Până la adânci bătrâneți

„Păsările care au trăit o viață întreagă în colivie, a zbura cred că este o boală.”

(Alejandro Jodorowsky)

Se scursese un timp în care priveau lumea doar prin geam și li se părea straniu când cineva trecea râzând pe stradă. Zile și nopți, nopți și zile, într-o înșiruire monotonă, fără rost. Părea că se așternuse așteptarea peste tot și peste toate. Așteptare! Dar ce anume se aștepta nu era foarte clar. Dacă până nu de mult fricile veneau pe rând, înlănțuite unele de altele, cu unele momente de respiro, acum fricile veneau de-a valma, unele peste altele, aglomerând în suflete teroarea, convingerea că viitorul se deschide ca un hău, căruia omenirea nu i se putea sustrage. Străzi pustii, parcuri în care doar vântul aducea câte o suflare de viață, orașe bântuite de temeri, oameni copleșiți de durere, ori pentru că pierduseră pe cineva drag, ori că suferințele îi ajunseseră și pe ei, toate acestea formând imaginea unei lumi aflate în derivă.

În ziua aceea, el vorbea abia șoptit, așa cum se vorbește la o confesiune, în care ești doar tu și Dumnezeu. Sprijinit de pernele clădite unele peste altele, atât de sus încât aproape că era ridicat în șezut, părea un om ajuns la epuizare, un om care se abandonează hazardului.

– Toată viața am trăit cu teama că s-ar putea să mă părăsești! Am intrat în alertă ori de câte ori vreun bărbat intra în atenția ta, așa că am făcut lucruri prostești pentru a mă autoconvinge, poate, că aș putea oricând să te recuceresc, dacă s-ar întâmpla să ajungem într-o astfel de situație. Te-am iubit! Te-am iubit mereu și te iubesc și acum!

Fusese frumos și plin de viață, în prezența lui totul se anima, totul părea scăldat în lumină și-n bucuria ce inundă sărbătorile. Într-un timp scurt a traversat experiențe fundamentale, care l-au afectat profund. Acum, doar ei doi în casă, timp de aproape un an, claustrați de anunțurile sumbre cu privire la un virus ucigaș, și-au spus multe, și-au rememorat momentele esențiale ale vieții petrecute împreună. Ea încerca să-i ghicească gândurile, să-i ofere clipe de mici bucurii, aducându-i pe o tăviță cafeaua, care-i plăcea atât de mult, sau o salată mică de fructe. În timp ce savura aceste bunătăți, ea căuta pe canalele TV emisiuni cu cântece și dansuri populare din zona în care el s-a născut și a copilărit.

Așa se năștea în el o bucurie aproape copilărească. Iar când se lăsa copleșit de unele regrete, ea îl asigura că viața lor a fost frumoasă, că ei doi au fost jumătățile de sferă perfecte, care au format întregul.

– Nu m-am gândit niciodată că aș putea să te părăsesc! Te-am iubit și te iubesc și acum. Ai fost jumătatea mea!

Ea stătea așezată pe marginea patului, aproape de el, aproape de inima lui, așa cum obișnuia uneori să spună. Avea în palme cutia cu medicamentele pe care trebuia să i le administreze și încerca să-și stăpânească emoțiile. Vedea și ea că starea lui de sănătate se degradase mult în ultimul timp, dar refuza să creadă că asta ar putea să prevestească sfârșitul.

– Să nu-mi spui că nu te-ai gândit! N-am fost un înger, iar tu ai bănuit sau ai știut mereu asta.

– Haide să nu mai vorbim despre lucruri care oricum nu mai contează și nu pot fi schimbate! A fost și a trecut! Noi am rămas mereu împreună, Dumnezeu ne-a dăruit o familie de care să ne bucurăm, ne-a dăruit sănătate să ne vedem copiii realizați. Ce rost mai are acum să ne otrăvim viața cu amintiri pe care le dorim îngropate? Uite, ai aici medicamentele!

