Coltău, 15 septembrie 1847
Ei bine, amice, m-am căsătorit… Sper să nu iei în nume de rău că te-am luat cu „amice”, dar cred că am procedat corect, ca judecător districtual şi ca bărbat căsătorit, şi, conform tuturor aşteptărilor, ca un filistin de prima mână. Dar asta e, amice, m-am însurat! – şi, iată, nenorocita de cerneală nesimţitoare nu se preschimbă în roz când scriu acest cuvânt, care este mai rozaliu decât însăşi floarea de trandafir. Astăzi se împlineşte săptămâna de când mi-am lepădat cununa de poet, cea din frunze de iederă, am luat-o de pe glorioasele mele urechi (vreau să spun: de pe cârlionţii pletelor) şi am înlocuit-o cu un fes domestic. În locul lăutei, ţin în mână o pipă cu o coadă neînchipuit de lungă şi produc atâta fum încât le-am înăbuşit pe toate cele nouă muze, ba chiar şi Pegasul meu a început să tuşească. Dragul meu frăţior Frigyes, tu, ca imberb necăsătorit, n-ai de unde să ştii, dar crede-mă că în cazul unei soţii, fumul de pipă valorează mai mult decât tămâierile întregii lumi de gură-cască, cu precădere atunci când soţia este ca bruneţica mea de aici – ah, regret că mi-a devenit soaţă numai deoarece nu mai am voie, nici nu se cuvine să o laud; deşi aş vrea s-o laud de parcă aş fi eu însumi.
Căsătoria noastră s-a desfăşurat cu o ceremoniozitate medievală, în capela cetăţii din Ardud, dis-de-dimineaţă. Atât eu cât şi mireasa mea am fi dorit să afişăm o mină serioasă, solemnă, potrivită locului şi ocaziei, dar n-am putut, am tot surâs unul altuia, iar dacă am zâmbit la fel de frumos ca mireasa, jur că aş fi putut servi perfect de model pentru un pictor care pictează îngeri. De îndată ce slujba de cununie s-a terminat, ne-am urcat imediat în caleaşcă şi am mânat către Coltău. Acesta este un sătuc din regiunea Chioarului, în Valea Lăpuşului, la o oră de mers către Sud din Baia Mare. Peisajul este atât de frumos, de parcă natura l-ar fi creat după cum mi l-am imaginat. Mă întrebi: cum de am nimerit tocmai aici? Îţi răspund: satul este pe moşia unui prieten de-al meu… dacă aş fi Lázár Horváth, aş profita să-i scriu numele, pentru că este un domn important; dar n-am s-o fac, pentru că nu sunt Lazi Horváth, slavă părintelui ceresc! Prietenul meu ne-a cedat locuinţa ca să ne petrecem aici luna de miere şi o vom petrece… nu cumva ne întrebi dacă în mod fericit ori ba?
Am călătorit într-aici pe o vreme destul de proastă, dar cui îi pasă de starea timpului din prima zi de căsnicie? Am avut parte şi de o mică aventură pe drum… Ni s-a rupt o roată în Tăuţii de Jos, în hotarul Băii Mari. Dând de necaz, soţia mea doar a zâmbit, iar eu m-am înfuriat atât de tare încât m-am dus mai încolo, unde nu mă auzea şi am suduit conform statutului meu, până când m-am răcorit. Accidentul n-a avut nicio altă consecinţă, în afara faptului că, din cauza acestei întârzieri, am ajuns la Coltău abia a doua zi. Am petrecut noaptea, întâia noapte de căsătorie, într-un han din Baia Mare… la han! Nu degeaba se spune că sunt poetul ceardelor.
Acum, dragul meu prieten, mulţumeşte-te cu puţin, nici să mă străduiesc nu pot să scriu mai mult, deoarece ba mă cuprinde nevasta de gât, ba eu pe ea… tot aia-i; finalitatea e că nu pot să scriu. Suntem singuri, de aceea stăm îmbrăţişaţi… ne lipseşte impulsul neruşinat de a ne giugiuli şi de a ne devora în faţa altora, aşa cum fac de obicei tinerii căsătoriţi. Vai ce urât, vai ce neplăcut e să-ţi etalezi fericirea pe o tarabă!
Îţi spun adevărat că părerea foarte răspândită, cum că iubirea ar înceta după căsătorie, este o minciună. Îmi iubesc soţia la fel de înflăcărat şi de fierbinte ca pe vremea burlăciei, deşi peste o săptămână se vor împlini două săptămâni de când m-am căsătorit.
Traducere de GYÖRFI-DEÁK György
Textul reprezintă cea de-a XV-a scrisoare din volumul „Úti levelek Kerényi Frigyeshez” (Scrisori din călătorie, adresate lui Kerényi Frigyes). Dintre cele 18 publicate, în româneşte a fost tradusă doar a VI-a, scrisă în 26 mai 1847, la Ardud. Tălmăcirea realizată de redactorul-şef Ioan Georgescu a apărut în primul număr al revistei „Transilvania” din 1922. Kerényi Frigyes a fost poet şi traducător, membru în „Grupul celor Zece”, definit ca o „şcoală a romantismului maghiar”. În original, răvaşele lui Petőfi au apărut în gazeta „Hazánk” din Győr, pe parcursul anului 1847.
+ There are no comments
Add yours