Etnografia tăiatului porcului în spațiul rural sălăjean
Introducere
Obiceiul tăierii porcului de Crăciun este o practică tradițională adânc înrădăcinată în cultura românească, cu o semnificație aparte în viața rurală. Acest obicei, ce se desfășoară în perioada sărbătorilor de iarnă, în apropierea Crăciunului, reprezintă nu doar un moment de pregătire a alimentelor necesare mesei festive, ci și o ocazie de consolidare a legăturilor familiale și comunitare.
Tăierea porcului este mai mult decât un simplu act economic sau funcțional; este un ritual cu o simbolistică adâncă, legată de tradiții străvechi care implică gesturi ritualice, obiceiuri menite să asigure bunăstarea familiei, protecția gospodăriei și prosperitatea în anul care urmează. În acest context, cercetarea acestui obicei în județul Sălaj adâncește înțelegerea despre modul în care tradițiile alimentare se interconectează cu ritmurile vieții rurale, subliniind importanța acestora în consolidarea identității culturale și a coeziunii sociale.
Lucrarea de față își propune să exploreze detaliile acestui obicei în județul Sălaj, analizând nu doar aspectele legate de tehnicile de tăiere și preparare a cărnii, ci și semnificațiile culturale și sociale ale acestui ritual, într-o perioadă în care tradițiile populare se confruntă cu presiuni din partea modernității. Prin intermediul unei cercetări etnografice și al unei analize a surselor istorice și antropologice, studiul va căuta să ofere o viziune de ansamblu asupra valorii și perpetuării acestui obicei în contextul actual.
Sărbătoarea Crăciunului, la fel ca alte mari sărbători de peste an, poate fi percepută ca o dimensiune fundamentală a timpului, cu rol semnificativ în consacrarea evenimentelor vieții omului, dar mai ales în organizarea ciclului calendaristic. În acest sens, actul ritual al sacrificării unui animal poate fi considerat un act creator sau re-creator al timpului sacru al sărbătorii. Tăierea porcului este un act ritual cu rădăcini adânci în istoria civilizației umane. Creștinismul a acceptat practica sacrificării porcului ca secvență a suitei de obiceiuri pregătitoare ale marii sărbători a Crăciunului. Prin semnificațiile sale, aceasta marchează, în calendarul popular, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic, perioadă în care agricultorul încheie un ciclu agrar și își pregătește intrarea în următorul an prin acte rituale cu rol apotropaic și augural. Astfel, „tăiatul” porcului se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvoinței privind recolta viitoare.
Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește și de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstițiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.
În trecut exista un timp ritual, respectat în multe zone și astăzi, al sacrificării porcului în ziua de Ignat (20 decembrie). Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei, este cunoscută în popor sub denumirea de „Ignatul porcilor”. Se crede că în noaptea de Ignat, porcii visează că vor fi tăiați. Această idee era întărită de unele credințe: Dacă nu tăiei porcu de Ignat, zâce că slăbește, nu să mai îngrașă, nu mai pune carne pă el și nu mai mânâncă … În ziua lui Ignat e bine să vezi sânje, ca să fii ferit de boli. Cine nu are porc sau nu taie porcu în zâua ceie, trebuie să taie măcar o găină în zâua de Ignat, să curgă sânje.Așadar,singura activitate permisă în această zi era tăierea porcului. De asemenea, în această zi nu se coase și nu se spală. Cine încalcă regula se spune că o găsește Ignatul, adică se îmbolnăvește. Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a lucra.
