Opinii incomode

Parcă tot mai frecvent suntem puși în fața unor noutăți din cuprinsul tuturor genurilor și/sau categoriilor îndeobște cunoscute sub aspectul corelărilor incipient lexicale (științific, tehnic, artistic, psiho-social ș.a.). Personal, am ajuns la o vârstă când, deși „șocul viitorului” (pentru a prelua expresia inscriptivă a lui Alvin Toffler)* este tot mai percutant uluitor și, nu rareori, agasant, accept starea de spirit respectivă cu generozitatea celui care nu are nici de pierdut, nici de câștigat. Vezi bine, nu pot nega existența unor fatidice reacții de sorginte genetic-instinctive (ori, poate genealogic?), cum ar putea fi clasificată/subordonată mirarea, ori abil-ostentativ mascata nepăsare.

Apariția și extrem de rapida dezvoltare a mijloacelor moderne de comunicare la distanță, fie sub formele dialogului inter-personal, fie mass-mediat, (ad)mirabile pe măsura în care sunt popularizate și răspândite, au indus miraculos de rapid convingerea individuală că este un fenomen firesc și, de fapt, necesar. Și, evoluând prin etape și stadii de perfecționare, formele incipiente devin la fel de (im)previzibil vechi, abandonate prin nu mai știu câte depozite virtuale, în proiecție globală. Doar că evaluarea entuziastă a oricărei inovații umane duce invariabil spre satisfacerea instinctului mercantil eterogenizat cel mai ades prin intervenționismul inteligenței de tip malefic.

Nu am de gând să bat apa în piuă cu teoretizări cvasi-naive ale unor fenomene sociale deja deduse și ușor detectabile de către contemporanii mei, așa încât cer îngăduința să trec oarecum ex-abrupto la „cestiunea” care mă incită. Și intuiesc prompt faptul că aparțin unei majorități din ce în ce mai largi. Accesez zilnic, pe parcursul unor unități temporale variabile, pendinte de vremuri și vreme, rețele ale măriei-sale Internetul, uneori până la saturație. Ce să fac în timpul din ce în ce mai restrâns de efectele afecțiunilor/atacurilor „-logice”–lui (endocrino-, cardio-, diabeto-, hemato, neuro-, psiho- ș.a.m.d.)? Sar peste orarul nutriționistului, peste programul de somn și odihnă activă (plimbările sugerate de specialiști), pentru a plonja cu toată bunăvoința în Gmail, Yahoo.mail, Facebook, Instagram, Tik-Tok, WhatsApp, virtuale proprietăți/domenii ale unor grupuri, confrerii, site-uri etc. Mesaje purtând tot felul (soiul) de veșminte lexicale, genealogii, producții ale artelor și meseriilor plastice, muzicale și, iată unde voiam să ajung, „compuneri” literare.

Stai și te miri cât de mulți „specialiști” are poporul (ori doar populația?) în cele mai fierbinți domenii ale intelectului specializat. Cei mai numeroși sunt „politicieni” (includem aici și clerul), apoi „istorici”, „juriști”, „artiști ai cuvântului” (prozatori, epigramiști, poeți). E plin Facebook-ul în limba română de literatură beletristică! Și jur că nu sunt un contestatar al fenomenului clamat. Ba, dimpotrivă, sunt bucuros până în proximitatea entuziasmului. Cu atât mai mult cu cât am ieșit la pensie din postura de profesor de limba și literatura română & limba latină, profesie care mi-a deformat în așa măsură prezentul și viitorul, încât reușesc dificil să-mi calmez revolta atunci când constat abateri mai mult sau mai puțin grav-contondente, de la norme de bază, „populare”, ale frumoasei limbi romanice, elogiate de mari cărturari/artiști, de-a lungul vieții sale milenare, limba română (sau „românească”, în unele accepțiuni).

Se întâmplă, cu toate acestea, să constatăm că Talentul nu își manifestă valențele concomitent zestrei lexicale și gramaticale corecte a unora dintre artiști, absolvenți aparținând tuturor straturilor valorice sub nivelul Bun ai ciclurilor de învățământ obligatoriu (am în vedere și unele forme ale învățământului superior aflate în evidentă regresie docimologică). Astfel că, vrem sau nu, constatăm că muzica, pictura, dansul etc. își „recrutează” discipoli (ai sunetului, ai culorii, ai mișcării ritmice esențial „particularizate”) în proporții diferite, independent de alinierea acestora la standardele gramaticale, în vreme ce artiștii cuvântului (mai degrabă ai cuvintelor asociate în expresie)pot fi (și trebuie să fie!) taxați, amendați, ironizați etc. pentru deviații mai mult sau mai puțin flagrante de la exprimarea (scris și oral) corectă, gramatical, ortografic și stilistic. Renunțarea la utilizarea semnelor de punctuație, de pildă, mai frecvent din partea unei anumite categorii a poeților, poate să fie considerată carență nu doar de natură stilistică și/sau estetică.

