Paul Farkas, Rânduiala

„Ieși tu întâi?”

„Bine, ies eu, dar pune tu de-un ceai.”

„Te schimb eu mai târziu.”

„Perfect, însă nu prea târziu. E frig afară de-ngheață pietrele.”

„Am să vin cam pe la unșpe, după ce-i culc pe băieți și mai strâng prin casă. Vezi că-ți las ibricul pe foc. Oricum, flacăra abia se vede. Când ieși, închide robinetul. Știi bine, că-i mai apucă dracii pe cei de la gaze și reduc sau măresc presiunea… Doamne, ce nenorociri au avut loc deja în iarna asta și presupun că vor mai fi și altele! Niciodată nu poți să știi cu politica nebunului.”

„Taci, băi femeie, vrei s-o pățim cu toții? Doar știi bine că până și pereții au urechi!”

Afară, omătul bătătorit de decembrie scârția sub tălpile bocancilor și la fiecare pas trăiai pericolul unei căzături pe betonada spartă a trotuarului. Foarte ușor puteai să-ți rupi mâinile sau picioarele și chiar să te nenorocești pe viață.

Deși lactatele erau la mică distanță de casă, era anevoios să umbli pe trotuarul înghețat și niciodată curățit de nimenea. Pe asfaltul străzii n-aveai cum să circuli pentru că zăpada se înălța la aproape un metru. Nici măcar puținele mașini nu mai circulau prin cartier.

Ajuns la pragul magazinului, deja îi vedeam pe unii dintre vecinii de bloc cu zâmbetele înghețate pe față. Era inutil să-i deranjez cu întrebări sau mici politețuri, așa că m-am așezat în rândul format și am început să număr. Un, doi, trei… și așa mai departe. Să fi fost cam cincisprezece oameni înaintea mea, majoritatea bărbați tineri care aveau copii mici.

Câteva vecine mai guralive comentau și prognosticau ce fel de produse lactate și ce cantități ne vor fi furnizate spre dimineață. Unele chiar îndrăzneau să creadă și să spere că vor cumpăra unt și smântână, odată ce ușa magazinului se va deschide la orele șase fără două minute dimineața. Doamne, ce îndrăzneală să crezi așa ceva în anul de grație 1982!

În fine, nemaivoind să ascult astfel de vise și bazaconii, mi-am întors capul spre direcția din care apărea o mogâldeață, care încet-încet creștea în direcția grupului nostru de candidați la produse lactate, în acea noapte de gheață muntenească din decembrie 1982, an de superbe înfăptuiri ale genialului tovarăș, an în care renumita savantă de renume mondial forța zeci de edicte pentru hrănirea științifică a populației socialiste. Erau deja renumite produsele lactate aduse la 0% grăsime, patrioții (puii rahitici care refuzau pur și simplu să „părăsească” țara), adidașii faimoși (tacâmuri de pui) care trebuiau fierți ore în șir pentru a concocta din ei o zeamă dubioasă ca să-ți hrănești copiii, desigur, în mod științific. Cu puțin noroc puteai prinde și un salam cu gloanțe, cu șanse mari să-ți rupi dinții. Ce mai, stomatologii erau și ei oameni. Cu puțini bani în acei ani, aceștia îți reparau dinții și te pregăteau pentru noi aventuri dentare.

Însă, iată-l și pe bunul meu coleg Mihăiță, care vorbea într-un tremolo continuu din cauza gerului aspru de decembrie. Mai pe românește, îi clănțăneau toți dinții-n gură de frig ce era.

„Te sculași, bre?”, l-am întrebat mai mult pentru a-l dojeni. Doar știa prea bine că la 10:30 seara era prea tardiv să mai faci cumpărături de lactate dimineața. Ar fi trebuit să apară înainte de ora 10. La numărătoare a ieșit al 55-lea la coadă. Acum totul depindea de cei din față dacă unii din ei renunțau la al doilea litru de lapte. Eu i-am propus să-i cedez a doua sticlă de lapte, însă nu voia nici în ruptul capului.

„Dar ce ai să le dai la fetițe?”

„Le voi da ceai și pâine cu magiun. M-a sunat mama să-mi spună că pe tata l-au luat la spital și din cauza asta n-am putut ieși la timp.”

„Lasă, bre, că facem noi ceva să fie bine, să-mpăcăm și capra și varza”, șoptindu-i să se apropie ca să pot să-i șoptesc în ureche, „așa cum ne-mpacă și pe noi de atâta amar de timp.”

Și iată că pe la ora 11 apare și nevastă-mea la schimbul doi. Era toată învelită într-un palton de blană, peste care își arunca un pled de lână groasă, iar în picioare purta botoșei îmblăniți. Era într-adevăr gata de expediție. O expediție nocturnă, la care eram supuși fără voia noastră, una care era dezmințită cu seninătate, dar impusă de cei doi tovarăși pentru menținerea sănătății populației, alimentându-ne astfel și hrănindu-ne, mă repet, științific.

