Paul Farkas, Casa cu curmali

În dimineața asta, un camion de la primărie s-a oprit lângă marea grămadă, a manevrat anevoios pentru a aduce cupa macaralei cât mai aproape de grămadă, a încărcat din câteva mișcări tot ceea ce a mai rămas pe trotuar, zdrobind tot ceea ce ridica, a măturat ultimele rămășițe din viața celor doi eroi anonimi, și dus a fost.
Sic transit gloria mundi, zice un dicton latin, iar eu aș adăuga: sic transit vita brevis!
În anii ’50, chiar la începutul deceniului, statul Israel a devenit o realitate, un vis frumos pentru puținii evrei rămași în viață după ororile celui de-Al Doilea Război Mondial și după o pauză de mii de ani de diasporă, și un vis urât pentru marea majoritate a arabilor lumii. Aceștia, ca și astăzi, în multiplele lor țări, au sărit ca arși îndată ce Națiunile Unite au votat reînființarea Statului Israel, după mii și mii de ani de înrobire, de crime odioase împotriva poporului meu, acuzații de fel și fel, ce mai, învinuind evreii de toate relele și dezastrele naturale ale lumii.
Așa au fost învinuiți de țara lor și tinerii noștri eroi, Shmuel și Miriam Bagdadi, împreună cu întreaga comunitate veche și faimoasă a evreilor irakieni.
Dar marea sete de răzbunare și pedepsire a evreilor din majoritatea țărilor arabe se desfășura cu o trufie nemărginită, de parcă am vedea reluându-se versurile lui Eminescu din Scrisoarea a III-a:
„Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an”.
Iată că reînființarea Israelului a adus cu sine o ură incomensurabilă din partea țărilor arabe și desigur, pedepse inimaginabile. Un nou exod al evreilor din țările Maghrebului, nordul Africii, Egipt, Siria, Liban, Irak, Yemen și Afganistan s-a pus în mișcare drept urmare a urii acestora. Sute de mii de evrei din aceste țări, inclusiv eroii noștri Shmuel și Miriam, majoritatea cu o stare materială solidă, au fost pur și simplu alungați și puși pe drumuri cu bocceluța-n spinare, majoritatea ajungând în Israel între anii 1948-1953.
Printre aceștia era și familia Bagdadi, Shmuel și Miriam. Evrei tineri cu mult respect pentru familia în care au crescut, pentru tradițiile iudaice, pentru valorile umane, pentru vecinii lor evrei și arabi și pentru țara în care s-au născut și au crescut, Irakul. Atunci când au fost aduși în Israel in extremis, cu niște avioane DC3 rămase din război, ei au aterizat forțat pe niște arături, printre dealurile pline de măslini ale Galileii. Au avut noroc, atât ei cât și cei doi copii ai lor, de-altfel toți ocupanții acestui avion antediluvian, rămas de undeva din parcul de avioane al armatei americane.
Și uite-așa, organizațiile evreiești din Israel i-au preluat, i-au dus într-o zonă puțin populată, le-au dat o mică baracă de tablă zincată, două paturi de fier și câteva oale. După care i-au binecuvântat spunându-le: „Acum sunteți și voi israelieni, învățați limba și căutați-vă de lucru. Succes!”
Nu vă mai rețin atenția cu greutățile inerente prin care au trecut acești simpli evrei irakieni, doar câteva din ele și ți se face pielea găinii. Întâi și-ntâi, au trebuit să-nvețe ebraica, limbă deosebit de dificilă. Puținul pe care au reușit să-l vorbească le-a adus multă batjocură, vezi Doamne, aveau un accent ciudat, înghițind prune când pronunțau limba nouă. Dar iată că Shmuel nu s-a dat bătut și a-nceput să accepte tot felul de munci fizice, în construcții, în agricultură, în diverse localități noi sau oriunde putea să câștige un ban. Încet-încet, familia lor a sporit, în buna tradiție biblică, conform căreia prima mare obligație a oricărui cuplu de evrei este să aducă pe lume cât mai mulți copii. Este cea mai mare binecuvântare a Domnului. Și tot așa, având deja o familie destul de mare, Shmuel și Miriam Cohen au primit o locuință din partea I.L.L.-ului israelian, în care s-au mutat cu mare bucurie și unde au început să ducă o viață normală, având deja un servici destul de bun, copiii și ei fiind admiși la grădinița și școala locală, iar Miriam, ca o bună mamă și gospodină și-a concentrat întreaga putere în a crește copiii mulți pe care i-a adus pe lume.
