Paralelisme și clișee fotografice

Estimated read time 5 min read

Crush, Dora Pavel

Autoare a cinci volume de versuri, două de povestiri, trei de convorbiri cu scriitori români, Dora Pavel a ales, începând cu 2003, odată cu publicarea romanului Agata murind, să-și traseze un traiect romanesc original, dovezi incontestabile fiind Captivul, Pudră, Do Not Cross, Bastian, toate premiate de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Un proiect căruia îi putem prevedea același destin e Crush, roman scris în perioada ianuarie-iulie 2022 și apărut în septembrie 2022, la Editura Polirom.

Un roman ce reușește să contrarieze chiar de la primele pagini, un roman ce cultivă cu asupra de măsură imprevizibilul nu (doar) prin derularea acțiunii sau prin suspansul evoluției conflictului, ci prin alternarea tehnicilor narative, prin numeroasele translații, prin jocul temporalității, al vocilor narative, al sublimării autenticității urmate de relativizarea ei e Crush. După o obstinată precizie a cronotopului, în primul capitol („marți, 5 mai 2009”, „centrul Clujului”), se remarcă o continuă relativizare a temporalității și spațialității, o ancorare în ample, dilatate retrospective sau radiografii ale sentimentelor.

Titlul, în deplină consonanță cu eterogenitatea romanului, un titlu ambiguu, ale cărui semnificații, plurivalențe se dezvăluie treptat, se dovedește o importantă cheie în conturarea unor paliere semiotice. De la evenimentele tragice care îi modifică întregul parcurs existențial protagonistului-narator Robert Raus (nume de origine germană, al cărui sens de „afară, ieșit, plecat” e corespondent perfect al nevoii de verbalizare, de „externalizare” a senzațiilor, trăirilor, prin catharticul scris), la complexele frământări ale celor trei personaje masculine al căror catalizator e strania pictoriță Tora Cadis (lat. cado, cadis, cadere- a cădea sau anagrama lui „sadic”) sau la secvențele narative-cioburi ale realității subiective, dovezi veritabile ale unui fragmentarism postmodern asumat, totul pare să reflecte, să contureze un complicat mozaic al semnificațiilor variate ale titlului.

O dezicere de convențiile narative, o transgresare a tiparului romanesc modernist sau postmodernist, o asumată impuritate, o estompare a granițelor dintre genuri, specii, formule narative dă nota originală cărții ce glisează amețitor prin deceniul de viață prins, fragmentar, între paginile lui. Departe de a fi, asemenea romanelor contemporane, un roman social, Crush reunește, în cele 28 de capitole, organizate în trei părți, stampe puternic liricizate, erotizate sau cu iz gotic, clișee existențiale majore – în sensul specific domeniului fotografiei, de imagini fotografice negative, obținute în camera obscură, pe baza cărora se realizează reproducerea fotografică. Nu întâmplător pot fi considerate clișee fotografice capitolele în care autoarea pare să demonstreze cunoașterea tuturor resurselor care asigură autenticitatea, a celor care completează realitatea imediată – dar limitată – prin analepse și prolepse sau prin inserții onirice. Paginile în care tânărul personaj-narator consemnează cu acribie experiențe și analizează, cu o minuțiozitate atipică vârstei, existența, în genere, sunt alternate cu pagini din jurnalul fratelui Zeno sau cu capitole în care domină relatările deliberat detaliate ale lui Sandini, coleg de facultate al fratelui naratorului, care înțelege însemnătatea consemnării tuturor aspectelor unei situații, pentru un scriitor.

În plus, se observă și un joc cu cititorul abstract, potențial creator, prilej de analiză a actului creației, a riscurilor asumate și neasumate ale scriitorului, ca într-un autentic metaroman: „Să înșiri litere, posibile cuvinte sau fragmente într-o libertate cărnoasă, să nu trebuiască să le dai sens, să rămâi în sensul tău, de ce sensurile pe care le dai tu, cel cu mintea tulburată, să fie considerate fără noimă? De ce să fii constrâns să dai sens? Ce-i aia sens? De ce cuvintele pe care le creezi tu, cu sau fără voie, aici, în spațiul celor liberi, să nu întemeieze alte cuvinte și de ce aceste noi cuvinte să nu aibă și ele dreptul la identitatea lor, la teritoriul lor marcat, la destinul lor?”

La o developare atentă, cititorul model poate identifica substraturile cărții, analogiile și simetriile, paradoxurile existențelor personajelor și poate înțelege, puternic contrariat, că niciun detaliu biografic, niciun amănunt evenimențial nu e aleatoriu. E momentul în care începe, în fond, adevărata receptare a mesajelor cărții.

Ca într-un mimetism existențial, ce creează contrapunct după contrapunct, personajele preiau, unele de la altele, caracteristici, comportamente, dominante temperamentale. Pasiunii pentru ascensiuni montane a lui Zeno, student la arhitectură, „cățărător de performanță” îi corespunde, simetric, pasiunea pentru ascensoare a fratelui Robi. În cei zece ani pe care cartea îi surprinde fragmentar, Robi nu doar că ajunge la vârsta pe care fratele său a avut-o în momentul tragicului accident, ci își clădește existența pe stările, preocupările, obsesiile fratelui, simbolic arheu. Că Robi și Sandrini se transformă în avataruri ale lui Zeno e neîndoielnic, căci pasiunea pentru Tora cea „fără trecut și fără prezent”, solitudinea asumată, pânda sub geamul fascinantei femei, cu un destin tragic, poziția de model pentru pictorița ce va regresa, după o gravă problemă medicală, ajungând să lucreze ca dansatoare la bară, îi definesc deopotrivă. În plus, comportamentul lui Sandrini amintește, cu fiecare pagină a romanului, de Zeno, iar explicația frapantă, incredibilă, intuită de cititorul atent, e devoalată abia la finalul romanului.

Puternic liricizat, cu amprente de dramă contemporană, căci acțiunea e limitată, cu excepția câtorva evadări în tumultul orașului transilvănean, la câteva spații-simbol (apartamentul Torei, ascensorul, salonul, clubul, visul), Crush e un roman-spectacol, ce reușește să seducă prin mister și să contrarieze prin textură.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours