Așa suntem majoritatea dintre noi; chiar dacă știm definițiile tăcerii și discreției, asimilate genealogic (temperamental), dar și prin educație, suntem ades furați/seduși de farmecul indubitabil al confesiunilor, în conversații amicale sau neutre, mai cu seamă în urma „bombardamentului” cotidian cu informații „pe surse” ale programelor de știri răspândite de jurnaliști prin intermediul presei scrise, audio-video, dar și de utilizatorii internetului.
Întâmplător sau nu, în timpul unei șuete amicale de grup, declanșate de moartea unui cunoscut aflat în vizită la fiica sa, medic în Chicago, unul dintre noi afirmase zâmbind trist: „Uite, și noi, românii, am ajuns un popor migrator”. Opiniile precedente fuseseră iscate de aprecieri concluzive și comentarii vizând fenomenul în sine, activat permanent în toate arealele geografice ale Terrei, locuite de ființe raționale, determinate de principalul motiv, și anume, căutarea unor condiții mai bune (dacă se poate – optime) de viață.
De data aceasta, însă, problema în discuție era generată de prea numeroasele emigrări din rândul tinerilor români, și nu doar ale celor tineri, în țări de pe întregul mapamond, care au ca efect scăderea numărului de vorbitori ai limbii române în teritoriul delimitat prin frontiere ale țării numită România. „Dar contribuie la răspândirea limbii și a culturii noastre”. Două interjecții onomatopeice emise în registru „forte”, cu intenția de a fi auzite, s-au vrut replica dată acestei platitudini: Ha – ha! „Mișcat” de privirile celorlalți, emițătorul gestului dezvălui motivul reacției sale: „Poate doar cei trimiși oficial, o categorie prea numeroasă, cred, «aranjați» politic sau cu alte «misii», ascunși oprobriului public, să mai păstreze limba maternă, ori, știu eu, paternă, gândind că, la sfârșitul misiunii, se vor întoarce acasă. Însă toți cei delegați sau emigrați (fugiți) folosesc obligatoriu fie limba populației majoritare din statele unde au ales să trăiască, fie una dintre limbile de mai largă circulație terestră, precum engleza, italiana, franceza, spaniola, portugheza etc. Comunică în limba română doar în cadrul familiei, care au familie, și între ei, atunci când se mai întâlnesc motivat sau întâmplător. Foarte puțini își exteriorizează «mândria» apartenenței la o cultură bogată și străveche, așa cum este daco-latina, cunoscută în zilele noastre prin intermediul artiștilor și al sportivilor deveniți celebri”. Știam că are dreptate.
Cei șase ani de navetă între Jibou – București (Otopeni) – Cluj-Napoca (Avram Iancu) – New York (JFK) și, spre mirabilă satisfacție, de excursii în interiorul Statelor Unite ale Americii, sau ale Europei, din nefericire discret dezbinate, i-am inventariat și etichetat drept perioade spectaculoase ale vieții. Îmi accentuează convingerea relației dintre Călătorie, Aventură, Cunoaștere, teme literare, așa cum o inoculam dezbaterii cu elevii claselor a IX-a, conform programei școlare și substanței unora dintre manuale, după tulburatul, îngrozitorul an 1990, din punct de vedere social-politic, precum și după introducerea în circuit a manualelor alternative, la orele de literatură (nu adaug „română”, deși asta era, pentru că dădeau ocazia, atât magiștrilor, cât și discipolilor, să plonjeze în scrieri datorate unor autori importanți din literatura așa-numit universală). Și, contrar unor eventuale opinii malițios-ironice, afirm că supozițiile de atunci sunt argumentate nemijlocit acum, prin propria noastră experiență.
[Dincolo de, sau peste, definițiile întâlnite în dicționare explicative, etimologice, relaționale, enciclopedice, sau specializate, cele trei noțiuni tematice se comportă interactiv, astfel:
Orice călătorie (exceptând drumeția, cu farmecul și imprevizibilitatea ei) induce doze mai reduse sau mai ample, cu impact sever, sau dimpotrivă, neînsemnat, de aventură și cunoaștere.
Dar Aventura, în diversitatea-i cunoscută în forme și formule, se poate derula, cu procentaj aleatoriu, în afară de imixtiunea Cunoașterii ostentative, prin implicarea sau nu a călătoriei, însă poate stimula curajul unora și/sau pseudo-prudența altora. De altfel, cineva, odată, a emis expresia cu efect ludic, „aventura cunoașterii”, răspândită ulterior ca generic pentru serii editoriale, concursuri, acțiuni proiectate prin programare a cercetării etc.
Cunoașterea, „reflectare în conștiință a realității existente independent de subiectul cunoscător” (apud DEX-1998) ni se prezintă ca Teorie devenind ramură a filosofiei cunoscută drept gnoseologie. Pentru cunoaștere (teoretică) nu trebuie implicate nici călătoria, nici aventura,dar poate optimiza derularea de alternative sub aspect scenaristic.]
Peste tot am întâlnit români din generații diverse. Pe unii dintre cei cu care ne intersectam, fără să-i cunosc, firește, i-am auzit rostind scurte dialoguri, sau doar expresii incidentale, și m-am bucurat. Vorbeam ostentativ tare cu soția mea pentru a le atrage atenția. Mă priveau cu circumspecție, dacă se întâmpla să ne aflăm în locuri publice deschise, fără să încerce apropierea. Singurele locuri unde reușeam să dialogăm cu oarece dezinvoltură erau templele creștine, ortodox în Woodside, greco-catolic în Astoria, la Institutul Cultural Român, de pe lângă Consulatul Român din Manhattan, la Restaurantul românesc, Magazinul românesc și o patiserie-cofetărie din Sunnyside. Și, firește, la întâlnirile cu cei câțiva prieteni ai copiilor noștri din metropola New York.
(Va urma)
+ There are no comments
Add yours