Există și o legendă, o poveste legată de Ignat:
„Se zice că, atunci cândva demult ar fi trăit un om pe numele lui Ignat. Vrând să taie într-un an porcul, a dat greș cu securea și și-a lovit tatăl în cap, omorându-l pe loc. L-a îngropat, i-a făcut pomeni și de necaz a plecat în lume. Pe drum s-a întâlnit cu un preot căruia i-a povestit păcatul său. Preotul l-a ascultat și i-a zis să facă o luntre cu care să treacă oamenii peste un râu, fără să le ceară nimic în schimb. I-a mai cerut și să îngroape la loc știut un tăciune și să aștepte să răsară din el o tufă. Ignat ajunge la un râu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară. Se adăpostește cu soața lui într-o cocioabă, nu departe de râu. Anii trec. Într-o noapte, Ignat aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt al râului. Se urcă în luntre și trece apa într-un suflet, dar nu găsește pe nimeni dincolo, așa că se întoarce acasă. La puțin timp aude iarăși strigăte de ajutor. Se grăbește din nou să treacă râul în luntrea lui și de data aceasta găsește pe malul celălalt doi moșnegi, pe care îi aduce acasă. Om simplu, Ignat le spune povestea lui și își recunoaște păcatele, care crede că sunt acum mai grele. El crede nu numai că și-a omorât tatăl, dar și că alți oameni au murit înecați în noaptea aceea pentru că nu a ajuns la timp să-i salveze. Moșnegii, care sunt de fapt Dumnezeu și Sfântul Petre, îl ascultă fără să zică nimic. Uitându-se în jur, văd în casă sărăcie mare. Copiii plâng de foame. Mama lor, soția lui Ignat, îi amăgește că a pus la copt ceva pe sobă, sub un ștergar. Unul dintre moșnegi o întreabă ce a pus acolo și femeia recunoaște cinstit că nimic. Atunci el îi spune să ridice ștergarul. Sub el, femeia găsește o pâine mare, proaspătă și aburindă. În același timp, pe masa din fața moșneagului s-au aprins singure două lumânări. Ignat și-a dat atunci seama pe cine are oaspeți în cocioaba lui. Smerit, el s-a aruncat la picioarele celor doi moșnegi și le-a sărutat tălpile. Atunci Dumnezeu i-a zis: Hai cu noi! Ignat s-ar fi dus, dar se gândea la copii și la femeia lui. Cine avea să se ocupe de ei, cu el plecat? Dar Dumnezeu i-a spus că grija familiei o s-o poarte El, așa că Ignat a acceptat să plece împreună. Când au ieși din casă, au trecut pe lângă locul știut de Ignat, în care îngropase tăciunele și unde acum crescuse o tufă înverzită. Acesta a fost semn că păcatul i-a fost iertat. După mulți ani de mers prin lume, cei trei întâlnesc o trăsură cu boieri, care nu erau alții decât copiii lui Ignat, de care Dumnezeu avusese grijă. Acesta își îmbrățișează copiii și pleacă cu ei spre casă”.
În Sălaj, sacrificiul animalier nu era legat neapărat de ziua de Ignat, însă nu i-a afectat capacitatea de a conserva obiceiurile specifice: Nu să taie numa de Ignat, îl tăiei când îți afli om să țâ-l taie… că nu erau mulți care știeu și pă aceia îi chemau tăți.
Astfel, în preajma Crăciunului, cu o săptămână sau două înainte, în aproape toate gospodăriile sălăjene se taie porcul. Bărbații erau responsabili de sacrificarea animalului, de tăiet,iar tradiția cerea ca acela care taie porcul să fie un om curat care, înainte de sacrificiu, trebuie să meargă la biserică, să se spovedească, părintele iertându-i și păcatul uciderii porcului. De asemenea, conform vechilor ritualuri, era necesar ca și gospodăria să fie sfințită înainte de sacrificare.
Tăiatul porcului, activitate la care participa întreaga familie, era supusă unor restricții rituale complexe. Conform obiceiului, sacrificarea porcului nu poate fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu poate depăși apusul soarelui. Tăierea trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice. Pe frunte sau pe ceafa porcului se cresta cu cuțitul o cruce, iar din carne se păstra o bucată care „se dăruia lui Ignat”.
