Să nu ne pierdem limba iubirii, limba păcii, limba lui Hristos! Acesta este mesajul romanului Limba lui Hristos al lui Adrian Lesenciuc.
S-a scris generos despre acest roman. Fără a fi critic literar, mi-am permis să scriu o scurtă cronică despre această carte, care aduce o serie întreagă de informații despre locurile în care s-a format aramaica, limba lui Hristos.
Adrian Lesenciuc, profesor universitar, poet, prozator și eseist, este un curajos căutător al adevărului istoric, geografic, spiritual, psihologic și, după cum a menționat la evenimentul lansării de la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman”, Constanța, s-a documentat îndelung pentru a porni la drum cu această carte. Mai există sau nu limba lui Iisus, aramaica? Iată o întrebare și o curiozitate care l-au îndemnat la lucru. Așa cum afirmă însuși autorul, faptul că ne punem întrebări este cel mai important, răspunsurile fiind evidente, oricare ar fi ele, pentru că fiecare om are percepțiile sale, nivelul său cultural, principii și căutări personale și, cu siguranță, va ajunge la un rezultat. Contează să fim interesați și să parcurgem drumul cunoașterii și al descoperirii realității, până la capăt!
Romanul în sine m-a transformat într-un devorator de fapte, întâmplări, credință. Autorul este un mijlocitor al acestora și o face cu atât tact, așa de versatil, disciplinat, aș spune, încât totul se așază în memorie ca și cum cititorul ar fi chiar acolo, la fața locului. Stilul este unul oratoric, acaparant și, totodată, lejer, inteligibil.
Există mai multe planuri paralele pe care le abordează scriitorul: politic, social, cultural, spiritual, psihologic, cu toate semnificațiile: pacea este iubire, iubirea este limba lui Hristos, evidențiindu-se una pe cealaltă, într-un ritm alert, în care și cititorul este antrenat în lecturarea romanului.
Fiecare capitol este unic și dedicat personajelor care intră în discurs, în ordine cronologică.
Replica de la care izbucnește dorința de cunoaștere, documentarea și, mai apoi, așezarea pe hârtie a romanului este: „Pacea este pentru cei slabi!”.
Ideea creștinismului pare a sta în balanța dintre Ierusalimul ceresc și cel pământean. Un Ierusalim aflat în interiorul fiecărui om, atunci când vrea să-L găsească pe Dumnezeu cu adevărat. Un Ierusalim al faptelor, al păcatelor, pe de o parte, și unul al iertării, împăcării, iubirii, pe de alta. Dar când ajunge omul în Ierusalimul personal? Probabil atunci când se simte împovărat de lipsuri, necazuri, singurătate, amenințări, nedreptate, luptă… Atunci simte nevoia acută să discute cu Dumnezeu. „Totodată, Ierusalimul din cartea lui Adel, cel ceresc, e marcat de vagi urme de pași ai trecerii umane sau, mai degrabă, de pașii Lui cu chip uman, răstignit pe cruce spre a tulbura pentru totdeauna vrerea iadului” (p. 42).
Personajele din carte sunt salvatoare, fiecare în felul său, și aduc informații trebuincioase naratorului din interior, adică Eu, din primul capitol, provenit din tată lider de partid comunist și mamă profesor universitar. Secretar de stat în Ministerul Apărării, nu pentru lungă vreme. Cel căruia i s-a propus să fie director al regiei de salubritate „a trecut ceva timp până să îmi dau seama că mi se oferise o mină de aur, dar mândria mea de arab m-a împiedicat să accept această generoasă propunere –, deși fusese cumva ștearsă de această numire onorantă pe funcția de secretar de stat în Ministerul Apărării” (p. 131). Personajul Eu trece printr-o serie de stări admirabil surprinse de Adrian Lesenciuc: teamă, chin, dezamăgire, frustrare, umilință, singurătate, părăsire etc.
„Eu sunt Iuda din propria-mi viață, cel ce s-a trădat pe sine pentru a trăi în muzica arginților zornăind” (p. 205). Eu este totuna cu Ammar. Aflăm abia în pagina 247 a romanului.