El se foiește și cu palma deschisă respinge cutiuța cu pastile.

– Nu mai vreau să iau medicamente! Nu eu trăiesc, ci chimicalele din ele trăiesc în mine! Eu nu mai sunt! Nu mai sunt din ziua aceea groaznică, în care am ajuns în spital. Era mai bine dacă se termina totul atunci! Restul a fost doar agonie! Acum nu mai vreau! Gata!

Ochii ei s-au umezit, iar colțurile gurii s-au strâmbat într-o grimasă dureroasă de plânsul pe care nu-l putea stăpâni.

– Eu vreau să trăiești! Noi toți vrem să trăiești! Te iubim! Nu s-a terminat! Nu vrem să se termine! Tu trebuie să fii prezent la nunta noastră de aur! Cum aș putea să sărbătoresc nunta de aur fără tine?

Cuvintele ei aveau un tremur ușor, încât păreau cântate, nu rostite. Un nod de lacrimi îi strangula gâtul și fiecare silabă ieșea forțat, ca o notă muzicală ce se încăpățâna în dorința de a avea sunet, deși coarda care-i dădea viață era ruptă.

– Nu plânge! Nu fi tristă, că mă distrugi! Nu pot să te văd necăjită! Ți-e greu cu mine! Știu! Nu mai vreau să-ți împovărez viața! Ce poți să mai aștepți de la un om cu o sumedenie de boli, care nu știe de unde și cum au apărut! Cum poți să spui că mă iubești, când eu mă urăsc din toată ființa mea? Niciodată n-am urât pe nimeni, cum mă urăsc pe mine!

– Mă sperii! Ce-i cu vorbele acestea? Cum poți să gândești și să spui asemenea lucruri? Nu poți să te urăști, de vreme ce noi toți te iubim! Nu, dragul meu, nu mi-e greu! Tot ceea ce fac sau am făcut cu drag nu a fost și nu este pentru mine o povară. Da, nu este o fericire să fii bolnav, dar trebuie să ne obișnuim cu ideea că bătrânețea așa vine, cu dureri de tot felul, cu neputințe și cu multe dezamăgiri sau regrete. Regretele însă sunt inutile! La ce bun, când ceea ce am ales este bun ales?

– Regreți că m-ai ales pe mine? șuieră ca o rafală de vânt întrebarea, în timp ce palma înfierbântată îi mângâie părul ușor umezit de transpirație.

– Nu! Nu regret și nu am regretat niciodată! Nu cred că eu te-am ales, ci ai fost ales de Dumnezeu pentru mine. Acum îmi vin în minte cuvintele Maitreyiei, când a făcut logodna la Lacuri cu europeanul Allan. Jurământul acela nu este doar al indiencei, ci este al tuturor cuplurilor care trăiesc autentic acest sentiment. Deci este și jurământul nostru! Și a încălca un jurământ este un foarte mare păcat! Ori noi, noi am încercat să ne onorăm jurămintele. Cred că în asta constă longevitatea familiei noastre.

– Mda! Însă dincolo de cuvinte sunt oamenii, cu toate gândurile și faptele lor! Acolo, de unde îmi vorbești tu, acum, este literatură, ficțiune. Aici, arată el spre patul lui de suferință, aici este viață, așa cum este ea, ciopârțită, chinuită, bătută de uragane, arsă de soare, cu lumini și cu umbre, cu urcușuri și cu multe, mult prea multe coborâșuri!

Îmi vin în minte câteva cuvinte geniale, care nu știu cui aparțin: „Boala este modul în care moartea iubește viața”… și fiecare dintre noi purtăm în ființa noastră nu numai viața, ci și moartea, încă de la naștere.

– Dragul meu, nu cred că acestea sunt subiectele cele mai fericit alese pentru a discuta acum! Poate doar starea de izolare sporește tristețea din noi! Va trece însă, cum trec toate și ne vom bucura încă de viață împreună! Știu sigur asta!

