Motto: Literatura poate salva lumea.
Chiar de la început, după momentul de euforie din 22 decembrie 1989, am avut senzația difuză că lucrurile nu sunt în regulă. Prima dată când m-am gândit în treacăt la acest detaliu a fost în perioada eroicelor lupte cu teroriștii. La fel ca în toată țara, s-au înființat și în blocul nostru potere; câte una la fiecare din cele patru scări. Două reteveie zdravene, în mâinile a doi revoluționari curajoși, care se schimbau din șase în șase ore, păzeau siguranța locatarilor nonstop. După câteva zile, treaba cu teroriștii s-a dezumflat, iar poterele s-au autodesființat. La prima întâlnire de lucru cu vecinul Fane, în pivnița de la demisol, unde spărgeam nuci de Sălaj și beam vin de Vrancea, după mai multe nuci și duști, am abordat chestiunea teroriștilor ălora, care nu ne dăduseră cine știe ce bătaie de cap. Nu ne supăra situația, dar nici nu ne prea încânta – mai degrabă ne intriga. Am scăpat ieftin…, o luasem eu, protocolar, mai pe departe. …Mda, a mormăit Fane. Unul ne ajungea. Cu o mână, bătea tot blocul! Ce să mai zic după asemenea replică!? În aceleași zile, un vechi coleg de breaslă IT, Titi, cu un amic de-al lui, m-au oprit dinaintea Palatului Agriculturii.
– Uite-uite, la camionul acela care cotește pe Grivița, strigase Titi agitat; e plin de securiști!
– Și vreți să-i arestați? l-am întrebat, ușor amuzat.
– Trebuie să facem ceva – a replicat colegul – cu ăștia nu e de glumit – agita el palma deasupra urechii – și-au luat-o rău de tot în cap…
…Cincisprezece ani mai târziu, scriind prima carte de eseuri literare memorialistice – experimentări le ziceam eu – mi-am adus aminte de acele întâmplări ciudate și chiar haioase, fiind mai degrabă înclinat să râd decât să le iau în tragic ori să le analizez. Mă privatizasem între timp, aveam companie comercială, salariați, obligații la bugetul local și de stat, furnizori și clienți – griji cât cuprinde –, nu-mi permiteam să irosesc timpul prețios.
…Abia spre vârsta de 70 de ani, scriind și reflectând pe îndelete asupra perioadelor trecute, am descoperit adevărul. Mda, la momentul decembrie 1989, eram cu toții niște tâmpiți fără pereche; după ce stătusem închiși în lagărul socialist răstimp de patru decenii. Nici eu nu făceam excepție, ca să fiu sincer. De aceea recunoscusem cu atâta greutate. Cum era să accept că un programator și un antreprenor și un prozator strălucit – care de bună seamă eram – fusese odinioară tâmpit de dădea în gropi?! Evident că nu-mi convenea de loc, însă, ca orice scriitor, știam bine că literatura nu minte. Dacă eu mințeam acum, ori mă prefăceam că nu știu, mă depista imediat și un cititor ageamiu.
După ce m-am obișnuit cât de cât cu acest disconfort, m-am consolat în ideea că era totuși bine – ajunsesem, iată, la conștiința de sine, ceea ce era un maaare succes! Semnifica progresul înregistrat în procesul de destâmpire. Care avusese loc, în principal, prin contactul cu Piața cea dură și pură și confrații antreprenori, singurii creatori de plusvaloare, din care trăia statul, cu trântorii lui. În așa-zisul socialism, toți erau sclavi, nimeni nu crea plusvaloare – partidul o ura – deci se întrețineau unii pe alții; cei de jos, pe cei mai de sus ca ei, muncind în silă, ca să fie întreținuți de cei și mai de jos, la rândul lor. Prin urmare, muncitorii îi urau pe specialiștii cu studii superioare din birouri, aceștia pe activiștii de partid, foști muncitori, iar țăranii rămași la sate – pe toți.
