A doua zi, pe la orele 12,00, eram adunaţi cu toţii în salonul mare, comun. Televizorul primitiv funcţiona cu sonorul dat aproape la maximum. Supraveghetorii Pavăl şi Sânpetru ne-au ordonat „Linişte deplină”… Aşa trebuia să urmărim cuvântarea ce avea s-o ţină preşedintele Ceauşescu din marea piaţă din faţa Comitetului Central al PCR, plină full cu zeci de mii de oameni ai muncii, aduşi cu forţa de la zecile şi zecile de întreprinderi, în grupuri mari. Fiecare grup cu steaguri şi pancarte, conduşi de activiştii de partid şi aşezaţi la locurile lor dinainte stabilite. Antevorbitorii care s-au perindat la microfon, cu „mânie proletară”, au înfierat evenimentele care au avut loc la Timişoara în ultimele zile. Evenimente provocate „de afară”, de către „cercuri reacţionare”, „antinaţionale” şi „iredentiste”… Cu toţii şi-au exprimat ataşamentul faţă de Partid, faţă de Conducătorul Suprem al ţării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. După circa o jumătate de oră, a fost invitat la microfon tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele ţării, Prim Secretar al Partidului Comunist Român, Comandantul Suprem al forţelor Armate! Cu căciulă pe cap, îmbrăcat într-un palton gros, micul dictator a apărut la microfon în uralele şi aplauzele prelungite ale mulţimii. Erau orele 12,30… Cu glasul răguşit, a salutat „călduros” mulţimea şi şi-a început discursul mulţumind organizatorilor pentru această „Mare Adunare Populară”, care… După nici un minut, s-a produs un vuiet, o gălăgie necontrolată, venită din afunduri, care pur şi simplu i-a oprit discursul! Ochii Dictatorului s-au bulbucat şi, total nedumerit, privea în depărtări, fără să poată pricepe vreo cauză. Difuzarea în direct, radio şi TV, a fost oprită, pur şi simplu. Peste câteva momente, televiziunea şi-a reluat difuzarea cu cântece patriotice.
– Atâta a fost tot discursul? se miră Ion, adăugând: Noi vrem discursuri lungi şi mobilizatoare! Discursuri magistrale…
– Gura, Ioane, că te pocnesc! îl ameninţă Sânpetru.
Ion a tăcut imediat. În schimb, vorbi Flore:
– Dar şi eu vreau discursuri lungi şi magistrale! Ce este rău în asta? Nu înţeleg…
De data aceasta, supraveghetorul Pavăl s-a supărat şi s-a răstit la Flore:
– Ia vină aici la mine, cisternă alcoolică ce-mi eşti! Hai, executarea!
Bietul Flore s-a ridicat din cărucior şi s-a supus ordinului primit. Umil, s-a oprit în faţa matahalei. Acesta îi întinse pumnul în faţă, rânjindu-i:
– Ia loveşte tu aici cu capul, în pumnul meu, berbecule!
Flore a lovit destul de tare, dar matahala de Pavăl s-a arătat total nemulţumit.
– Asta-i lovitură de berbec? Nu este… Aşa este! Şi-n aceeaşi clipă îi aplică un pumn în creştetul capului, cu oasele pumnului. Flore urlă de durere. În grabă mare, fugi cuminte şi se aşeză în căruciorul său, tot frecându-se pe creştetul capului şi văitându-se în surdină:
– Vai, mămuca mé!… Vai, că rău mă doare, mămucă!…
Căpitanul Nedelceanu, cu ochii sclipitori, privea doar spre mine, întrebător. I-am şoptit uşor:
– Peste câteva minute, imaginile şi discursul se vor relua… cu un montaj adecvat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Dar s-a întâmplat şi se întâmplă deja multe…
Aşa a şi fost. Transmisia s-a reluat, ca şi cum ar fi fost o defecţiune tehnică… Filmările s-au axat doar pe cei din faţă, iar ropotele de aplauze, lozincile scandate, erau suprapuse pe respectivele imagini. Era foarte uşor de constatat, iar discursul, altcumva conceput, a fost mult scurtat şi cu o încheiere grăbită. În final, Ceauşescu a mai promis o creştere a tuturor salariilor cu 100 de lei. Vestea a fost primită cu aclamaţii şi aplauze prelungite, deşi se putea constata uşor din imagini că nimeni nu mai aplauda şi nimeni nu mai scanda lozinci…
*
Curtea interioară a spitalului avea o formă dreptunghiulară, închisă pe toate laturile cu un zid înalt de peste doi metri, iar pe deasupra erau întinse şi trei rânduri de sârmă ghimpată, ruginită. Nimic nu se vedea în afară, nimic nu se vedea înăuntru. Era şi o alee cu un rând de bănci din lemn, vopsite cam demult cu vopsea albastră, scorojită. Printre bănci mai erau plantaţi şi nişte pomi fructiferi mărunţi, piperniciţi şi bolnavi. În colţul sudic mai era un nuc bătrân, cu multe crengi groase şi uscate, în pericol oricând să se rupă, să cadă. Un astfel de ciot era căzut chiar la baza zidului. Acolo, socoteam eu, putea fi locul meu, al nostru, de escaladare şi evadare. Dacă…
*
În curtea largă, dezolantă, am fost scoşi la aer şi preumblare „bolnavii” din două saloane. Noi cu ei, cu supraveghetorii şi asistentele eram vreo 20 de persoane. Erau orele 15,15 minute… Vremea era mohorâtă cu cerul înnorat şi plumburiu. Aerul rece. Supraveghetorii şi asistentele purtau halate albe, apretate, la trei sferturi. Noi, „bolnavii”, purtam halate groase, călduroase, de culoare roşie-vişinie. Aşa ne deosebeam unii de alţii.