– Sigur că știi, că doar tu ești Mama Omida! încearcă el să facă o glumă pe seama previziunilor ei. Sau mai știi? Cred tot mai mult că am trăit o viață împreună și n-am reușit să ne cunoaștem îndeajuns! Oamenii pretind că au ajuns să cunoască universul, dar nu se cunosc pe ei înșiși.

– Ne luăm acum cu filosofia, bat-o focul ei! Lasă că ne cunoaștem atât cât este necesar! încearcă ea să oprească această discuție ce aducea după ea și mai multă tristețe.

– Draga mea, cred că este momentul să-mi cer iertare, nu scuze, ci iertare pentru unele lucruri pe care le-am făcut, sau le-am repetat de-a lungul vieții! Cred că este momentul să știi cu cine ai trăit o viață întreagă!

– Nu vreau să-mi spui nimic! Știu ceea ce trebuie să știu și gata! Ai greșit? Nu-i nicio problemă! Toți greșim! O greșeală care se repetă, însă, devine un fel de obișnuință, un fel de obicei, iar eu îți știu obiceiurile, poate mai bine decât crezi tu.

– Nu, draga mea! Nu le știi! Le-ai bănuit doar! Se spune că dacă vrei ca drumul vieții, atât cât mai este, să nu-ți fie greu, trebuie să te despovărezi de regrete și de dezamăgiri. Ori eu asta vreau să fac acum. Vreau să mă despovărez! Vreau să nu mai fii tristă, pentru că de multe ori nu am fost cel pe care l-ai iubit, cel pe care l-ai acceptat ca partener de cursă lungă, ci acela care ai fi dorit tu să fiu.

– Dacă simți nevoia să te confesezi, îl sun pe preotul de la biserica noastră!

– Nu, nu lui vreau să mă confesez, ci ție. Față de el nu am greșit cu nimic. Am greșit însă față de tine, așa că totul este între noi doi.

Discuția lor a rămas neterminată, deoarece ea a trebuit să răspundă la telefon, iar convorbirea a durat ceva mai mult.

Vorbea la telefon și privea prin geam, gândindu-se că natura își urmează cursul ei, indiferentă la ceea ce se petrece în lume. Liliacul a înflorit și parfumul lui pătrundea prin geamul deschis. Ea îl privea cu o revoltă nedisimulată, pentru că el înflorea în timp ce lumea se ducea de-a berbeleacul. O privighetoare își făcuse obiceiul de a cânta în fiecare seară la geamul lor. Când a terminat convorbirea, el i se adresează, citindu-i parcă gândurile:

– Ce frumos cântă privighetoarea! Știi că doar masculii singuri cântă, pentru că așa încearcă să-și atragă perechea? De data aceasta, cuvintele lui par mai însuflețite, tocmai pentru că avea o adevărată pasiune pentru viața animalelor și a păsărilor, despre care știa o mulțime de lucruri, deși meseria lui nu avea nicio tangență cu ceea ce-l pasiona.

– Wow! Privighetoarea mascul înseamnă că își face un fel de reclamă!

– Da, este un fel de promisiune! Trilurile atât de armonioase au scopul să le asigure pe femelele interesate că vor fi buni familiști. Așa se poate spune și despre Lupul Alfa, care este un bun familist, este monogam, loial lupoaicei. El își protejează familia cu dragoste și cu bunătate. Vezi, draga mea, poate că oamenii mai au încă multe de învățat de la păsări și animale. Și eu, care știam atâtea, din acest punct de vedere, nu am fost un foarte bun familist.

Ea este de-a dreptul surprinsă de cuvintele lui, pentru că simțea că reia discuția pe care o începuse mai devreme, așa că s-a așezat în genunchi lângă pat, pentru a fi mai aproape de el, îi cuprinde capul cu palmele și privindu-l în ochii ce până nu de mult erau de un verde intens, încearcă să-i alunge astfel de gânduri:

– Ai fost un foarte bun tată și soț! Ai fost cel mai bun tată și soț din lume! Să-ți intre bine în cap asta!