În fiecare sat erau câțiva bărbați care se pricepeau să sacrifice animalele și aceștia erau solicitați de tot satul. În unele părți, cel care era chemat prin sat să le taie porcul se numea hentel, iar în alte locuri i se spunea misarăș. Tăiatul porcului, în unele sate din Sălaj, era cunoscut sub denumirea de: distnotor. Ritualul sacrificării porcului începea dimineața devreme, activitate la care participa întreaga familie, iar de multe ori erau chemați să ajute și să participe la eveniment și o parte din neamurile mai apropiate (mătuși, unchi, veri): Porcu să taie în Postu Crăciunului, mai aprope de Crăciun. Nu i să dă de mâncare sara, ca să poți lucra cu mațăle. Demineața bună să tăie porcu, gazda cășii leagă porcu de picioru dinainte, să scote cu fața pă ușa cotețului, afară erau mulți oameni care-l țâneu și să junghie în afara cotețului, afară. Henteșu îl înjunghie dint-o lovitură, să intre vârfu cuțătului la inimă, că dacă nu, îi juca de numa. La țânut să strânjeu vreo șepte, opt oamini. La aceia trăbuie să le dai pălincă și scocă și plăcintă făcem de sara. Sânjile să strânje înt-o tichineauă de lemn. Apoi să pârjole cu paie, bobotaie îi zâce la focu di pă porc. Apoi îl spăla bine, apoi îl tranșa: prima dată îi lua picioarile, apoi spinarea. Să suie henteșu pă porc și să tăie di la urechi, să măsura de tri jejite de lată și tăie cu cuțâtu de-a lungu până la codă. Di la urechi să tăie până a falcă și să lua spinarea cu jumătate capu. No, apoi să uitau să vadă cât de grosă-i clisa, măsurau și să lăudau bieții, no, a me o fost de tri jejite. Să nelcoșeu cât de lată clisă o avut. Demult să întrebau femeile, vecinile între ele: tu, ai clisă pă surechi? Că de n-ai să-ți dau și ție on pic. Clisa trăbuie să-ți ajungă până la surechi. Când mereu la cosă le punei în straiță on pic de clisă cu scocă. Amu sa taie picioarile și apoi îl crapă pă burtă.
Mațăle subțâri să întorceu pă verjeauă, apoi să rădeu, apoi să spală și să pun în apă rece cu oțăt până să umplu. Alea grosă să golesc la gunoi și să spală cu pănuși și cu grăunță, și cu sare. Cu mațăle lucrau femeile, care știeu dezgurga. Unsoarea di pă mațe să pune la caltaboș. Caltaboșu, fără unsorea di pă mață nu are gust, unsoarea ceie îi dă gust. Măicuța opre sânjile la porc, îl amestec în caltaboș cu măruntaile. Sânjile să opre, să închega, îl spălai bine și-l punei la hiert. Ala nu trăbuie dat pân mașină că să sfărma el. Aici nu să făce sânjerete.
Carnea să pune în borcane cu sare. Beșica porcului o umflau și o agățau la grindă că erau nealcoși că dacă era beșica mare, o fost și porcu mare. Cu beșica legam apoi borcane. Tișca o umplem cu păsat. Teagu îl luam, spălam tișca cu teagu pă ie. Teagu să lua cu sare. Apoi să agăța pă on băț ascuțât și să pune în pod. Vara, după ce era uscat să tăie bucăți și să pune în sticlă cu sare și oțăt. Și cu apa ceie (chiagu) să închega laptile. Atunci la tătă casa să tăie on porc. Cărnații după ce să fac săpun pă rudă la zdicit, apoi să pun la fum (două fumuri), prima dată să face on fum cu lemne (prun, fag și cireș) și apoi on fum cu rumeguș. Slănina stă la morătoare cam tri săptămâni, apoi să spală bine cu apă caldă. Io o agăț în cârlig și o lăs afară pă sârmă la zvântat, apoi o pun la fum (cam tri, patru fumuri).
Demult nu pune nime slănina și carnea în morătore, o țâneu în covată, su pat cu sare, acoperită cu o față de masă și o suie în pod la fum. Să pune și pă paie jos.
Muierile din familie și vecinele ori neamurile fac jumările, cârnații, caldaboșii și celelalte de la porc. Mai demult călbajii să făceu cu păsat, și amu ieste care fac, fac și cu rișcaș (orez) și cu păsat. Sara, după ce-i aprope gata cu tăte, să face cina porcului, cu călbaz cald, cârnaț prăjit și cu curechiul porcului, așe, o zamă cu curechi morat, cu carne proaspătă de la porc. Trăbuieu gustate bucatile tăte, mâncam tăți din casă și care o mai fost la ajutat. După ce să găta de mâncat să duce cuștulău, la vecini și la neamurile apropiate. Să pune pă on blid on ptic de carne prospătă, on ptic de slănină, on dărab de cârnaț și on călbaz. Ce o rămas di la porc, tăt feluri de unsoruri ori ceva ce nu să pote folosî, nu să aruncă, să strâng înt-on cățân că să face săpun din iele.
La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere dintre cei care sunt miloși din fire (în special femeile), căci se credea că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce taie porcul nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate. Cei care erau chemați la țânutul porcului erau apoi serviți de gazdă cu on păhar de pălincă și scocă.