*
Orele 15,30…
În grupuri şi grupuleţe, ne plimbam roată-roată, ca oile betege. Căpitanul Nedelceanu se plimba încetişor, aşa cum putea dânsul, la braţ cu Ion al Împăratului. Îi tot explica acestuia ceva, gesticulând larg. Tinu Îndrăgostitul parcă îşi juca deja rolul său. Îşi ducea mâna dreaptă căuş la ochi, făcea trei paşi în faţă, saluta, apoi revenea la poziţia iniţială. Flore Alcoolicul era deja şi el agitat în căruciorul căpitanului. Ţintea cu bastonul spre cer, imitând o bubuitură în surdină. „Bolnavii” din salonul vecin erau grupaţi în grupurile lor, plimbându-se aiurea. Unii cu ochii daţi peste cap, alţii şedeau doar pe bănci şi se legănau… Eu şi Larissa ne plimbam tăcuţi şi cuminţi prin preajma nucului bătrân şi uscat. Momentul se apropia… Din clipă în clipă, cerurile aveau a se sparge în zgomote. Aşa am văzut eu derularea evenimentelor în planul akashic. Se va adeveri? Nu se va adeveri?… S-a adeverit! Au răsunat prelung în spaţiu zgomotele primelor rafale. Imediat, s-au suprapus cu alte rafale, cu ecourile lor prelungite. Veni apoi şi acel vuiet uman şi inuman, indefinit. Vuiet din spaţiu, în spaţiul larg… Toţi cei din curte au rămas înmărmuriţi, înlemniţi, precum copiii speriaţi. Singur căpitanul comandor Nedelceanu jubilă. Se ridică pe cioatele labelor sale schilodite şi, transfigurat total, strigă spre mulţimea mută, puternic şi poruncitor:
– Atenţiune! Companie, comanda la mine: aviaţie inamică la joasă înălţime! Ripostaţi şi nu vă lăsaţi inamicului! Foc de voie!
Din scaunul său cu rotile, Flore Alcoolicul începu:
– Bum! Buum! Buuum!
Tinu Îndrăgostitul făcu trei paşi hotărâţi în faţă şi-i ţinu isonul:
– Poc! Pooc! Poooc!
Căpitanul Nedelceanu strigă sever spre Ion al Împăratului:
– Ioaneee!
– Ordonaţi! răspunse imediat acesta.
– Eşti locotenent-comandor! Ridică-ţi avionul de la sol şi te luptă eroic cu inamicul! Executarea!
– Să trăiţi, am înţeles! făcu acesta hotărât, salutând la capul gol, apoi, pe neaşteptate, mişeleşte şi pe din spate, îi puşcă o palmă zdravănă supraveghetorului Sânpetru. Lovitura, drept peste urechea dreaptă, îl prinse pe bietul Sânpetru total nepregătit. Ca un om turmentat, acesta se dezechilibră şi făcând doi paşi laterali, se prăbuşi cu o privire tâmpă. Ion al Împăratului îşi desfăcu larg mâinile şi ca un aeroplan în decolare, vuind zgomotos, începu a alerga energic printre bolnavii din salonul vecin, doborându-i rând pe rând pe cei prinşi în calea lui. Ochii-i mari şi negri îi erau bulbucaţi, ieşiţi din orbite. Pletele-i lungi îi fluturau ca o coamă de cal.