– Nu cred că există un asemenea calificativ pentru vreun bărbat! Mai ales pentru mine! Tu spuneai adeseori că fiecare dintre noi îi măsurăm pe ceilalți cu propria noastră măsură, așa că, după măsura mea, cred că bărbații nu prea rezistă ispitelor.

Fără vreo altă introducere, el a început o poveste, de care părea că se detașează pe măsură ce o depăna. A început o confesiune lungă și dureroasă pentru amândoi.

El era înecat de regrete, și din când în când repeta, ca pe un refren: „dacă s-ar întoarce roata, n-aș mai face!” Ea încerca să treacă peste destăinuiri, ca peste o apă mare și învolburată. Părea că se află pe o punte șubrezită de timp, o punte ce se clătina amenințător și pe care nu-și putea tine echilibrul. El își puncta confesiunea cu câte o întrebare retorică grăbită: „Îți amintești, atunci…?”, apoi trecea mai departe, evocând momente și chipuri, de care ea nu-și mai aducea aminte. În gândul ei părea că ficțiunea se joacă de-a viața.

Timpul se condensa în decupaje din care ar fi trebuit să se compună un destin. Decupajele însă nu se potriveau cu tiparul destinului peste care trebuiau așezate. Erau decupaje ce aparțineau altei povești, altei vieți, pe care ea nu o cunoștea. De câteva ori a făcut semn că ar vrea să se oprească, dar el nu o privea. Stătea rezemat de perne, mâinile slabe și tremurânde erau încleștate pe piept, de parcă ar fi vrut să ocrotească ceva, iar privirea îi era ațintită într-un punct pe plapuma roșie ce-i acoperea trupul. Continua să vorbească despre doctorița aceea trupeșă de la cabinetul școlar, despre domnișoara aceea mai trecută de la poliție, despre colega lui de la catedra de religie, despre vânzătoarea de la librărie… Ea ar fi vrut să-i spună că toate acestea făceau parte din alt scenariu, cu care ea nu avea nimic în comun. Ar fi vrut să-l oprească, să vorbească despre clipele lor de fericire, dar ea descoperea cu durere că aceste clipe s-au șters, au dispărut sub un noian de regrete. Își repeta în gând: „Am fost fericiți! Am avut o viață frumoasă! De ce nu-mi amintesc?” Simțea că ține în pumni nisip care i se scurge printre degete, iar în palme nu-i rămân decât câteva scoici moarte. Întrebările i se insinuau în suflet, ca o apă refulată de canal, și-i produceau o durere fizică, pe care n-a mai simțit-o vreodată. Din când în când, între ei se interpunea tăcerea. Fiecare își cuantifica gândurile, iar fiecare gând aducea în prim-plan imagini ce păreau uitate.

El dădea glas însă propriilor gânduri, se confesa nu ei, ci unui reper moral suprem, de la care aștepta, probabil, un semn. Ea privea spre el cu mare și multă milă. Ar fi vrut să-i ușureze suferința. Nu avea resentimente față de acele femei, pe care nici nu le cunoștea prea bine. Nu mai exista în ființa ei nicio revoltă față de ceea ce, cândva, i-ar fi produs suferință. Acum suferința ei era parte din suferința lui. Ar fi vrut să-l oprească pentru că, după cum părea, mărturisirea lui nu însemna eliberare, ci noian de copleșitoare regrete.

– Ceea ce fac eu acum se numește răsucirea cuțitului în rană, iar dacă încă rana nu era făcută, o faci acum și o și adâncești.

– Trebuia să știi, ca să nu te dărâme iluziile, să nu jelești într-atât. Poate că n-am reușit să-mi stăpânesc pornirile, poate că uneori, chiar știind că-ți provoc suferință, nu prea mi-a păsat. Ceea ce vreau să știi este că durerea nu trebuie să te răpună. Fiecare om are viața lui, destinul lui este ca o mașinărie care are instrucțiuni de funcționare. Instrucțiunile noastre sunt înscrise în codul genetic și oricât am vrea să evităm anumite lucruri, nu se poate, pentru că nu suntem dotați cu o voință foarte puternică încât să spunem „ stop” atunci când trebuie pus „stop”!