Cei care tăiau porcul nu erau plătiți în bani ca și acum, erau doar recompensați cu bucate din porc: Amu li să dă 100 de lei la ala care îți taie porcu, atunci i să dăde on blid de carne. O fost unu aci la noi în sat la care i-o mărs vestea. Era în cizme de gumă și își băga pecii acolo în tureac, alea o fost furate, apoi i-o mai dat și când o gătat.
Un alt obicei care s-a păstrat până astăzi este acela că, după ce era gata de pârlit, copiii gazdei erau lăsați să încalece porcul și să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot copiii erau cei care se bucurau primii să guste din porc. Când se pârlea, copiii gazdei și cei din vecini se adunau în jurul focului și li se împărțea fiecăruia câte o bucată din coadă și din urechi, iar după ce porcul era spălat primeau bucăți de șorici. Aceasta era prima pomană a porcului: Când pârjole porcu, ne tăie ureche și codă, la tăți pruncii, că să adunau di pă tătă ulița.Părinții le dădeau copiilor bășica porcului, din care făceau o minge și se jucau. În anumite zone din țară, dar și în unele sate din Sălaj, era obiceiul ca gazda (de regulă tata) să ia din sângele scurs din porc și să însemne o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceștia să crească rumeni și sănătoși.
Erau multe superstiții la tăiatul porcului: la Cizer, se credea că-ți cade părul dacă nu ești acoperit pe cap în momentul când se tranșează porcul și se vede slănina: Când să crapă porcu trebe să te învălești pă cap, să nu țî să vadă păru că zâce că dacă țî să vede și numa on ptic, când să taie clisa, îți ptică păru.
Porcul era extrem de bine drămuit, fiecare părticică, fiecare bucată era împărțită în așa fel încât să ajungă tot anul, absolut tot din porc se folosea, se consuma, de la carne și organe până la picioare și intestine:
Porcu să tăie di la începutu postului până-n Crăciun, să hie afumat pănă atunci. Tăiem porcu și făcem călbaji, noi am fost 7 frați și când îi hierbe, stătem acolo și tăt zâcem: domne dă să să spargă! Că atunci ne da. Nu pe mâncau oaminii din porc că era post. Să începe de demineață, îl înjunghie, înainte să opre sânjile, îl pârle pă pământ apoi îl pune pă on panou de lemn de-l spăla. Sânjile îl hierbe și-l pune înt-o oală și apoi ne tăt încălze cu jumere, ai bun era. Să pârjole cu paie, apoi îl răde cu cuțâtu și apoi îl spăla cu apă caldă până era alb. Apoi să desface pă spate, îi taie spinarea, apoi ie mațăle, piciorile să taie nainte, piciorojile să pun la afumat. Clisa o țânei sărată jos pă paie, ducem paie în casă, câte o săptămână, o învelem cu o față de masă. Să săra bine, păstă ie punei spinarea, pticiorile, apoi, păstă o săptămână o punei la fum. Spinarea să pune la fum și tăt tăiei tătă iarna. Din măruntaie să făce călbaji și din pecii făcem cârnați. Făcem unsore și o punem în oale de lut. Pă capu porcului făcem piroște și din labe făcem aituri, piștiri (răcituri). Din spinare să pune câte o bucată în piroște. La casa unde erau fete feciore, nu să începe costile (din coste să făce tocană) până le ptica feciori, aceie era o mâncare mai specială, nu să aproptie de coste. Tocana să făce cu răntaș și să prăjeu costile alea. Costile erau la fum și tătă clisa. Călbajii îi făcem cu păsat, era mai mare, apoi îl spălam bine și-l pârgălem, să hie uns cât de bine și apoi țâpam măruntaile alea tăiete acolo. Mațăle le dezgurgam, luam unsorea di pă ele, le golem apoi atăta le spălam cu grăunță, le întorcem pă verje, alea subțâri. Alea grosă le spălam în covată de lemn cu apă caldă și grăunță. Alea subțâri le răzălem, în beșică băgam păsat, să făce tișcă. Atunci să făce pere cu carne. Să duce la vecini on ptic de pecie. Clisăle nu erau acasă la afumat, erau la o casă cu paie. Mie mi-o plăcut clisa tătdeauna și odată o mărs tătuca, și-o luat o traistă și on cuțât și o ieșit pă ușe și tăt o mărs vorovind: ne omorâm cu zâle: tăt de post, tăt de post, mă duc la Ionu Chitucului să aduc on ptic de clisă. În veci nu uit cât mi-o părut mnie de bine câ-mi aduce clisă. Mama l-o sfădit că ce a zâce cine l-a vede că-i post. El o zâs: să mă vadă cine m-a vede, Dumnezo știu că mă vede, da nu mai poci. Aceie grosă era mai de preț, da puțână lume ave clisă de aceie grosă. Fiecare familie tăie o porc. Aiturile să făceu păstă iarnă, numa ptiștile le băgam: una la Anu Nou și una la Bobotează, alea le băgam în curechi, în piroște. Eram prunci mulți și mă gândem: ioi, de n-ar hi Ionaș, frate mneu mi-ar da mnie mai mult, așe de greu era. Domne, că nu avem gură de mulțămnit cum îi amu.