– Vuuii! Vuuuiii!
Spectacolul neaşteptat şi hazliu îi făcu pe bolnavii din salonul străin să ţipe, să aplaude zgomotos, să se bucure precum copiii. Eu cu Larissa ne-am pitit în spatele nucului uscat, printre crengile ciotului căzut la pământ. Ne-am dat jos capoatele vişinii, mototolindu-le sub noi. Tăcuţi, pierduţi în linişte, urmăream doar debandada iscată, cu succes. Geamul de la etaj, de la biroul tovarăşului director, s-a deschis larg. În deschizătura geamului a apărut şi el, dezorientat, uimit, cu ochii cât cepele. Urmări câteva clipe debandada iscată în curte apoi, mânios din cale afară, începu să înjure ca un birjar. Porunci tăios personalului să pună capăt imediat „răzvrătirii nebunilor”! Sânpetru, care îşi revenise între timp, împreună cu supraveghetorul Pavăl, închiseră calea lui Ion şi tăbărâră asupra acestuia, încercând a-l imobiliza. Era însă foarte greu… Cu o forţă ieşită din comun, Ion se lupta cu amândoi, ca un taur! Capotul său vişiniu se sfârtecă total, dar el rămânea tot în picioare, victorios. Flore a sărit din cărucior şi ţintindu-l pe supraveghetorul Pavăl, intră în acesta cu toată puterea. Îl prinse din spate, în dreptul încheieturilor genunchilor. Pavăl căzu peste cărucior ca şi cum l-ar fi lovit un autoturism. S-a rostogolit şi-a căzut în cap, apoi pe umeri, icnind de durere. Flore îi mai aplică una cu bastonul său, drept în cap, satisfăcut la maximum:
– Na, să plângă şi mămuca ta!
Îşi făcură apariţia în curte încă patru supraveghetori, înarmaţi cu bastoane din cauciuc. Hotărâţi, intrară în mulţime şi lovindu-i cu sălbăticie şi orbeşte, îi mânară pe toţi, ca pe nişte vite, spre intrarea în clădire. Majoritatea s-a supus, urlând de loviturile încasate. Încolăciţi ca doi dulăi turbaţi, Sânpetru cu Ion se tăvăleau pe jos, lovindu-se cu sălbăticie pe unde apucau. În ajutorul lui Sânpetru săriră imediat alţi doi supraveghetori, lovind în Ion şi încercând a-i despărţi. Degeaba… Ion nu mai simţea loviturile de baston. Ca un câine rău, prinse cu dinţii lobul urechii adversarului şi nu-l mai slobozi. Sânpetru urlă de durere, ca un porc înjunghiat. Plin de răni şi sânge, când Ion a fost totuşi despărţit de adversarul său, plin de satisfacţie şi victorios oarecum, scuipă din gură o bucăţică din lobul urechii lui Sânpetru. Istovit, sleit de puteri, se înmuie sub ploaia de lovituri şi acceptă să intre în cămaşa cu mâneci lungi, fiind la sfârşit imobilizat şi condus spre intrarea în clădire. Din urechea ciuntită a supraveghetorului Sânpetru, sângele roşu-roşu curgea şiroi-şiroi… Asistenta Margareta, cu eşarfa ei de la gât, îi acoperi rana şi-n mare grabă îl conducea spre infirmerie. Ultimul condus din curte a fost căpitanul-comandor Nedelceanu. Pe labele lui betege, legănându-se ca o raţă, se lăsa condus în grabă de către ultimii supraveghetori. Geamul de la biroul directorului s-a închis cu zgomot şi, în afară de rafalele care continuau dinspre oraş, linişte… Fără a mai pierde timp, am acţionat. Cu spatele la zid, Larissa s-a căţărat ageră pe braţele, pe umerii mei şi a fost sus, pe zid. I-am aruncat un capot. O mânecă a ancorat-o de un suport metalic şi partea liberă mi-a coborât-o mie. Păşind pe cioată, am apucat capotul şi trăgându-mă cu forţa disperării, am fost imediat şi eu sus, alături de ea. Cu ajutorul aceluiaşi capot, ne-am lăsat pe cealaltă parte şi ne-am trezit afară, într-un parc liniştit şi pustiu. Da. Eram liberi!
*Fragment din romanul „Răzvrătirea nebunilor”, apărut la Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2023.
+ There are no comments
Add yours