Am înțeles și cauza tâmpeniei, în zeama căreia fiersesem și zăcusem tot poporul, inclusiv dictatorul, incapabil să-și asigure un minim Plan B de scăpare, la momentul când avea să fie hăituit. După cei 45 de ani de dominație ostentativă și nesimțită, în care noii stăpâni trăiseră în casele și din mijloacele jefuite prin așa-zisa naționalizare și colectivizare – iar pe proprietarii de drept îi trimiseseră în lagăre și la vestitul Canal, exterminându-i fără milă – da, era evident că învățământul de partid era minciuna, calomnia, delațiunea, lingușirea dictatorului, a șefilor, lăudăroșenia falselor realizări, frica de represiune. Ce fel de indivizi se puteau forma cu asemenea educație, s-a văzut limpede, atât la momentul revoluției – prin caraghioslâcul trădării, turnării, lașității, procesului dictatorilor, cu judecata stupidă și execuția sumară a celor doi – cât și ulterior, prin liderii aleși democratic în conducerea țării, dar dovediți chiar mai incapabili decât predecesorii. Înainte, specialiștii cât de cât valoroși se băgau în față, să promoveze, făcându-se membri de partid și pupând papucul sultanului. Cadrele care nu mai răzbiseră, linia a doua cum li s-a spus din start, erau mai tolomaci, mai incapabili, dar mai vicleni – un fel de ciurucuri ale comunismului. Grija lor fiind acum să-i măture pe ăia vechi, să-i înfunde cumva, să nu aibă concurență serioasă, ceea ce n-a fost prea greu. Cei care tot țipau de pe margini la ei erau și mai proști – nu știau decât să urle și să înghită în sec. Partidele pluralismului – vreo 250 de bucăți, la un moment dat – nu erau, în realitate, decât mâna a doua, scursorile partidului unic. Iar presa vremii, deși aduna banii cu sacul, tot făcând-o pe câinele de pază al proaspetei democrații, nu rezolva absolut nimic. Cel mai iubit fiu al poporului devenise feroce asasin, vampir, bandit politic. Colaboratorii săi apropiați și membrii familiei erau scuipați, judecați, condamnați la ani grei de închisoare pentru… subminarea economiei naționale. Din 3,8 milioane de membri de partid, pe 21 decembrie 1989 rămaseră, subit, zero membri pe 22 decembrie 1989. Nici chiar înalții demnitari din CPex nu mai recunoșteau că ar fi fost odinioară comuniști – ca o culme a decăderii, lașității, stupidității și ticăloșiei umane; rezultate din practica și lecțiile de învățământ politic de peste 40 de ani! Un vecin de bloc, fost comandant de nave comerciale pe mări și oceane, aprecia că spuma tâmpeniei durase aproximativ un deceniu, până în jurul anului 2000, dar el tăcuse din gură, profitând cât putea, ca bișnițar experimentat ce era…
Stabilind eu procedura standard a destâmpirii – mai întâi, obligatoriu, atingerea conștiinței de sine, prin recunoașterea onestă a stării inițiale, de adâncă îndobitocire – apoi identificarea mijloacelor de eliberare (piața liberă, presa, influențele externe); ei, da, abia atunci am răspândit vestea, printre amicii mai destupați de pe rețelele de socializare, așteptând emoționat replica lor, vizavi de colosala descoperire. Fiind mai informați, din mass-media pe care eu n-o urmăream, nu era imposibil să fi ajuns chiar mai departe cu descoperirile. Iar dacă nu observaseră încă fenomenul – cum eram aproape convins – un ropot de aplauze și felicitări urma pentru mine. Am expediat mesajul, frecându-mi mâinile, și am așteptat… degeaba. Doar nașul mare mi-a răspuns, vag entuziasmat, mirat că reușisem să mă detașez de prostia ce ne înconjura, nedumerit cum de îmi dădusem seama că trăiesc într-o lume atât de idioată, dar obiectând că trebuia să evit generalizările; poate și alții vor fi ajuns la asemenea constatări. Nici vorbă să recunoască dacă trecuse și el prin starea de tâmpenie; considerându-se, ca toți ceilalți, excepție de la regulă. O fostă colegă, fără să-mi răspundă la obiect, m-a atenționat să nu intru în polemici cu nimeni, să nu insist pe tema aceasta, pentru că nu mai servește la nimic – din invidie, ar zice că am luat-o razna, pe motiv de vârstă. Atât! În afară de aceste două semnale, de la restu’ lumii nu am recepționat nici măcar confirmarea de primire. Drăcie cu pălărie! Să fiu unul dintre puținii destupați din neagra tâmpenie, specifică lagărului socialist, era minunat. Dar, să fiu singurul în această ipostază era deja o… tâmpenie, o imensă autoamăgire. Chiar să fi fost, prin absurd, adevărat – nu-mi convenea! Eu voiam, înainte de toate, să analizez și să discut și să polemizez, ca să mă luminez – dar cu cine?! Tăcerea amicilor destupați nu-mi plăcu de loc. Ce s-o fi întâmplat cu ei?! Eu avusesem ocazia să răscolesc manuscrise și subiecte literare din secolul 20, până să-mi pice fisa. Dar ceilalți?! Să se fi destâmpit cumva și ei, cât de cât, de sub efectul propagandei așa-zis kgb, finanțate de singurul neam care nu trebuia să muncească, apoi să fi alunecat sub influența manipulării occidentale, dinaintea căreia ne ploconeam cu toții până la pământ, mult mai transparente, mult mai interesante, dar și mult mai perfide? Însă doar așa, cât să mai treacă vremea, fără atingerea conștiinței de sine, fără o responsabilă recunoaștere a stării jalnice de dinainte? M-am legat și de un amic mai tânăr – adolescent la momentul ’89 – care a pretins, nici mai mult nici mai puțin, că el citise colecțiile interbelice ale ziarului Universul, din care se… autoeducase, fără să-l fi atins tâmpenia lagărului socialist!? Ce era de făcut?! Cel mai trist ar fi fost ca bieții mei compatrioți să se fi scufundat adânc de tot în rahatul amestecului tâmpeniei – de stânga, de dreapta, de centru, de jos, de sus – fără nicio șansă de recuperare. Mai ales că politicienii se prostiseră și mai rău – închipuiți fiind, cum se știe – și se străduiau de zor să-i convingă cât de bine era să fii tâmpit și hoț și mincinos, să iei salarii grase și pensii speciale de la stat, care nu țipa niciodată după banii contribuabililor.
Tot reflectând, am constatat situația periculoasă și alunecoasă. Oricine putea acuza pe alții de tâmpenie, fără să se poată absolvi pe sine și fără a putea demonstra în ce constă, concret. Lipsa de inteligență, prostia, mărginirea nu are niciun criteriu de evaluare obiectivă. Iar cât despre un tâmpeniometru unanim acceptat – nici pomeneală! Puteam să le zic celor vizați, pur și simplu, că sunt tâmpiți, iar ei să-mi riposteze că eu sunt și mai tâmpit; rezultând o chelfăneală infinită. Cea mai înțeleaptă variantă părea a fi să dau uitării marea descoperire, ca să nu mă rup de cârd. Dar, cum rămânea cu adevărul, cu ajutorul ce eram dator să-l dau bietei societăți în care trăiam?! Fir-ar să fie! Ulterior, am sesizat că între cei cât de cât destupați – cu un nivel acceptabil de instrucție, de cultură și de bun simț – exista un acord subiacent. Se știau unii pe alții și se înțelegeau de minune când venea vorba de a judeca decăderea socială generală din secolul 21. (…)
În ce-i privește pe majoritari, nu mai discutau nimic de ani de zile, deveniți sclavi ai iphone-urilor, care le aduceau la ureche noutățile agreate, ceea ce le este suficient, chiar analfabeți fiind. Au apărut și partide politice, ale celor pe care minoritatea cu școală îi considera inculți, scopul lor declarat fiind să dea la cap indiviziilor care învățaseră mai mult de opt clase. În curând, probabil vor exista și partide ale analfabeților; aceștia trebuind doar dotați cu un telefon deștept, plus degetul pus pe buletinul de vot. Totul fiind în acord cu democrația. Indivizii inteligenți putând evolua și naviga nestingherit până într-al nouălea cer, iar ceilalți putând ajunge oricât de tâmpiți…
Ușor-ușor, tâmpenia a devenit viața cea de toate zilele în spațiile online. Mari fotbaliști, mari antrenori, mari personalități doldora de faimă și bani se năpustesc zilnic unii asupra altora, dând de pământ unii cu alții.
Dacă vreo dezbatere TV nu conține mitocănii, acuze, mahalagisme și înjurături, publicul nici nu se uită la ea – fiind jale de ratingul postului, care sigur nu-i va mai invita și plăti pe cei vinovați de neghiobie. Practic, nu mai contează conținutul politic, național, educativ sau cultural al emisiunilor, cât scopul celui care le-a plătit; tot restul fiind pretexte. Nu este, deci, de mirare că tâmpenia s-a globalizat cu repeziciune; campionii acesteia fiind, în primul rând, cetățenii marilor puteri ale lumii…
…Și am scris acest eseu în semn de protest; față de oameni pe care i-am iubit odinioară, pe când erau cumsecade, inteligenți, politicoși, amabili, manierați, plini de bun-simț; care au involuat surprinzător în secolul 21. Personalitatea lor a devenit o struțocămilă: resturi din vechea tâmpenie socialistă, spoită cu ceva tâmpenie occidentală din secolul 20, pe care o jinduiau odinioară toți amărâții din estul Europei, plus tâmpenie tehnologică din belșug, indusă de AI și iphone-uri în secolul 21. Cu miezul toxic permanent întreținut de propaganda Fabricii de ură, în care s-a specializat cel mai puternic serviciu de informații din lume… Confortul, democrația UE, pe care toți proștii o înjură, ca să dea expresie libertății cu care nu mai știu ce să facă, dornici să-i tot învețe câte ceva pe alții – în condițiile în care invocata înțelepciune a bătrâneții n-a apărut, cum cică se întâmpla odată ca niciodată, în poveștile țărănești – i-a scufundat în cea mai adâncă beznă spirituală, de care nici măcar nu sunt conștienți. Viața lor de mândri citadini a devenit o mahala neîntreruptă, în spiritul personajelor lui Caragiale!
Dostoievski scria, cândva, că frumusețea va salva lumea. Încă nu am văzut această minune, dar literatura chiar o poate salva. Destul doar ca oamenii să citească. După niște cărți precum Roșu și negru, Amintiri din casa morților, Salonul nr. 6, Memorialul Paustovski, Maestrul și Margareta, Un veac de singurătate, Ion sau Moromeții, orice individ va glisa discret-discret spre zona inteligenței. Din păcate, însă, tâmpiții de azi nu citesc beletristică. Preferă să tot asculte și să tot colporteze minciuni otrăvite, chipurile mai interesante și mai utile pentru plictisul în care au ajuns într-un fel sau altul.