Sărbătoarea Crăciunului, din punct de vedere culinar, se caracterizează prin abundența preparatelor din carne de porc. Se preparau cârnați, călbaji cu păsat de mălai sau orez, sângerete (preparat din sângele scurs la sacrificarea porcului), tobă sau chișcă,preparată din carne de porc și slănină, fiartă și afumată, jumări, obținute prin topirea grăsimii de porc din care se obținea și untura și, nu în ultimul rând, sarmalele tradiționale de Crăciun, făcute tot din carne de porc cu varză murată. O parte din aceste preparate aveau o „perioadă de valabilitate” relativ scurtă, de câteva săptămâni, proces „ajutat” și de perioada rece a iernii. Pe lângă carne, cea mai importantă parte din porc era slănina. Prepararea acesteia pentru a rezista până la celălalt porc necesita o pregătireîndelungată: Slănina să țâne cam patru săptămâni la morătore într-o căduță de lemn în pemniță. După ce să mora bine, să scote de acolo, să spăla bine în apă caldă, să lăsa apoi să să zvinte bine și apoi să pune la fum. Slănina să afumă cu lemn de pom fructifer, lemn de prun, îi dă o aromă bună. La slănină îi trebe tri fumuri și la cărnați numa două, numa să să zvinte mațăle, nu trebe tare mult.
Prin „tăierea porcului de Crăciun”, gospodăria țărănească dispunea de o rezervă de carne pe care țăranul trebuia să o chibzuiască pentru o perioadă lungă din an (slănina afumată, carnea fiartă și pusă în untură), deoarece acestea asigurau hrana și în perioada altor momente festive din an. Mai demult nu să tăie numa on porc înt-on an, de Crăciun, de-o fost cât de mare găzdăcoi, nu ca și amu, că taie, doi, tri, din ala măncau tăți.Lelea Sava din Meseșenii de Sus ne povestește cum se „drămuia” porcul să ajungă tot anul și cum se prepara carnea ca să se poată păstra cât mai mult timp: Mai demult, când să tăie porcu, nu ave tătă lumea covată mare de lemn în care să să puie porcu tăiet. Să aduce on lipideu de paie și să pune su pat. Pă paie să pune clisa cât era de mare sau numa tăietă în două, păstă clisă să pune unsorea și ciontile și să săra bine, bine cu sare. Păstă iele să pune o față de masă de pânză și să înveleu bine, să să acopere să nu potă umbla mâța. Sarea ceie lăsa apă, morătore și în ie să mora unsorea și ciontile ale, trăbuie să le tăt întorci în tătă zî, o săptămână-două. Apoi o ticâzei de sare și o punei la fum. Carnea nu să pune în congelator ca și amu, o parte să pune la fum și o parte să pune în borcane: tăt on rând de carne și unu de sare. Așe bună era după ce o scotei din morătorea ceie, o punei în apă să tragă tătă sarea. Sau să mai pune cu urzâci: on rând de carne, on rând de urzâci și sare și să face moarea ceie pă ie. Înainte, untura nu se topea, se afuma la fel ca și slănina și carnea: Untura n-o topte nime, să pune la murat cu sare și, după ce să mora bine, să făce sul, ca și colacu, să aduna capetile să nu curgă, să cose cu ață și să acăța și aceie în pod la fum. Era tare bună, vara când merem la sapă, ne tăiem o vargă de ceie de untură și ne punem cu noi.Slănina era cea mai importantă parte din porc: Slănina afumată, aceie era baza. Dacă făcei mâncare, să topte on ptic de slănină să-i deie gust bun, on dărab de slănină își puneu uaminii cu ei la cosă, la sapă, cu o dărabă de mălai și-o ceapă te săturai. Grijei de ie, să-ți ajungă tăt anu, până la cela porc. Nu să începe clisa până după Paști ca să avem vara la sapă și la secere.
