Articole

Orfeu al Nordului

George Vulturescu este autorul unui nou volum de versuri, Printre vânătorii de orbi, apărut la Editura Junimea, Iași, 2021. Creația autorului este mai puțin sentimentală și mai pregnant cerebrală, fapt ce accentuează atmosfera solemnă, tonalitatea sobră a volumelor sale. Poemele capătă accente de meditație, de reflecție, sunt mărturii ale unui poet ce resimte cadențele societății actuale moderne, cu frământări primordiale. Lirismul se distinge printr-o spiritualizare a imaginarului, relația om-divinitate, așa cum se prefigurează în poem, este în esență o simbioză coerent calibrată între ființa ca zădărnicie și puterea indestructibilă a poeziei atinsă de zeități: „Nu aștepta să se roage nimeni pentru tine/ Roagă-te ca și cum ai bate cuiul în grinda casei/ roagă-te ca și cum ai propti cu umărul tău/ piatra digului/ Mi-a spus e.e.cummings: «sunt o biserică mică»/ acolo, îmi spun, singur, rugăciunea/ precum focul povestește cu rotocoalele fumului/ despre trufașele lui vâlvătăi” (Focul povestește cu fumul).

Forța versului lui Vulturescu constă în pătrunderea dincolo de învelișurile existenței printr-o poetică a viziunii în care legitimează conexiunea dintre cotidian și creație, dintre trăirile zilnice și viziunile nocturne. Volumul se constituie într-o lirică epică, pe alocuri onirică cu accente sacre: „Niciun viespe nu poate sta în fagurii/ de metal încins al urletului din poeme/ la marginea lui stă doar Dumnezeu și face semn/ pietrelor să se ia după harfa lui Orfeu”.

Volumul în ansamblu este un far în crepusculul unei lumi fără speranță. Semiîntunericul este receptat ca două ipostaze ale nopții; prima de întuneric grotesc, cealaltă menită a metamorfoza întunericul în lumină. Poezia, prin care poetul se exprimă, devine un homeopat, având rol de catharsis, este, în esență, un exercițiu spiritual de exorcizare a trăirii. Printr-o mișcare dialectică propriei creații, acest întuneric dezminte negarea. Întunericul se transformă în lumină, obținând în acest sens o putere creatoare: „E aer în poemul tău?/ Crezi că trebuie să faci provizii de aer în silabele sale?/ Cârtița știe că infernul nu e sub pământ,/ ci afară, sub cer, în lumină, în aer// Poemul tău va fi aer pentru cei de sub mască/ și va fi lut pentru cârtițe?”.

Stilul poetului a devenit inconfundabil. Versurile au o notă introspectivă, George Vulturescu nu percepe poezia ca pe un joc, ci desăvârșirea ei este un act liturgic, un act asumat, abordat cu maximă seriozitate. Cămașa poeziei nu se țese pe lumea aceasta, poemul care deschide volumul, este o artă poetică, menită a esențializa viziunea artistului în ceea ce privește creația: „Asta se crede/ există o cămașă a poeziei// care poate fi țesută cu o suveică la război, brodată în chilii la gherghef,/ călcată, apretată și atârnată pe umerașele/ din dulap precum cămașa miresei// Asta se crede/ cămașa îl face pe poet transparent/ ca să poată trece prin zidul de umbre al nopții/ unde se rostesc silabe secrete/ care rup sigiliile dintre morți și vii/ (…)/ Și trupul lui Iisus coborât de pe cruce/ a fost înfășurat cu un giulgiu țesut de mâna/ mironosițelor femei rămas însângerat/ după ce s-a sculat din morți// Nici când te ridici de lângă textul poemului/ n-ai altă cămașă decât frigul și febra pielii tale”.