El vorbea încet, cuvintele erau mai mult niște șuiere închise, vorbea pentru sine și cu sine. Ea stătea încremenită, cu respirația tăiată și nu era sigură că el realizează și simte prezența ei acolo. Îl privea dintr-o parte și se întreba: „Cine este omul acesta? Eu unde eram când s-au petrecut toate? De ce trebuie să-mi otrăvească aceste câteva zile, pe care le mai avem de petrecut împreună?” Singura ei explicație logică era că acest om cu care a trăit o viață, cu care a împărțit și bune și rele, acum are mințile rătăcite. Cu siguranță că a luat-o razna și aduce în față plăsmuiri ale imaginației, pe care le crede frânturi de realitate. Acum i se părea că și înfățișarea lui nu mai era cea pe care o cunoscuse. Părul rărit, ud de transpirație, stătea ca niște fâșii albicioase, lipite de cap. Sprâncenele au devenit stufoase și îi acopereau pleoapele, iar obrajii supți erau de o paloare cadaverică. Deasupra patului atârna un tablou în care zâmbeau doi tineri îmbrăcați în haine de miri. Erau atât de frumoși și atât de tineri! Fericirea și încrederea că aparțin veșniciei respirau în ei prin toți porii. Ochii ei s-au oprit o clipă pe imaginea din tablou: „Eram încrezători și siguri că fericirea ne va aparține mereu! Acolo erau jurămintele noastre în care am crezut!” se gândi ea și o lacrimă cât un ocean de tristeți i s-a rostogolit pe obraji. Pentru prima dată, el s-a oprit din confesiunea lui, a ridicat palma pentru a o mângâia și s-a aplecat ca să-i prindă privirea. Era atât de trist încât părea imaginea tristeții înseși.

– Să nu plângi! Nu trebuie să plângi! Am fost fericiți atât cât ne-a permis lumea aceasta și viața aceasta! Am fost împreună și la bine și la rău! Dacă eu am produs mai mult rău decât bine, acum nu pot decât să regret și să-mi cer iertare…Tu să nu plângi! Niciodată să nu plângi! Ori de câte ori te-am văzut plângând mi-ai frânt inima… Mă dor lacrimile tale! Înțelegi? Vino și stai aici, lângă mine! Ține-mă în brațe! Ești atât de caldă! Mereu ai fost ca un cuptoraș plăcut lângă mine!

– Acum trebuie să mâncăm ceva și să ne facem tratamentele, se ridică ea pentru a opri avalanșa de gânduri și de mărturisiri. Apoi o să vin lângă tine! Promit!

– Nu vreau să mănânc și nu mai vreau să iau medicamente! Nu mai vreau! Înțelegi asta?

– Înțeleg, dar nu sunt de acord cu tine, așa că vom face ceea ce trebuie! Așa este înscris în codul nostru genetic, să facem ceea ce trebuie! încearcă ea să glumească.

Nu mai așteaptă nicio replică, așa că îi potrivește din nou pernele de la spate, îi mângâie fruntea transpirată și rece, apoi iese din cameră pentru a pregăti tava cu cele necesare prânzului. Din bucătărie, prin geamul deschis se auzeau voci ale trecătorilor. Nu înțelege ce spun, nici nu o interesează, dar se gândea că în acel moment mulți oameni sunt fericiți, mulți sunt disperați și mulți nici nu realizează și nu-și imaginează ce le rezervă clipa următoare. O umbră de invidie i-a trecut prin inimă, când se gândea la cei care erau acum scutiți de suferință. „Dacă ar trebui să o iau de la capăt, cred că aș alege același drum! Cred, însă că aș găsi resurse pentru a ne proteja, pentru a elimina din viețile noastre toate grijile și problemele, care, în realitate, nu sunt decât niște fleacuri ce ne consumă, și pentru care, la un moment dat plătim prețul întreg, dar și cu dobândă.