În ceea ce privește sângele de la porc, obiceiurile diferă de la sat la sat. În unele locuri, sângele scurs la înjunghiere nu se oprește, ci se lasă să se scurgă pe pământ, iar în alte locuri, acesta se oprea, se lăsa să se scurgă într-un vas mare, o covată și apoi era folosit în diferite preparate:
Aici la noi în sat nu să opre sânjile, îi mare păcat.
Zâce că sânjile nu îi bine să-l oprești, că ala îi sufletu porcului.
Să opre sânjile. După ce să întăre punem o videre de apă păstă el și-l lăsam să steie așe până ne apucam de pregătit călbajii. Când hierbem măruntaiele păntu călbaji, hierbem și sânjile înt-o oală și făcem sânjerete. Ala să face ca și călbazu, cu orez și grăsime multă și să pune sânjile ala dăraburi sau dărălit și să bagă apoi în maț. Era tare bun, mai bun ca și călbazu că-i așe dulce.
Sânjile îl hierbe și-l pune înt-o oală și apoi ne tăt încălze cu jumere, ai bun era.
Pomana porcului este un vechi obicei care constă în oferirea unei mese de mulțumire pentru ajutorul primit la tăierea porcului de la rude, vecini și prieteni, după terminarea treburilor de către gazdă. În timpul în care se lucra cu porcul, femeile pregăteau și mâncărurile care urmau să fie servite la final, la pomana porcului. Pentru că era mult de lucru la tăiatul porcului, lucru care îți ocupa întreaga zi, bucatele pregătite pentru pomana porcului nu erau foarte sofisticate, dar difereau de la sat la sat și chiar de la o familie la alta. Una dintre preparatele cele mai des gătite pentru pomana porcului era curechiu porcului,care era pregătit sub formă de ciorbă sau scăzut. Ciorba de varză acră se făcea cu varză murată și bucăți de carne cu grăsime multă, iar curechiul scăzut era preparat din varză călită cu carne. Mai apoi, la pomana porcului să făcea mămăligă de hribe (pireu de cartofi) cu carne friptă și călbaji calzi. După ce totul era gata, gazda întindea masa la care erau invitați toți cei care au ajutat, de la vecini și neamuri. În unele sate se mai obișnuiește și acum, cel care taie porcul să ducă cuștiulete la neamuri și la vecini: într-o farfurie se pune o bucată mai mică de carne, una de slănină, o bucată de cârnaț și una de caltaboș și într-o crăticioară un pic din preparatele pregătite pentru pomana porcului.
În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:
– untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor;
– o bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfințită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri;
– ficatul porcului se spunea că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare;
– sângele porcului, lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau;
– cu părul de porc se afumau copiii atunci când erau deochiați.
Tot organele din porc sunt cele care pot prognoza vremea sau pot face alte predicții:
– splina porcului este cea care descoperă durata iernii. Grosimea splinei prevestește cât de grea va fi iarna care vine: când splina este peste tot groasă, iarna va fi grea de la început până la sfârșit. Dacă splina e doar la un capăt înainte sau înapoi mai groasă, iarna va fi cu multă zăpadă, dar va fi doar la început sau la sfârșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, așa și iarna o să fie mai grea la mijloc, însă dacă este subțire, arată că va fi o iarnă săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat;
– dacă în inima porcului se va găsi mult sânge închegat, acesta era semn că stăpânul va avea noroc de mulți bani.
Tăierea și prepararea porcilor înainte de Crăciun rămâne un ritual dintre cele mai respectate și mai importante în comunitățile sălăjene: Era musai să tai porc de Crăciun și amu, și cine nu țâne porc își cumpără, să înțăleg doi, tri și-și ieu lolaltă on porc. Cum să nu tai porc de Crăciun? Domne feri!.
În concluzie, obiceiul tăiatului porcului în Sălaj de Crăciun reprezintă o tradiție profund înrădăcinată în viața comunității rurale, fiind un element esențial al identității culturale locale. Această practică, ce îmbină aspecte economice, sociale și simbolice, reflectă legătura strânsă dintre om și natură, dar și relațiile interumane din cadrul gospodăriei și al satului. De la procesul propriu-zis de sacrificare, ce implică o serie de ritualuri menite să asigure bunul mers al comunității, până la utilizarea produselor obținute, obiceiul tăiatului porcului de Crăciun subliniază respectul față de tradițiile străvechi și modul în care acestea sunt transmise din generație în generație.