Scriu toate acestea în 31 august 2024 – proclamată aniversar Ziua Limbii Române!

„Este plin Facebook-ul cu poeți de toate calibrele!”, remarca un bun și vechi prieten în timpul unei conversații relaxante „despre tot și toate”. (…)

I-am replicat vesel-ironic, știindu-l cititor îndrăgostit de poezie: „Trăim într-o lume liberă. Facebook-ul este generos, însă agreez faptul că operează cu anumite bariere morale sub aspectul exprimării evident scrise, poate, insuficient de restrictive”, i-am răspuns.

Și am continuat, transformând dialogul într-un succint „curs” de istorie a poeziei românești, accentuând asupra literaturii populare și a începuturilor celei culte. I-am amintit pe Aristotel, pe Hesiod, Sapho, Lucretius, Catulus, Horatius, Publius Ovidius Naso, Neo-Clasicii francezi, uriașul Shakespeare, pe Nicolas Boileau, Jean Moréas, Eugeniu Sperantia, am făcut un salt la Teoria lovinesciană a Sincronismului. Apoi, iar, la naivitatea unor „postaci” adulți de a-și populariza „creațiile poetice” școlărești alături de portretele proprii în ținută vestimentară „la modă” afișând zâmbete de „crai” permanent amorezat, menite să înmoaie inimile ipoteticelor admiratoare, ori, mai știu eu!, admiratori.

Mai presus, însă, de această ipostază frizând ridicolul, pare a fi transparența unui text poetic mixând un lexic pauper (debilitate lexicală) în tipuri de rime uzate prin redundanță, expresii arhaice, carențe de ortografie actuală, sentimentul „deja-vu” dinspre cititorul avizat. Ei, bine, deranjat de această realitate, intervin pașnic și amical postând corectări ale unor asemenea neglijențe sau „neatenții” și generez reacții majoritar contestatare, ironii „confraterne”, dar și în proporție minoră – gratitudine. În urmă cu patru-cinci ani, devenisem cititorul entuziast al postărilor unei talentate poete din Constanța, regretata Violeta Petre, admirabilă dresoare de metafore în imagini poetice originale, cunoscătoare abilă a prozodiei clasic-romantice. Destul de recent, descopăr bucuros poeme create și postate de alte patru talentate poete pornite în cucerirea desăvârșirii: (în ordine alfabetică) Adriana Dandu, Rodica Ochiș, Daniela Margareta Tamaș și Silvana Andrada Tcacenco. Le recomand amical tuturor căutătorilor de imagini poetice inedite, cu toate că depistarea originalității este o activitate din ce în ce mai riscantă în acest prim sfert de secol terestru, chiar și pentru teoreticienii și criticii literari cunoscuți.

Aceasta fiind realitatea, îmi pare firesc să ne întrebăm: Ce fel de sentimente îi determină/motivează pe unii (unele) dintre contemporanii noștri români să compună și să posteze pe Internet texte care să permită semenilor internauți receptarea și opiniile? Cât de onest autentici sunt autorii acestora? Doar o memorie prodigioasă fundamentată pe lectură ar putea autentifica, și în acest caz – sub rezerva hazardului, originalitatea ingenuei sau a debutantului? O fi căzut în desuetudine afirmația lui Vasile Alecsandri: „Românul e născut poet”? Or, dacă orgoliul, pe de o parte, sau modestul sentiment al prezenței muzelor, pe de alta, vă încurajează să vă popularizați roadele imaginației mai mult sau mai puțin creatoare, atunci contribuiți la „creșterea limbei românești”, nu demolați acest măreț și iubit monument ridicat de înaintașii noștri!

========== 

* Alvin Toffler „(n. 4 octombrie 1928, New York City, d. 27 iunie 2016, Los Angeles, California, SUA) a fost un cunoscut scriitor și futurolog american. Pentru mai mult de patru decenii, a fost una dintre cele mai influente și bine cunoscute voci din domeniul afacerilor și din cel intelectual. Odată cu publicarea primei sale lucrări, Șocul viitorului, Toffler a creat o nouă disciplină, futurologia, prin studiul schimbării și impactul acesteia asupra afacerilor și culturii.” (Apud Google – Wikipedia)