Orhan, fost coleg de facultate și, actualmente, șeful Securității, îl ajută să scape de persecuțiile teroriștilor din filtrele militare siriene aflate în orașul Tripoli, din Liban. „Ucis de forțele armate siriene în Alep” (p. 235).
Adel, coleg la Colegiul de Apărare, teolog de profesie, un „aristocrat al spiritului”, cu ochi „frumoși de levantin”, îi face mărturisiri politico-ideologice, creștine și literare în multele întâlniri pe care le au, la cursuri și în afara lor. Tot Adel vine cu explicații privind limba lui Hristos: „Sunt câteva comunități răspândite din munții Antiliban până înspre Podișul Siriei, dintre care cea mai mare e Maaloula, în care se vorbește aramaică occidentală. Ar mai fi al-Sarkha și Jubb’adin, din ce știu eu. Această limbă despre care vă spun este limba lui Hristos. Mă rog, limba aceasta vorbită este construită pe rămășițele de aramaică occidentală, cea galileeană, vorbită și de Iisus Hristos” (p. 38). „El era singurul om pe care l-am cunoscut, în afară de mama, care avea un țel în viață” (p. 138).
E complicată sau nu viața unui arab? A unui musulman? Adel explică astfel: „Jihadul se traduce, mai degrabă, prin stăruința interioară, prin mărturisirea de credință a musulmanului decât prin război” (p. 125).
Își dorește să urmeze calea apostolică. Cea a păcii. Calea cuvântului.
Este cel care „visa că prin educație se poate vorbi limba lui Hristos, limba iubirii, indiferent de religia celui care o ascultă” (p. 226).
O dovadă că limba lui Hristos încă se vorbește pe acele meleaguri arabe o aduce una dintre surori, despre care aflăm, în mijlocul capitolului al IV-lea, că se numește Tecla: „În Iconium se vorbește curent aramaică, dar cei din familiile nobile, ca a mea sau a lui Tamir, vorbesc și greacă” (p. 53). Tecla îi este promisă lui Tamir, însă ea nu-l dorește, în primul rând, e prea aproape de moartea tatălui pentru un măritiș, iar, în al doilea rând, pentru fapta sa urâcioasă de a-l fi alungat pe Țalmon din Tripoli, un tânăr negustor de la care Tecla cumpăra ulei de măsline, pentru simplul fapt că i-a zâmbit în timp ce se afla la cumpărături (zâmbetul făcea, de altfel, parte dintr-o regie inspirată de la tatăl său, care îi spunea că, dacă vrea să obțină un preț mai mic, trebuia să-i zâmbească negustorului). Este momentul ca, în timp ce ascultă predica din casa lui Onisifor, despre singura putere – dragostea lui Dumnezeu –, să hotărască a nu se căsători cu Tamir, ci să-l urmeze pe acest zeu al dragostei! (p. 64).
Într-o societate în care pacea însemna o mare slăbiciune, iar puterea se baza pe luptă și înfierare, ura, minciuna, batjocura, tortura și altele asemenea erau la ordinea zilei.
Shaul este personajul care predică despre dragoste și vine în întâmpinarea Teclăi, care, deși promisă lui Tamir, în urma morții tatălui, refuză măritișul cu care mama o amenință, spunând că tatăl încă mai trebuie jelit. Este propovăduitorul cuvântului lui Hristos, al dragostei Sale de oameni, pentru care s-a răstignit. Este „apostolul iubirii” (p. 65). Este Pavel! Vine din Tars, din Cilicia și „vorbește despre zeii lui” (p. 74).
Predicatorul este luat pe sus, precum Iisus, și dus la judecată, fiind considerat „fermecător”, unul care strică femeile și le ademenește cu învățătură străină și care strică legea iconienilor. Secvența pare să refacă judecata lui Ponțiu Pilat:
„– Ce s-a întâmplat de faceți zarva asta în zorii zilei? …
– Judecătorule, se pare că omul acesta este creștin!” (p. 79).
S-a dovedit atunci că era Pavel (nume primit la botezul întru Domnul, în noua credință) din Cilicia!