A așezat pe tavă un bol mic cu supă, câțiva cartofi, așa cum îi plăceau lui, doar fierți și cu puțină sare, o bucățică de carne de pui și un batonel de ciocolată fără zahăr, șervețelele colorate și tacâmurile. Și-a dat seama că mâinile îi tremurau tare, așa că a așezat tava pe măsuța cu rotile, pe care o folosea din când în când și a rulat-o încet spre dormitorul lor. Nu a apucat să se așeze pe pat, ca să-i potrivească tava să poată mânca, pentru că el s-a întors spre perete, vizibil iritat:

– Pentru tine nu ai gătit? Tu nu trebuie să mănânci?

– Ba, da! Am vrut să mănânci tu, să te ajut, și apoi voi mânca și eu!

– Nu! Nu există niciun apoi! Mâncăm împreună! Te rog să aduci mâncare și pentru tine!

Ea s-a întors în bucătărie și se gândea intens dacă mâncase ceva în ziua respectivă. Nu-și aducea aminte să fi mâncat ceva, dar nu-i era foame. Mai mult decât atât, simțea o lehamite față de toată mâncarea, încât era sigură că dacă mănâncă puțin, vomită instantaneu. A luat un bol mai mare, a pus o lingură de ciorbă și s-a dus din nou în dormitor. Au mâncat încet, în tăcere. Ea ducea lingura goală la gură și privea cu coada ochiului spre el să vadă cum se descurcă, pentru că îi era frică să nu se înece. Când el a terminat, ea a luat bolurile, i-a așezat în față cartofii și s-a întors în bucătărie. Gesturile ei erau dezarticulate, ca ale unei jucării mecanice stricate. Singurul lucru pe care nu și-l putea controla era emoția. Fără să vrea, plângea. Nu avea niciun regret. Mărturisirea lui nu i-a stârnit niciun sentiment negativ, nu-l ura, nu le ura nici pe femeile acelea și, mai ales, nu-și plângea de milă. Dacă cineva ar fi întrebat-o de ce plânge, nu ar fi putut da un răspuns clar, în afară de un presentiment întunecat, de care nu se putea detașa de o vreme. Și-a șters ochii și s-a întors în dormitor gândindu-se că, de cele mai multe ori, durerea celor dragi o resimțim mai adânc decât propriile dureri.

A numărat din nou tabletele de medicamente, deși erau puse în caseta lor, i-a dat paharul cu apă, apoi s-a așezat în pat, alături de el. A vrut să deschidă televizorul, dar el i-a luat telecomanda din mână și a așezat-o pe noptieră, apoi și-a pus capul pe umărul ei.

– Lasă-mă să stau aici câteva clipe! Mi-e atât de bine! Nimic nu mă mai doare!

El respira rar, trupul lui se relaxa ușor, ca într-un somn odihnitor. Slăbise mult și era atât de rece și de transpirat încât părea că șiroaie de apă abia dezghețată i se prelingeau pe tot corpul. Ar fi vrut să-l încălzească cu trupul ei, să-i dăruiască din energia ei, dar nici ea nu prea mai avea putere. Era sleită! Îi îmbrățișa capul și cu palmele îi mângâia obrajii palizi și secătuiți de vitalitate. Credea că așa putea să-l ocrotească. Era sigură că Dumnezeu va face un miracol, așa cum a făcut și cu câțiva ani în urmă. Nici atunci medicii nu i-au dat șanse de supraviețuire, dar ea s-a rugat, s-a rugat cu inima și Dumnezeu a răspuns rugăciunilor ei, așa că la externare, când nu putea să meargă, să se alimenteze, să vorbească, medicul i-a spus: „Doamna mea, fii tare! Asta este viața!” Ea s-a rugat și după o lună, când a cerut să fie primit pentru un control, el a mers pe picioarele lui, vorbea corect și își folosea bine mâinile. Medicul a rămas uimit: „Oare ce-ați făcut cu el? Eu am făcut cât am știut și cât am putut, dar aici este vorba despre un miracol! Aici nu este intervenția mea, ci a Celui Preaînalt.” Ea credea că și de data aceasta se va întâmpla o minune. Se ruga pentru aceasta, dar parcă inima ei era încremenită. Știa că frica nu este de la Dumnezeu și totuși îi era frică. Acum îi ținea capul lipit de umărul ei și îi simțea respirația atât de aproape. O neliniște i se cuibărea în toată ființa, când îi auzea bătăile inimii, parcă mai accentuate decât altă dată. Ritmul acesta însă și-a curmat curgerea. O aripă s-a frânt peste speranțele ei când, fără de veste, un fior i-a străbătut corpul, care apoi s-a chircit în brațele ei. Un suspin… apoi tăcere. O eternitate de tăceri!