Scriitura are o notă barocă prin trimiterile intertextuale care îi accentuează eleganța și îi sporesc distincția. George Vulturescu se plimbă dezinvolt printre vocile universalității pe care le conjugă cu propriile lui viziuni și trăiri: „Fără milă de tine ai scris/ Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj…” (vers de Bacovia, Nocturnă); „Printre mese, șarpele lui Zarathustra sâsâie:/ – «Oare ceara topită s-ar mai dori într-o lumânare…?»”; „Nu sunt un bun Orfeu și întorc capul și-i ascult/ ca și cum aș opri fructele din copt”.

Volumul se distinge prin acuratețea rostirii, are coerența unui ghid printre amintirile poetului, iar poemele poartă amprenta confesiunii, a notațiilor concentrate. Cartea devine un dialog intercultural, cu aspect gnomic, este o convorbire între Ochiul Orb, care intuiește sensuri și Ochiul Teafăr, care deslușește forme: „«Ferește-te să scrii alte cărți cu alte litere/ decât ale Codexului Negru, mi-au mai zis/ bătrânii. Ai putea fi un preot al lui/ cu Ochiul tău Orb cu care vezi pietrele,/ recifele, diamantele și/ pe Dumnezeul beznei deasupra lor»”; „Varlaam/ – Când nu mai poți bea, e bine să te oprești -/ bea doar atunci când nu mai poți…”; „Ioan/ – A mai zis-o, unul, Cantemir, în/ «eleghii căialnice și traghicești…»”; „Iar Srba Ignjatovic termină:/ -«Mai dureros decât copitele cailor/ Ne lovesc cuvintele necunoscute…»”. Poezia este ceea ce se revelă, este ceea ce poate să vadă poetul cu Ochiul Teafăr: „Nimeni să nu creadă că este poezia/ ceea ce poți să spui cu ajutorul beznei”. George Vulturescu exersează o poetică vizionară care să-i ofere posibilitatea de a spune ce vede cu Ochiul Teafăr și ceea ce percepe cu Ochiul Orb. Astfel, volumul se desfășoară pe dihotomia dintre Ochiul Orb și cel Teafăr și se coagulează într-o poezie a notațiilor, a rostirii care îmbină densitatea imaginilor stilizate cu confesiunea trăirilor: „Moartea este pâinea de zi cu zi a poetului/ asta e pâinea din care nu rămân firimituri/ pentru că porumbeii știu și/ zboară peste pâinea morții”; „Cu adevărat este cumplit să ai un Ochi Teafăr/ și un Ochi Orb/ și niciunul nu crede ce vede celălalt”. Existența poetului se conjugă cu creația privită ca mijloc de înțelegere a lumii. Poetul trăiește dezinvolt atât în lumea reală de unde își extrage seva inspirației, cât și în extensiile ei onirice: „Poet impertinent, la asta mă gândeam ieșind din sălile/ Muzeului Literaturii Române…/ Pe străzi mi-am dat seama că lipsa unei uși nu te omoară/ într-un oraș străin”; „Ieșisem impertinent dintr-o sală de expoziție/ și mergând pe străzi ca un poet dintr-un sat de sub codru/ printr-un codru de oameni/ și aveam corpul întreg impregnat impertinent/ cu un miros ca dintr-un snop de busuioc/ care oricând putea lua foc/ precum tufișul de acacia din care Dumnezeu/ i-a vorbit lui Moise…”. George Vulturescu polemizează într-un registru ideatic amplu și își ia esența poetică din propriile observații, reflecții: „Mie mi-a spus, sacadat, când m-a trimis mama să-i duc/ un cocoș, brânză și lapte de bivoliță:/ «…Răstignește, nu zugrăvi cuvintele, scrisul bate/ piroane – nu rânduiește pe pagină cum așezăm morții pe năsălie…/ nu le pronunța, zdrobește-le, cum ai tropoti capul/ șerpilor prin iarbă cu bocancii…»”.

Dincolo de temperatele frământări, se remarcă la George Vulturescu omogenitatea viziunii lirice, acribia cu care și-a construit un stil propriu, bine articulat și ușor recognoscibil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.