– Mi-e cald, a zis.
S-a așezat pe bancă, sub un cireș.
– Aici e bine. Hai să nu mai plecăm.
Erau încă multe case de vizitat.
– Minunății! exclamam eu, fără să vreau. E cum nu se poate mai frumos.
Zâmbea cu înțelegere. Avea răbdare cu mine. Deocamdată. Poate să-i sară țandăra de la orice. Dacă fac o glumă proastă. Dacă mă holbez la ea. Dacă abordez teme prea intime, în momente nepotrivite, când nu e pregătită. Dacă sunt prea serios. Ar fi bine să găsesc filtre, să mă cenzurez, să nu stric tot. Să dau răgaz până la toamnă, poate până la iarnă, poate până la începutul anului viitor.
– Mai vorbim despre asta în ianuarie, peste vreo jumătate de an.
Nu știe despre ce, dar părea să fie ceva important pentru mine. Caut limpezimea.
– Țin la tine, să știi. Nu știu ce aș putea spune mai mult. Nu îmi plac vorbele goale.
Își ridică deasupra capului cămașa imensă. Face asta periodic, uneori din mers. Se ascunde de soare. Mă gândesc că aș putea să încap și eu acolo, dar nu-i spun. Cămașa alunecă pe-o parte, dezgolește un umăr.
– Să iubești e o vorbă goală?
– E o vorbă folosită excesiv. E nepotrivită. Nu-mi plac declarațiile.
Nu mă cenzurez. Probabil am s-o sâcâi și astăzi, am s-o enervez de mai multe ori. Se va încrunta, îmi va evita privirea, îmi va răspunde cu țâfnă. Nu mă va băga în seamă.
– Îmi place mult aici, spune. Mor de sete și aproape că fac pe mine de când am venit. Dar e fain de tot. Numai că e prea cald.
Îmi amintesc cum se uita, de pe marginea prăpastiei, la șantierul unei mănăstiri. Era un hău de peste cincizeci de metri, la marginea unei păduri de fag, se rupsese malul. Era gata biserica din lemn, pe laterale se ridicaseră câteva case minuscule. O casă, o chilie. Un călugăr a trecut prin fața bisericii, apoi spre una dintre chilii. O pată neagră în mișcare.
– Ai grijă, i-am zis. Ești prea aproape.
– E interzis femeilor, a zis omul care ne-a însoțit. Cu blestem, dar nu știu dacă l-au pus încă.
Era la un singur pas de prăpastie, dreaptă, înaltă, parcă prinsese rădăcini. Ochelarii de soare mov ridicați pe cap.
– Nu-mi plac mănăstirile noi, am zis. Nu ar trebui să se mai facă.
Omul ne spusese că vrea să ne arate râpa. De acolo se vedea și mănăstirea cea nouă, la care nu coborâse încă. Ezita.
Era prea aproape, îmi tot venea să-i zic. De cele mai multe ori face exact pe dos, e mai bine să tac.
Am mers în altă casă. O fereastră minusculă, pe care se înghesuia un mănunchi imens de lumină. O trapă după sobă.
– În caz că aveau chef de băut, ne-a zis Marc, ghidul, râzând. Nu mai dădeau ocol casei, coborau direct.
Ea rămăsese în pragul ușii, privind vatra sobei. Pe fața ei încântare și oboseală. Entuziasm și deznădejde. O surprind scărpinându-se în jurul buricului. Zâmbesc, își dă seama de ce. Are buricul adânc, ca al meu. Mă întreb dacă adună scame.
După ce a plecat de lângă prăpastie, a adunat flori de sunătoare și le-a prins la brâu, lângă buric. A luat frunze de brusturi și le-a pus pe cap. Și-a împletit o coroniță de sânziene, sunătoare și a pus-o pe cap. Florile evadau ca niște cornițe. M-a pus să-i țin florile la-ndemână, să facă alta. Nu prea era mulțumită. Îi alunecau adidașii când cobora pe porțiunile mai abrupte ale potecii și celălalt bărbat i-a întins mâna, iar ea a luat-o.
– Prinde-te bine! a îndemnat-o el.
Apoi l-a prins de mână la a doua și la a treia pantă, deși eram la un pas în spatele ei.
Am împletit o coroană de sânziene.
– Nu mi-ai zis că știi să faci, mi-a reproșat.
A ieșit rotundă, echilibrată. I-am dăruit-o celeilalte femei.
– O voi arunca pe casă, poate aflu dacă mă mărit anul acesta, a zis ea.
S-a potrivit tot mai mult la vorbă și la mers cu celălalt bărbat, iar eu am mers cu cealaltă femeie.
Mi-a spus cândva că, după ce s-au terminat iubirile rătăcite, a ales să aibă doar relații neconvenționale. M-am întrebat dacă a iubit vreodată cu adevărat sau dacă a recunoscut că iubește. Dacă și-a asumat dragostea, la nivel declarativ. Nu a putut să-mi spună ce înseamnă exact o relație neconvențională. Sau nu a vrut. Atunci, în drumeția cu cei doi prieteni, a devenit deodată nervoasă. A început să meargă singură înainte. Să ridice tonul. Să trântească lucruri.