***

Cât este de impasibil, de pervers și de nepăsător timpul! Calcă peste destine! Strivește idealuri și speranțe! Revarsă peste lume imprevizibilul, dar uitarea o dăruiește doar cu picătura și niciodată omul nu ajunge să o primească întreagă.

Trecuse timpul în care ea experimenta singurătatea. Gândindu-se la toate acestea, ea mergea pe alee și ducea în brațe un buchet uriaș de crizanteme. Pășea încet, dar nu vedea grupurile de oameni care urcau și coborau, pentru că era doar ea și o răzvrătire uriașă în gândurile ei. Retrăia unele momente ca pe niște secvențe de film, în care protagoniștii păreau niște străini. A trecut un an și peste mărturisirea lui s-a așezat țărâna, dar nu și uitarea.

Un timp nu singurătatea o copleșea, ci faptul că fiecare lucru din casă respira prezența lui. Ea rătăcea printre lucruri, le privea fără să le vadă, așeza hainele în dulap, dar nu se putea desprinde de niciun lucrușor ce i-a aparținut lui. Toți ai casei, toți cunoscuții au făcut front comun, cerându-i să consulte un psiholog, sau poate un psihiatru.

– Și ce-o să-mi facă mie psihologul acela? O să mi-l aducă înapoi?

– Nu, dar o să te învețe cum să te împaci cu ideea! îi repeta întruna prietena lor, care rămăsese singură de mai mulți ani. Eu m-am împăcat! Și tu trebuie să o faci!

– Da, va veni, poate, și vremea aceea! Poate că dacă m-ar fi părăsit pentru alta, sigur că m-aș fi împăcat cu ideea.

– Aici faci aluzie la faptul că soțul meu m-a părăsit! spune cu glas tremurat prietena. M-a părăsit, dar când a ajuns pe pat de suferință, „iubita” l-a trimis la mine, că doar nu era nebună să îngrijească un muribund. L-am primit, că era tatăl copiilor mei, l-am îngrijit, l-am îngropat și merg uneori la mormânt să aprind câte o lumânare, că eu doar pe el l-am iubit toată viața.

Își amintește frânturi de sfaturi, de îndemnuri din toate părțile. Ar fi vrut să le spună tuturor că singurul care poate lecui în astfel de situații este omul însuși. Ea singură trebuia să găsească leacul potrivit și să se vindece. Acum își dădea seama că în egoismul ei nu se gândise la durerea copiilor ei, pe care ar fi trebuit să-i mângâie, nu să le sporească suferința. Urca încet pe alee și trecu pe lângă capela unde era adunată lume multă. „O fi murit cineva important!” se gândește ea, fără să privească spre cei adunați acolo. O voce cunoscută, însă, o oprește:

– Ar trebui să vă dau ceva! Poate că acum este momentul potrivit. Aș fi vrut să trec pe la dumneavoastră astăzi, dar se pare că Dumnezeu a rânduit altfel lucrurile. Ea s-a întors și a descoperit că omul care o oprise era preotul lor duhovnic. Era îmbrăcat în veșminte potrivite pentru înmormântare, dar a ieșit dintre ceilalți preoți prezenți și a venit spre ea, întinzându-i un plic alb, pe care era scrisul soțului ei: „Pentru tine!”

