Articole

Paradisul dintre umbre

Mihaela Meravei

 

Numele poetei Elenei Papadopol se face tot mai mult cunoscut în viața literară dobrogeană, dar și națională, prin activitatea pe care o susține. Ea publică poezie, proză, eseu, în reviste literare, printre care amintesc Revista Luceafărul, Revista Litere Euxine. În anul 2021 a fost distinsă la Festivalul Internațional al Aforismului de la Tecuci, ediția a V-a, cu Premiul revistei Academia Bârlădeană. Absolventă în anul 1997 a Facultății de Litere și Teologie, Universitatea „Ovidius”, Constanța, specializare româno-germană, Elena Papadopol are o înclinație cognitivă spre cugetare, reveria poetică fiind starea de fapt a scrierii sale. Volumul său de debut „Umbre din paradis”, apărut la Editura Fides, în anul 2019, consfințește această notă filozofico-lirică, textele pe care le conține fiind o combinație de aforisme, prozopoeme și poezii cu inflexiuni moderniste și neomoderniste, legate în mod omogen de o voce lirică concludentă, echilibrată, originală, accentul fiind pus pe exprimarea directă a sentimentelor, trăirilor și caracterizat de stări, precum: dragoste, dor, melancolie, tristețe, extaz, teamă, revelație.

Textele din volumul de față curg printr-o matcă a emoțiilor și credințelor universale, iar grafica de care se bucură cartea este semnată de Cristina Ioana Papadopol, aducând un plus de frumusețe estetică și sensibilitate, completate de ilustrația copertei, care transbordează cititorul pe malurile aurite ale mării, la răsărit, moment-cheie al multor poezii.

Tematica volumului este diversă și unitar structurată, poeta abordează cu sensibilitate teme precum iubirea, natura, viața, destinul omului, creația și creatorul, raportul dintre om și Dumnezeu: „Murdar și flămând, aflându-te în întunericul cel mai adânc, când ți se pare că ai rătăcit drumul, o căldură venită de nicăieri, atingerea unei aripi și un sentiment de ușurare inundă până și pământul de sub tine. Este lumina care-ți taie răsuflarea. Nu ești bogat, dar te simți hrănit. Redus la tăcere îți rezemi fruntea de o icoană. Nu poți să te rogi lui Dumnezeu în picioare” (p. 11); dar și alte teme arhetipale cum ar fi: timpul și trecerea lui, copilăria cu tot ce implică ea, dragoste pentru părinți, pentru locurile natale ori inocența nepereche a vârstei. „Cu tălpile arse de nisipul fierbinte al zilei, nu mai lași urme în noapte. Doar copilul din tine, cel liber și fără griji, te poartă ușor într-o grădină cu vise, culcată sub o singură talpă” (p. 26).

În tot acest demers spre interiorul sufletului ori în trecutul transformat în amintiri, pașii devin cuvânt-simbol, urmele lor lăsând amprente vii în tabloul inexorabil al efemerității vieții. „Cu chipul îngropat în dulcele abur al amintirii, pe care am lăsat-o să mă ducă pe tărâmul ei, am căutat urmele noastre de pași. (…) Un vânt, al unei fericiri nechibzuite, a acoperit drumurile cu mângâieri, care se plimbă încet și delicat, deasupra singurei șanse de a trăi ceva diferit” (p. 24). Poeta face conexiuni subtile, dar trainice, între natură și viață, ori între natură și iubire, dragostea fiind singurul sentiment care este capabil să „transforme cu adevărat omul”.

În jurul acestor teme gravitează motive acvatice: marea, plaja, valurile, nisipul, devenind părți intrinseci ale scenelor poetice pe care Elena Papadopol le construiește cu delicatețe, seninătate și de multe ori cu ingenuitate, culoarea predominantă fiind cea a mării sau a cerului. Din această perspectivă, volumul devine un oracol mărturisitor al sufletului poetei. Fiecare confesiune lirică poate fi privită ca o pagină de jurnal, astfel volumul „Umbre din paradis” poate fi considerat și unul al memoriilor poetei, care au adus, prin emoțiile surprinse, duh literar. „Marea, dacă ar avea un stilou, mi-ar scrie cu cerneală invizibilă, printre întâmplările vieții, o poveste… Ciudată și tulburător de frumoasă…” (p. 85).

Din punct de vedere al con-strucției, majoritatea poeziilor din volumul în discuție nu au titlu, unele dintre ele, puține la număr, dar remarcabile ca și conținut liric, au titlu la final: Apus de vară, Răsărit, Lebede pe lac, Soarele; alte poezii sunt scrise precum un text, din toate scrierile nelipsind figuri de stil autentice, metafore, comparații, epitete personificatoare, repetiții fonetice care confirmă calitatea textului: „ultima rază/ de lumină calmă și indiferentă/ se strecoară-n noapte/ noapte schelet/ ce vine pe urmele tale/ din valurile pasiunii ei/ pantofi diabolici aleargă spre tine/ din paradis” (p. 5).

Am remarcat poezii care sunt adevărate pasteluri zugrăvite de penelul suav al copilului din interiorul poetei, al cărui zâmbet „vindecă pe loc orice rană”. „Un domn cu ceas de aur stă în fața unui foc, pe marginea lumii noastre. Și viața lui e modelată de nesiguranță” (Soarele, p. 60).

Meritul Elenei Papadopol este de a ne incita la reflecție și contemplare, prin textele ei, marcate de candoarea debutului, cu impact emoțional și psihologic asupra cititorului. Problematica pe care o abordează, modul diafan în care spune adevăruri profunde, face din vocea sa lirică, una autentică. În spatele umbrelor, folosite ca simbol al temerilor și neîncrederii, paradisul liric al poetei se dezvăluie și crește cu fiecare cuvânt, căci, așa cum ne spune chiar Elena, ,,cu fiecare văl de întuneric, pe care lumina îl ridică, ochii primesc în dar visul colorat al unei lumi încălzite de poezie”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.