Era ora la care fugeam acasă în relativa căldură a apartamentului, unde apa era adusă la aproape 70 de grade Celsius. Ceaiul de la orele unsprezece jumătate noaptea era cea mai suavă, gustoasă și elixirică licoare. Reușea să-mi dezmorțească mușchii, oasele și creierul înghețat. Încă puțin și mă autocongelam, încă puțin și cei din stradă mă culegeau țeapăn, cu un rictus de fericire pe față. Nu știu de ce majoritatea celor înghețați găsiți prin nămeți au acea privire de pașnică împăcare cu soarta lor. Oare de ce?

Dar gata cu fanteziile, mai ai o noapte întreagă să stai la coadă. Mai bine fii practic, încălzește-te și stai cald până la dimineață, când soliile angelice ale comerțului socialist vor distribui laptele de fiecare zi, atât de necesar copiilor mei și ai întregii țări. Cu câtă bucurie și plăcere vor bea copilașii noștri dragi lăpticul lor zilnic diluat și super fluidizat. Câtă mândrie și câte zâmbete calde vor radia fețele dragilor noștri conducători seara la telejurnal. Vai, ce bucurie feerică, ce zumzete de albine harnice pretutindeni și triluri armonice de păsărele, exact ca-n  diminețile de vară! Gata cu visele, ia-ți paltonul și valea, la tura a doua!

Și uite-așa, și tot așa, foindu-ne și înghețând, zgribulindu-ne cât mai aproape unii de alții, fără prea multe discuții, dar cu speranța supraviețuirii iernilor geroase și a iernilor sufletelor înghețate ale celor care ar fi putut remedia într-o clipă toate acestea, ne apropiam zilnic de dimineața promisiunilor. Cam pe la 3 sau 4 dimineața se auzea de la distanță tușit de motor și scârțâit de camion vopsit în culori sumbre, târâindu-se cu mare anevoie spre locul de destinație – magazinul de produse lactate. Îndată ce se oprea lângă magazin, șoferul cobora și sălta de pe platforma camionului, marca Steagu Roșu, una sau două navete metalice încărcate cu sticle de lapte, cu câteva borcănele de iaurt și câteva pachete de unt. Sunetele acestor ambalaje metalice ne excitau simțurile, mai ales urechile. Marfa era înscrisă cu exactitate în borderoul însoțitor, iar noi, bărbații acestei ireale cozi inventariam totul ca nu carecumva să existe vreo greșeală sau, și mai grav, cineva să fi furat din marfă. Navetele amintite se plasau întotdeauna în ușa magazinului, la lumină și la vedere. Toți cei care în mod cu totul naiv apăreau cam odată cu camionul antedeluvian, se uitau la factură și de obicei făceau cale întoarsă, zicând fără nervi și fără ranchiună: „Sunt al 75-lea și azi nu mai prind nimic.”

Dar următorul schimb de ștafetă cu soția îl foloseam doar pentru a mă decongela și a mă încălzi suficient ca să-mi pun în mișcare circulația sângelui. Nimic mai mult, fără ceaiuri de data aceasta. Fără nimic, poate doar o dușcă de pălincă de Sălaj, trișând clar, însă acest antigel minunat mă salva de la îngheț.

În fiecare dimineață, vânzătoarea apărea cu mare precizie, la orele 5:50. De frig ce-i era, venea pe șapte cărări, de parcă era beată. Deschidea lacătul ruginit al magazinului și dispărea imediat în spatele tejghelelor. Între timp, doi voinici neînghețați luau navetele și le săltau pe tejgheaua magazinului. La ora șase fără două minute apărea și angelica vânzătoare într-un halat alb, deschidea ușile metalice scârțâitoare ale magazinului și lăsa lumea să intre. Totul se petrecea în cea mai desăvârșită ordine, în liniște, fără discuții și fără sentimente. Cumpărătorii aveau din timp banii pregătiți exact și nu mai trebuiau să spună nimic. Vânzătoarea îi hipnotizase demult, pentru a-i transforma în niște automate umane care aveau nevoie de laptele de fiecare zi. Fix la 6 dimineața începea vânzarea. Fix la șase și zece minute marfa era epuizată complet. Noi toți dispăream pe la casele noastre așteptând zâmbetele copiilor noștri în timp ce-și beau laptele cel dătător de viață, iar apoi fiecare începeam o nouă zi de muncă, plină de optimism și mari speranțe de mai bine. La rândul ei, vânzătoarea dispărea și ea în spatele tejghelelor, să prindă un somn bun… până a doua zi la șase fără zece.