A luat plicul și fără să spună un cuvânt a mers mai departe, până la mormântul lui. Cu mâinile tremurându-i puternic a încercat să deschidă plicul. N-a reușit! A scos din geantă o forfecuță de unghii și l-a tăiat la un capăt. Simțea pe foile albe atingerea mâinilor lui. Se străduia să citească dintr-o suflare. Nu reușea, așa că se opera după fiecare cuvânt și încerca să-i atribuie timbrul vocii lui.

„Draga mea, dragă! A trecut un an și acum pot să-ți spun adevărul! Sper că tristețile tale s-au atenuat, pentru că ai alături copiii, care sunt atât de buni! Te-am iubit din momentul în care te-am văzut pe coridorul acela al căminului studențesc, în care erai cazată. Am știut din acel moment că tu ești cea cu care eu îmi voi întemeia o familie. Nimeni n-a crezut în șansa noastră. Noi am crezut, pentru că jurămintele făcute nu au fost vorbe doar, ci asumări responsabile. Ne-am iubit spre invidia multora și am depășit multe greutăți împreună. Deși tu ești o visătoare, mereu ai fost cea care a găsit soluția bună pentru a depăși situații ce păreau insurmontabile. Să știi că mărturisirea pe care ți-am făcut-o a fost gândită cu câtva timp înainte. Dumnezeu ne dăruiește viața și vine o vreme când trebuie să o dăm înapoi, cu tot ceea ce am adunat în ea. Am simțit că este timpul să o dau celui ce mi-a dăruit-o și știam că asta îți va produce o foarte mare suferință. Am încercat să te fac să mă urăști, cel puțin pentru un timp, până când te vei obișnui cu ideea că tot ceea ce se naște la un moment dat moare, că nu există nemuritori decât în spirit. Am dat această scrisoare preotului nostru și l-am rugat să ți-o dea la un an după ce eu nu voi mai fi. Nu spun că nu am flirtat cu unele femei, pentru că asta cred că stă în firea fiecăruia dintre noi, dar nu te-am înșelat, pentru că tu nu puteai fi pusă la picioarele niciuneia dintre ele. Tu ești specială, cel puțin pentru mine. Aș fi vrut să fac o listă, cum spuneai tu că a făcut poetul acela (i-am uitat numele), dar mă făceam de rușine, pentru că nu aveam de unde să scot atâtea femei câte pretindea el că a avut.

Draga mea, tu trebuie să ai grijă de copiii noștri. Ei au nevoie de tine! Nu știu dacă de acolo de unde voi fi voi avea vreo putere să-i îndrum și să-i ocrotesc, așa că, din dragostea pe care le-o porți, din iubirea din care s-au născut și în care au crescut, tu trebuie să fii tare, să fii alături de ei, până în momentul în care și tu vei fi chemată. Vouă cred că vă este dor de mine! Eu sper ca de acolo de unde sunt să fiu prezent în viețile voastre, precum ciobănașul din Miorița, și nu-mi va mai fi dor!

Când am scris această scrisoare, am simțit că a venit momentul, și aș fi vrut să-ți atenuez durerea despărțirii, așa că m-am destăinuit cu sinceritatea cu care îți deschizi inima în fața lui Dumnezeu, dar am exagerat, tocmai pentru că îți cunosc sensibilitatea și știu cât ești de vulnerabilă în suferință.Te rog să mă ierți!”

În timp ce citea, s-a așezat pe marginea mormântului. Nu a auzit nimic în jur, nu a schițat niciun gest și pentru prima dată nu a plâns. A așezat foile în plic, a aprins lumânarea de la care apoi le-a dat foc și a rostit cu voce tare: „Te-am iertat pentru că noi am trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”