Articole

„Păpădie, ecumenică floare…” (Lucian Blaga)

Păpădíe s.f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate (care, tinere, se pot mânca uneori sub formă de salată), dispuse în formă de rozetă, din mijlocul căreia pornesc lujerele purtătoare de flori galbene. Am transcris, din DLR, această definiție „ca la carte” pentru a vedea care elemente ale definiției (seme) se regăsesc în denumirile populare ale acestei plante. Unele dintre­ denumirile populare metaforice fac referire la culoarea florii (flori-galbene, gălbinele grase, pui-de-gâscă), altele la forma unei părți a plantei (crestățea, gușa-găinii, ouăle-găinilor). Și în alte limbi, numele plantei este unul compus: magh. gyermerkláncfü „lanțul copilului”, it. dente di leone, fr. dent-de-lion, germ. löwenzahn „dintele leului”, cu referire la frunzele ascuțite ale păpădiei.

Prima atestare a cuvântului se găsește în Biblia de la București (1688), considerată de N. Iorga „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”: Azime cu papadie vor mânca. Cum traducerea s-a făcut din limba greacă se explică astfel și etimologia cuvântului nostru: ngr. παπαδία însemnând „preoteasă”.

În creațiile literare, păpădia este un semn al primăverii (Trezește-te, iarbă, treziți-vă merilor,/ Și tu, măruntă floare, păpădie, Treziți-vă, Magda Isanos), care atrage prin culoare nu numai privirile omului (A înflorit așa de multă păpădie, încât se părea că deasupra ierbii a căzut o ușoară ninsoare, Mihail Sadoveanu), ci și pe cele ale altor vietăți (Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Și cămașă stacojie./ Avea fuste și manta/ Tăiate din catifea…, Tudor Arghezi). Mai cunoscute sunt versurile în care „mărunta floare” ajunge la un alt anotimp al vieții: A trecut întâi o boare/ Pe deasupra viilor/ Și-a furat de prin ponoare/ Puful păpădiilor (George Topârceanu). Dar puful furat cu ușurință are totuși o „greutate”, cea a seminței care închide în sine supreme puteri (Lucian Blaga).

Acestei „ecumenice” flori, altfel spus, răspândită peste tot, după a cărei „aurie ardoare/  – pe nescrisele file –/ anul își hotărăște fericitele zile”, Lucian Blaga îi închină o odă, inclusă de poet în ciclul Ce aude unicornul. Ardoarea cu care această „floare de rând, neluată în seamă” se dăruiește unicului rost, justifică și îndreptățește această laudă: Sămânță să faci pe pământ/ e tot ce dorești. Alt gând nu porți. Gândul cititorului se duce la versurile finale din Mirabila sămânță, creație publicată în revista „Steaua” (august, 1960) și așezată în deschiderea volumului din 1962: Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!/ Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,/ s-ascunde în fieștecare din ele, când dorm./ Palpită în visul semințelor/ un foșnet de câmp și amiezi de grădină,/ un veac pădureț/  popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț. Între atâtea flori ale pământului, păpădia se recunoaște prin „aurora de sfânt” pe care o poartă de când înflorește până asfințește.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.