. Cine cum este. Unii oameni nu găsesc lirismul nici în primăvară, nici în poeziile mele, pe când alţii îl descoperă în buruienile uscate, ba chiar şi în critici. Deci, ceea ce am afirmat mai devreme este că luna mea de miere va dura până când mă vor înmormânta… Desigur, poate că extazul va dispărea, dar poezia şi fericirea vor rămâne. Oh, acestea au fost nişte zile uimitoare! Şi oare tocmai de aceea nu-mi dau seama cum au trecut? Numai că, senzaţie aproape înfiorătoare, îmi amintesc doar de cele mai prozaice şi, ca să spun aşa, irelevante distracţii, precum călăritul, cititul, scrisul etc. Am scris, prietene, o grămadă de poezii! Mărturisesc, n-am fost atât de prost ca să versuiesc în prima săptămână de căsnicie; dar Dumnezeu ştie că, în cele din urmă, a scrie poezie a devenit un viciu la fel de greu de abandonat precum furtul de cai, scărpinatul scăfârliei sau beţia. De multe ori mi-am spus: „ce tot mâzgăleşti, măgarule, n-ar fi mai bine dacă în schimb ţi-ai îmbrăţişa nevasta?” Am hotărât că doar voi nota gândul care picura de pe vârful penei mele, dar până să-l transcriu, mi-a venit altceva în minte şi, uite aşa, nu m-am mişcat de la masă până când poezia a fost terminată, timp care a gonit irecuperabil, cu viteza unei trăsuri trase de patru cai! Şi aşa, în loc să mă desfăt, am scris, am scris… fie pentru gloria literară, fie pentru a fi uitat, ce mai contează! din păcate, pentru alţii, nu pentru mine. A făuri versuri este un obicei prost, foarte prost! Să sufle numai cel căruia îi ia foc gura.

Acum îmi dau seama că toată această scrisoare se referă doar la preţiosul de mine! Tu, prietenul şi fratele meu întru Apollo, nu vei lua nimic în nume de rău, dar mă întreb ce vor spune cititorii despre aceasta?… Ei bine, lasă publicul să aibă minte şi să se gândească astfel: dacă un om este liric, înseamnă că-i pentru a-şi dezvălui gândurile.

În afară de scris, precum am amintit anterior, am călărit şi am citit. Pentru mine, călăritul reprezintă o pasiune la fel de importantă precum siesta ta de după-amiază; păcat că rareori am timp de el… e adevărat că-mi mân destul de mult Pegasul, ceea ce nu-i deloc o consolare, pentru că acest mânz are un nărav drăguţ, dar prost, de a purta oamenii în cer – eu prefer mai degrabă pământul. Am citit romane de George Sand, Dickens şi Dumas. George Sand este noua minune a lumii şi mă uimeşte, poate chiar o ador, dar nu-mi place. Este ca măcelarul care despică burta unei vite, tranşează societatea, pentru a-i expune toată mizeria interioară şi a striga: nu poate rămâne aşa!… O, este o întreprindere îndrăzneaţă, glorioasă, de mare anvergură, dar este o treabă de bărbat, nu-i pentru o femeie. Când îi citesc romanele, mă deranjează mereu gândul că au fost scrise de o femeie şi le pun jos, fără nicio tragere de inimă. Dacă femeia este harnică, bine, las-o să gătească în bucătărie, las-o să smulgă buruienile din grădină, ce bine arată când şi-a murdărit mâinile astfel; dar ar trebui să lase grajdurile în grija bărbaţilor. – Dickens este mai presus de orice critică… aceasta este singura persoană pe care o invidiez, nu deoarece îl consider cel mai mare scriitor din lume şi cred că mă voi situa imediat după el, ci pentru că menirea lui este cea mai frumoasă. Dintre toţi scriitorii, el ne binedispune cel mai tare, el îi face pe cei mai mulţi oameni să râdă. Aceasta este cea mai frumoasă misiune de pe pământ: să-i înveselească pe alţii. O, dacă acum există şapte ceruri, Dumnezeu va crea încă unul, al optulea, unde-l va plasa pe Dickens, cel mai mare binefăcător şi desfătător al omenirii. – Deopotrivă cu englezul, celălalt romancier preferat este Alexandre Dumas. Nimeni n-are atât spirit cât are el. Există un număr de scriitori mai importanţi decât el, dar niciunul mai adorabil şi mai demn de a fi iubit. Lucru extrem de important! Nu de a fi admirat, ci de a fi iubit! cel puţin aşa-mi doresc eu, aceasta-i aspiraţia mea. De altfel, în ceea ce îl priveşte pe Dumas, a depins doar de el ca să devină grozav. Natura l-a creat să fie un geniu, dar el îşi împrăştie şi-şi risipeşte comorile spiritului şi, în loc să defileze în straie strălucitoare, scânteietoare, precum ar merita: hainele lui sunt simple, uneori chiar pătate. Nu-l interesează! Scopul lui este să-i însufleţească pe alţii, nu să se îmbogăţească. Nimeni nu cunoaşte inima omului mai bine decât el; nimeni nu zugrăveşte viaţa umană mai frumos decât el. Cândva, am fost un mizantrop feroce, am urât lumea într-atât, încât pământul mi s-a părut un morman imens de gunoi, pe care oamenii fojgăiesc dezgustător, ca o mulţime de viermi. Dacă m-am vindecat de această boală, îi rămân recunoscător, în bună parte, lui Dumas, care m-a ajutat să-mi lepăd de pe nas ochelarii de fiere galben-verzuie. După ce am citit lucrările lui, am început să-mi dau seama că, la urma urmei, s-ar putea ca lumea să fie frumoasă. Ah, Dumas înfăţişează viaţa atât de impozant, pictează atât de frumos până şi durerea, încât cineva mai că şi-ar dori să fie nefericit, doar ca să simtă o întristare atât de suavă. Când îşi descrie sărăcia, încep să adun tot mărunţişul din buzunar; dacă-mi aduce înaintea ochilor un eşafod, m-apucă pofta să mor executat!… Deci: Alexandre Dumas este o persoană demnă de a fi iubit… nu degeaba suntem tizi.

După câteva zile, vom pleca la Pesta, lăsând Coltăul, amintirea veşnic dragă a Coltăului, unde am petrecut săptămâni atât de plăcute şi am avut parte de întreaga dulce fericire pe care un muritor şi-o poate dori şi îndura. Dar cred, şi nu fără motiv, că a venit timpul să arunc această pană neghioabă, pe care n-o înţeleg de ce nu vrea să obosească, deşi scrie o scrisoare, lucru de care, de obicei, se plictiseşte uimitor atât de repede… Ah, ştiu, m-am căsătorit, încep să devin un filistin. Iar un semn sigur de filistinism este tocmai redactarea unor scrisori exagerat de lungi. Adieu, génie!

Traducere de

GYÖRFI-DEÁK György

Textul reprezintă cea de-a XVI-a scrisoare din volumul „Úti levelek Kerényi Frigyeshez” (Scrisori de călătorie, adresate lui Kerényi Frigyes). În original, răvaşele lui Petőfi au apărut în gazeta „Hazánk” din Győr.