Articole

Panta Rhei: Și totuși pădurea…

Și voi crește mare, într-o zi…

Și-am să cresc și eu, la fel ca bunicii mei din jur. Dar dacă nu sunt bunicii mei? Dacă am fost adus aici de vânt pe când nu eram decât o sămânță? Sau dacă am fost scăpat din ciocul unei păsări ce ducea hrană puilor ei? Nu, nu contează asta, cei de lângă mine sunt bunicii mei. Căci cine m-a protejat de când am încolțit și am ieșit la lumină? Cine s-a bucurat de prima mea frunză pe care nu o las să cadă. Da, mi-au șoptit că așa e legea noastră, a copacilor, să ne pierdem frunzele toamna și să dăm altele la primăvară. Dar eu nu vrea să-mi cadă frunza, e prima mea frunză…

Nu vreau decât ca zăpada să mă acopere. Să nu mă găsească vreo ciută flămândă și să-mi pască frunza. Și să nu-mi despice trupul firav vreo copită de cerb. Atâta vreau! Și chiar de-ar fi să mă strivească vreun bocanc de vânător, știu că atâta timp cât rădăcinile-mi firave vor rămâne în pământ, și seva îmi va curge prin ele, voi da alte frunze.

Și va veni primăvara și soarele mă va încălzi și voi mai da frunze, să știi. Și va fi vară iar umbra bunicilor mei, eu tot bunici le spun, mă va feri de arșița soarelui, iar ploaia binecuvântată mă va face să mă înalț mai sus, tot mai sus. Și voi crește mare într-o zi, ocrotit de comuniunea cu ai mei. Și voi fi martorul tăcut al pângăririi Naturii de acest animal care-și zice cu aroganță Homo Sapiens. Nu este decât un animal, cel mai feroce dintre toate, mai ales când pune mâna pe secure. Și de aici, de la liziera de pădure voi privi mut cum poluează mediul, aruncând tone de gunoaie. Și pungi de nailon oprise-vor între crengile mele tinere, dar vântul le va duce mai departe… Voi crește mare, asta dacă nu va tăia cineva petecul acesta de pădure, râvnind terenul. Căci ce e altceva tot efortul lui Sapiens decât o mega afacere imobiliară? Măcar să apuc să cresc mare, ca din trupul meu să facă cornișa casei unde își vor face rândunelele cuib. Să cresc mare…

Voi fi martor tăcut al timpului ce-mi curge prin vene. Și-aș vrea ca atunci când voi fi mare și bunicii mei vor fi demult cenușă, păsările cerului să-și facă cuib între ramurile mele. Dă, Doamne, să fie o pereche de mierle, să mă bucur de trilurile lor vesele. Sau o pereche de pițigoi mari, ghemotoace de pene și culori între crengile mele. N-aș vrea să fie ciocănitori, ele prevestesc moartea copacilor.

Și va trece timpul și cine știe ce om îmi va măsura din priviri trupul, gândindu-se la ai săi copii cum se vor încălzi într-o iarnă. Dar poate voi scăpa. Poate că un confrate de-al meu îi va trage cu ochiul. Și cine știe ce păstor, păscându-și turma de mioare, se va opri sprijinit de trupul meu gândindu-se la fata cu părul de aur. Și poate, cu brișca cu care-și taie în bucăți mari slănina din traistă, va scrijeli pe trunchiul meu, numele fetei. Nu, n-o să mă doară. Iubirea nu doare! Și peste ani, literele se vor face mari, mai mari, strigăt mut al unei iubiri neîmplinite. Și apoi, într-o vară, un flăcău va strânge-n brațe o fetișcană cu cosițe galbene, lipind-o de trupul meu. N-am să mă uit, voi privi cerul albastru și voi ști că încă lumea nu va pieri. Căci doar iubirea mai ține lumea asta…

Și toamna îmi voi așterne frunzele covor, ofrandă timpului hain. Și voi tresări la fiecare lovitură de topor. Încă e departe, e doar ecoul pe care confrații mei îl strigă din creangă-n creangă, pregătindu-ne. Și voi ști atunci că un confrate de-al meu, poate un văr, poate tata, va cădea. Și-am să mă rog atunci Dumnezeului Pădurii (știați că și pădurea are un Dumnezeu, nu?) să-mi mai dea un răgaz. Un anotimp, un timp! Și-am să-i promit că la primăvară voi înverzi din nou, mult mai frumos ca data trecută. Și-am să-mi foșnesc crengile în semn de mulțumire, iar adierea vântului e semnul milostivirii Sale.

Și nu contează dacă într-o zi îmi va cădea câte o creangă. Nu-mi pasă, mai am atâtea. Și acum accept și câte o ciocănitoare, sunt doctorii pădurii, nu? Nu, nu doare ciocănitul lor. Și pițigoii s-au dus de mult și crengile-mi sunt pătate de găinaț alb de cioară. Sunt tot mai multe ciori, ați văzut?

Și de sus, nu mai văd flăcăul și fetișcana cu cosițe galbene, n-au mai venit de mult. Și securile se aud tot mai aproape. Iar când drujbele vor vui, atunci voi ști că nu mai e scăpare. Nu e scăpare…

Doamne, Dumnezeul Pădurilor, fă ca trupul meu sfârtecat să ajungă în soba ori șemineul flăcăului și fetișcanei cu cosițe galbene. Și ajută-mă, Doamne, să pot trosni în soba lor, să văd printre flăcări cum copiii zburdă în jurul bradului de Crăciun căutându-și cadourile. Iar cenușa mea, fă, Doamne, să ajungă în grădina din spatele casei. Am văzut acolo o livadă tânără de meri. Fie să mă pună, cenușă, la rădăcina acestora. Și promit că o să-i ajut să dea rod bogat, mere roșii sau galbene, nu contează. Și știu că peste ani, când va fi și ea mare, fetița devenită fată peste noapte, va mușca cu poftă dintr-un măr, la fel cum a făcut și Eva. Și-i va întinde apoi mărul tânărului de lângă ea.

Și voi crește mare, într-o zi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.