– Mi-am pierdut încrederea în bărbați, a zis.
– Poate suntem prea convenționali, am presupus.
Nu a răspuns.
– Chiar și încrederea în mine ai pierdut-o?
– Nu în totalitate.
Se lupta cu soarele acum, ca și atunci. Are pielea albă. Se dă constant cu creme de protecție. Picioarele sunt ca laptele, se înroșesc vag de la genunchi în sus când se așază. Acolo o mângâi, palma urmărește niște vinișoare subțiri. Închid puțin ochii sau mă uit în altă parte. Alunec pe suprafața fină, lucioasă a epidermei.
– Îmi place foarte mult, a zis. Mă bucur că am venit. E așa de bine îngrijit, parcă nu e un muzeu, casele astea ai impresia că sunt locuite și că oamenii tocmai au ieșit ca să ne lase pe noi să le vizităm în voie. Să le scotocim prin obiecte, prin amintiri, să ne uităm la poze, să ne așezăm la masa lor, să ne întindem pe pat.
– Ai trage un pui de somn, nu?
– Da, aș rămâne aici o vreme.
– Poate asta te-ar ajuta.
– La ce?
– Să-ți recapeți încrederea.
A întors capul, enervată. Am întins mâna și am scărpinat-o în jurul buricului. A râs.
La han, Marc ne-a oferit un pahar cu apă. Ne-am așezat și ei doi au fumat. Ima a băut încă un pahar.
Fumează tot mai mult. Pune tutun în foiță, rulează, apoi trece limba pe margine, lipind cu salivă. Întinde țigara către mine.
– Vrei?
Uneori vreau, mai ales dacă sunt preocupat de ceva neînțeles. Sau vreau să o însoțesc puțin în experiența asta, încercând în același timp să o conving să renunțe, ori să fumeze cât mai puțin posibil. Iau țigara, o aprind și trag. Are gust de plante amărui. O urmăresc fabricând-o pe următoarea. Gesturi calme, precise, degetele subțiri extrag cantitatea necesară de tutun din pungă, o așază pe foiță, o rulează, lipește cu limba, e gata. Între timp aruncă priviri scurte spre mine, de parcă aș face cumva parte din ritualul acela, incluzând ceva din mine în țigară. Aprinde, o duce spre colțul gurii, între arătător și mijlociu, trage fumul, expiră.
– Ar fi bine să fumezi mai puțin.
– Știu, mi-ai spus. Vreau și eu, dar tot amân.
Fumează a doua țigară într-un timp relativ scurt. Azi a cumpărat țigări subțiri, gata rulate. A fumat încă o țigară înainte de plecare, apoi următoarele pe terasa unui restaurant din Târgoviște, apoi la o pensiune, în Pucioasa. Le-am pierdut șirul la un moment dat.
– M-am gândit destul de mult la ce s-a petrecut între noi. Am încercat să înțeleg, am zis.
– Uite ce pisică drăguță, a zis ea.
Tocmai trecea o pisică maronie, subțire, prin spatele pensiunii, pe spațiul verde unde era foișorul de lemn și care despărțea pensiunea de un bloc cu patru etaje. Pisica mergea nepăsătoare.
– Știi că simt periodic nevoia să redefinesc lucrurile, pentru mine e important să elimin confuziile de orice fel. Adică nu mă refer la doza de mister pe care o are o relație, nu vreau să reduc totul la lucruri banale, dar știi, parcă uneori oamenii trebuie să repete o confirmare, ceva.
– Uite încă o pisică, a intervenit ea.
O pisică albă trecea agale spre foișor. Era identică cu prima, lunguță și slabă.
– Oricum a trecut destul de mult timp, tu ai uneori impresia că nu s-a întâmplat nimic, că toată libertatea ți se cuvine, în același timp eu mă simt prizonier și nici măcar nu știu de ce se întâmplă asta și…
– Încă una! aproape a strigat ea. E plin de pisici aici.
Trecea a treia pisică, cu blana complet neagră, dar ca format la fel ca precedentele, inclusiv cu aceleași mișcări, aceeași cadență a mersului.
– Mi-ar plăcea să le văd ochii, a completat ea. Hai să le căutăm.
Ne-am dus spre foișor. Cea neagră se întinsese pe bancă, cu boticul pe labe. Celelalte două nu erau nicăieri. Ima le-a tot chemat, scrutând cu privirea florile de lângă bloc, iarba, gardul din plasă de sârmă.
– Pis-pis-pis! Pisuuuu!
Pisica neagră deschidea câte puțin ochii, somnoroasă, apoi îi închidea la loc, fără altă reacție.
Ima a deschis punga cu pateurile cumpărate de la braserie, mi l-a dat mie pe cel cu brânză și ea a luat unul cu cremă de vanilie și stafide, din care a rupt mai întâi o bucată mică și a invitat pisica să mănânce, fără ca ea să se sinchisească. Apoi i-a aruncat bucățica pe bancă, iar pisica s-a speriat și a sărit jos. A luat din nou bucățica și i-a aruncat-o lângă foișor.