Și iată că acești copii au crescut, s-au școlit, au servit în armata apărării Israelului, și-au găsit locuri de muncă bune, s-au căsătorit cu toții și au adus copii pe lume, o puzderie. Acum Shmuel și Miriam se puteau făli cu mulți nepoți și nepoate.
Atunci când am ajuns în orășelul lui Shmuel, mai precis într-un apartament de peste stradă, acesta era deja la o vârstă când în viață începi numărătoarea inversă, nicidecum planuri grandioase pentru viitor.
Cu Shmuel, în cei douăzeci de ani de vecinătate, probabil am schimbat vreo două sau trei propoziții. Deși avea trăsături mai degrabă aspre, era un om cu o inimă mare. Odată, i-am cerut împrumut scara metalică cu care obișnuia să escaladeze și să se urce în cei doi curmali pe care i-a plantat și crescut la înălțimi amețitoare, mult deasupra casei în care locuia. Aveam nevoie de această scară pentru a monta sau repara ceva deasupra ferestrei mele de la etajul întâi.
Fără să clipească, chiar zâmbind, Shmuel mi-a făcut semn să iau scara din grădină. Îmi amintesc că era atât de grea încât am avut nevoie de încă o persoană s-o putem urni din loc, dară-mi-te să traversăm strada și s-o proptim de pereții clădirii mele.
Și uite așa, am început să-l văd mai des pe Shmuel, trebăluind prin grădină, îngrijind curmalii, portocalii și lămâii. Era deja pensionat. Copiii și nepoții veneau și ei în vizită, la început mai des, apoi din ce în ce mai rar. Doar cu ocazia marilor sărbători sau a unor zile de naștere se uneau cu toții în mica lor locuință. Dar vorba românului, oamenii buni încap și în locuri mici.
Într-o bună zi, Shmuel și-a închis ochii dându-și obștescul sfârșit. Jale mare, doliu și iarăși liniște. Miriam a început și ea să mai iasă la taclale cu vecinele, dar din ce în ce mai puțin și mai rar. Copiii veneau, ce-i drept, însă destul de rar. Nepoții, probabil își satisfăceau serviciul militar și n-aveau când să-și mai viziteze bunica. Aveau și ei viețile lor, se căsătoreau și ei și aduceau mulți strănepoți pe lume.
Dar Miriam continua să trăiască o viață îndelungată ajungând la venerabila vârstă de nouăzeci plus. Acum câțiva ani, după ce am rămas văduv și m-am trezit cu un excedent de timp, am observat o femeie brunetă intrând și ieșind din grădina lui Shmuel. O femeie semeață, energică, la o vârstă tânără, o indiancă din marile aglomerări urbane ale Mumbaiului.
O femeie ce avea grijă de nevoile zilnice ale venerabilei Miriam. Și tot așa, Miriam a ajuns la 100 de ani și într-o bună zi a închis ochii și a plecat pe veci în locul în care cu toții o vom urma, cei buni, cei răi, cei proști, cei deștepți. Micii și marii politicieni în aceeași măsură.
Mare doliu exact după rânduiala evreiască, cu toți copiii, cu toți nepoții și cu toți strănepoții. Plânsete, bocete, rostirea psalmilor și a rugăciunilor de către bărbații congregației mai bine de o săptămână, atât dimineața, cât și-n fiecare seară. Apoi din nou liniște. După câteva săptămâni, nimeni nu mai ieșea din casa lui Miriam, nici măcar indianca.
La vreo două luni după dispariția venerabilei Miriam, mai precis într-o zi de sâmbătă, când cei precum Miriam și Shmuel s-ar fi abținut de la orice activitate fizică, unul dintre nepoții lor împreună cu o fetiță de vreo 13 ani și-au dat osteneala să scoată pe pavajul trotuarului din fața casei lor tot ceea ce a mai rămas în locuința lor de acum șaizeci de ani. Au lucrat cu sârg și din răsputeri și au reușit să ridice un munte de mobilă intercalată de haine de pat, vase, amintiri, veioze, porțelanuri și multe alte obiecte. Toată noaptea treceau șoferi, încetineau viteza, iar unii se mai opreau să zgârme în grămada de obiecte. Mai luau câte un obiect și plecau mai departe.
Iar în dimineața aceasta, în buna sa tradiție de curățenie și ordine pe străzile localității, Primăria a rezolvat totul, până când…