Astăzi, deși în unele zone această practică poate fi influențată de schimbările sociale și economice, păstrarea obiceiului reprezintă un simbol al rezilienței culturale și al continuității tradițiilor, care au dovedit o mare capacitate de adaptare la contextul modern. În acest sens, tăiatul porcului devine nu doar o activitate economică sau un mijloc de a asigura proviziile pentru iarnă, ci și un moment de reafirmare a coeziunii comunitare, în care memoria colectivă și valorile comune sunt celebrate. Astfel, această tradiție continuă să fie o componentă esențială a sărbătorii Crăciunului în Sălaj, o punte între trecut și prezent, între oameni și obiceiuri, între natură și cultură.
Bibliografie
1. Sabina Horvat, „Alimentația rituală în timpul sărbătorilor de Crăciun și Paști în Bihor”, în Caietele ASER, nr. 3, Editura Muzeul Țării Crișurilor Oradea, 2007.
2. Olimpia Mureșan, Acasă, de Crăciun. Din tradițiile satului sălăjean – Sărbătorile de iarnă, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.
3. DanOprișan, Cartea porcului. Tradiții și preparate românești,Editura Tritonic, București, 2012.
4. TudorPamfile, Sărbătorile la români: Crăciunul. Studiu etnografic, Editura Saeculum, București, 1999 (ed. originală 1914).
5. Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,Editura Univers, București, 1976.
6. Sorin Preda, „Rituri de trecere și sacrificiu în cultura tradițională românească”, în Revista de Etnografie și Folclor, nr. 1-2 (2007): 55-78.
7. Ofelia Văduva, Pași spre sacru. Din etnologia alimentației țărănești, Editura Enciclopedică, București, 1988.
Notă: Părți din acest material au fost publicate în „Ethno Marmatia”,Anuarul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Baia Mare, 2023.
Note:
- Ofelia Văduva, Pași spre sacru. Din etnologia alimentației țărănești, Editura Enciclopedică, București, 1988, p. 159.
- Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Editura Meridiane, București, 1988, p. 121.
- Maria Cormoș, Aluniș, Sălaj, 2001.
- https://arhiva lumea satului. Povestea Ignatului, accesat ultima dată la 19 noiembrie 2025.
- Zamfira Micu, n. 1927, Valea Lungă, Sălaj, 2017.
- Viorica But, n. 1949, Peceiu, Sălaj, 2014.
- Maria Horincar, Buciumi, Sălaj, 2016.
- Maria But, n. 1941, Peceiu, Sălaj, 2023.
- Florica Săuca, n. 1937, Racâș, Sălaj, 2019.
- Vilma Fărcaș, n. 1924, Cheud, Sălaj, 2014.
- Maria Sabou, n. 1941, Cizer, Sălaj, 2016.
- Florica Săuca, n. 1937, Racâș, Sălaj, 2019.
- Viorica Zah, n. 1935, Marca, Sălaj, 2023.
- Sabina Horvat, „Alimentația rituală în timpul sărbătorilor de Crăciun și Paști în Bihor”, în Caietele ASER, nr. 3, Editura Muzeul Țării Crișurilor Oradea, 2007, p. 99-111.
- Firuța Oros, n. 1931, Șeredeiu, Sălaj, 2016.
- Sava Borz, n. 1932, Meseșenii de Sus, Sălaj, 2016.
- Elisabeta Ardelean, n. 1932, Camăr, Sălaj, 2023.
- Idem.
- Inf. Maria Baidoc, n. 1938, Meseșenii de Sus, Sălaj, 2017.
- Inf. Sava Borz, n. 1932, Meseșenii de Sus, Sălaj, 2016.
- Victoria Zah, n. 1935, Marca, Sălaj, 2023.
- Vilma Fărcaș, n. 1924, Cheud, Sălaj, 2012.
- Livia Fărcaș, n. 1949, Biușa Sălaj, 2019.
- Florica Săuca, n. 1937, Racâș, Sălaj, 2019.
- Inf. Clara Vălean, n. 1939, Biușa, Sălaj, 2012.