„– Și ce propovăduiești, Pavele? a continuat judecătorul.
– Voi arăta ce propovăduiesc; ascultă, o, judecătorule. Eu propovăduiesc un singur Dumnezeu, care nu răsplătește răul cu rău cum fac oamenii” (p. 80).
Tecla. O femeie frumoasă din cale-afară, care urmează firul de lumină spre Dumnezeu. Prin Pavel. Povestea ei e una tristă, dar luminoasă.
Calea este drumul păcii! Calea spre pocăință! Este educația! Este biserica lui Iisus!
Adrian Lesenciuc folosește trei cicluri în conținutul cărții, două identice (Eu, Adel, Cruciada, Shaul, Tecla, Calea) și un al treilea, în care nu mai apar Shaul și Tecla.
Desigur, în peisajul oriental mai intervin personaje importante, precum Alexandru cel Viteaz și Mare, din neamul seleucilor, „care mă trag cu sângele din imperiul cel neînchipuit al lui Alexandru cel Mare Cuceritorul Lumii și cu fapta din imperiul de azi, al Cezarului pe care-l slujesc…” (p. 171). Se simte umilit de fecioara din Iconium, venită să sucească mințile antiohienilor, după opinia sa, dar care și-a apărat de fapt fecioria atunci când Alexandru a dorit să o posede și i-a smuls acestuia veșmântul și coroana de lauri cu chipul lui Cezar, azvârlindu-le în colbul pieței. Motiv pentru care Tecla a fost trimisă la o judecată nedreaptă.
Un alt personaj de reținut este Trifaena, mama adoptivă a Teclăi, cea care a găzduit-o în zilele în care a fost supusă nedreptei legi, prin care trebuia să plătească înjosirea magistratului Alexandru cu moartea!
Maica Irina, de la o mănăstire din Maaloula (se traduce poartă, în aramaică), pe care au prins-o teroriștii, au violat-o în grup și bătut-o, i-au rupt un braț și apoi au abandonat-o, la fel ca și pe maica Benedicta, căreia i-au tăiat sânii și limba pe care i-au introdus-o în vagin și, mai drastic, au omorât-o.
Saeed Qabbani și Louise Hudowicz sunt, de asemenea, personaje cu roluri strategice pe drumul Damascului pe care îl urmează Ammar.
Este de invidiat comparația pe care Adrian Lesenciuc o face între război și cancerul stomacal. Ambele distrug. Ambele duc la moarte! Totdeauna naratorul, acel Eu, a comparat Libanul cu un stomac bolnav, supus operației de extirpare și, ulterior, chimioterapiei, cu stările de rău insuportabile!
Despre mândrie și glorie, despre lumină și dumnezeire aflăm în acest roman. Despre cum poate fi interpretat Coranul în scopuri trufașe, murdare și sângeroase.
Dar, peste toate încrâncenările, tristețile și nebuniile, autorul își propune și momente nostalgice, poetice, de contemplare, de suflet, ca în pasajul acesta: „Lumina apusului avea în Portugalia culoarea gălbuie. Au fost vremuri în care soarele se ascundea roșiatic în ocean și în aceste locuri, când vânturile erau mai tăioase și lumea mai încrâncenată” (p. 133).
Este atâta simțire, muzicalitate, stare de meditație în tot acest roman, până la refuz. Nu poți să treci peste momentele de rugăciune, propovăduire, însetare de adevăr, magie, tulburare, lacrimă, urgisire… este de-a dreptul o stare dumnezeiască. Nu poți lăsa cartea din mână.
Foarte frumos roman! Ar putea fi comparat și recunoscut ca o scurtă biblie scrisă din perspectiva unei anume perioade, dar care umple golul din suflet cu duhul iubirii și al mântuirii în oricare vremuri!
Am citit cartea aceasta cu creionul în mână, subliniind atâtea pasaje cât nu mi-am imaginat. Ca să revin. Ca să rețin. Ca să mă satur de frumusețea ei, de frumusețea interioară!
Închei cu convingerea că, sigur: „cultura e cel mai scurt drum de la om la Dumnezeu”! (p. 253).