– I-ai văzut ochii? m-a întrebat.
– Nu, am răspuns.
– Erau negri, duri, nu lăsau să se vadă nimic. Mă așteptam la altceva.
– Ai tăi sunt verzi, am zis.
– Și?
– Nimic, doar spuneam.
Am ieșit la plimbare. Case îngrijite, curățenie. Un drum care se oprea într-un deal.
– Cum ai reacționa dacă aș iubi pe altcineva? am întrebat.
M-a privit fără să răspundă, parcă încercând să verifice dacă vorbeam serios.
– Sau dacă aș încălzi vreo supă mai veche.
– Vezi să nu se fi stricat între timp, a zis.
– Poate că nu.
– Nu ai face asta. Pur și simplu nu cred că ai face-o.
Am luat-o pe un drum îngust, neasfaltat, abrupt la un moment dat.
– Prinde-mă de mână, am zis. Ține-te bine!
Am coborât de mână panta. Jos, drumul și casele arătau iarăși impecabil.
– Avea o colegă de facultate o casă de vacanță aici. Aș suna-o s-o întreb care e. Sunt curioasă cum arată.
– Sun-o!
– Nu o sun. Ce ar crede auzindu-mă, știi, am ajuns în Pucioasa, spune-mi care e casa ta?
La Târgoviște, am intrat în biserica mănăstirii Stelea. Puțin ezitanți, eram în pantaloni scurți. Zidurile sunt pictate elegant, în stil oriental, de moschee, doar o mică parte păstrează tipicul creștin ortodox. Un călugăr dialoga răbdător cu trei persoane cam aprinse în manifestarea credinței. Au ieșit. Am luat la pas biserica, singuri. Una din cele mai elegante pe care le-am văzut vreodată. Ne-am așezat fiecare pe scaun, lângă un stâlp. Am rămas așa o vreme, în contemplație și rugăciune.
Mi-am amintit că dădusem declarații la poliție mai devreme. Ne apropiam de Golești, abia dacă mai aveam de parcurs un kilometru. Pe marginea drumului, când tocmai se termina câmpul și începeau casele, am văzut un om prăbușit pe burtă, cu o baltă de sânge în zona capului. Am oprit mașina ceva mai încolo și ne-am întors. Urinase în pantaloni, era amețit bine și pierduse destul de mult sânge care-i cursese din nas.
– A căzut moșul, a zis. Are moșul mașină, are de toate, mergea acasă, dar acum a căzut.
– Vreți să chem salvarea? am întrebat.
– Hai, cheam-o! a răspuns, nu prea convins.
Am sunat la Urgențe și mi s-a spus că mai sunase cineva. Foarte repede a sosit o mașină de poliție, apoi salvarea. Omul a zis că a fost lovit de cineva, deși mie îmi spusese că, de fapt, căzuse.
O doamnă comisar ne-a scris declarațiile pe computer.
– Prima zi după concediu și deja m-a enervat maxim, i-a zis colegului de vizavi.
Apoi către noi:
– Terminăm imediat. Ce v-a zis omul?
– Trebuie neapărat să vorbim! a zis un tip care tocmai intrase.
– Vezi, agită pe toată lumea, i-a zis doamna comisar colegului. Terminăm imediat. Cursese mult sânge, era băut?
O simt rezervată, ezitantă. Încerc să mă detașez și eu puțin. Când sunt prea implicat emoțional se vede. Poate e mai bine să nu se vadă. Să calculez totul și să ofer exact ce și cât primesc. Fără efuziuni, fără declarații. Cu sentimente trecute prin sită. Poate așa a fost mereu și observ doar acum. M-am rătăcit în propria iluzie, eram prizonierul propriului labirint? Ea era doar triggerul. Mă făcea să intru acolo și mă privea de afară, prin zidurile transparente. Numai că dinăuntru erau opace, nu puteam să văd nimic.
– Vom mai alerga împreună? o întreb.
Alergasem ultima dată la Olănești. Ne treziserăm pe la șapte.
– Nu prea am chef, zisese.
– Hai să facem încălzirea.
Ne-am încălzit în parc și am început să alergăm ușor spre izvoare.
– Nu am băut cafea, a zis. Mi-e somn.
– Hai, insistă, măcar trei kilometri.
Aleea era invadată de bătrâni cu sticle în mână. A zâmbit de câteva ori privindu-i. Apoi a redevenit morocănoasă.
– Nu cred că mai alerg.
S-a oprit. M-am întors după ea, a reluat alergarea, apoi s-a oprit de tot.
– Continuă singur, mi-a zis.
Nu cred că era morocănoasă din cauză că nu băuse cafea. Habar nu am care erau motivele. Am continuat singur spre pădure, apoi până la hotel și încă puțin înapoi, spre parc. Era acolo, pe o bancă, scriind ceva pe telefon.
M-am apropiat și a ridicat ochii, zâmbind.
– Sunt bine, a zis. Îmi trebuie o cafea.
– Și cremă de protecție, am completat. Soarele amenință deja.
A ridicat capul spre el, cu ochii mici, cu mâna la frunte.
– Cred că da, a concluzionat.
