Articole

„Oh! lucrurile cum vorbesc”

„O sută și una de poezii” este o colecție a Editurii Academiei Române, în care au apărut, până scriem aceste rânduri, în jur de 110 (de) poeți. Sper că ați observat ezitarea noastră, marcată de paranteza rotundă, în așezarea prepoziției „de” între numeralul cardinal compus 110 și substantivul comun „poeți”. Cam cu aceeași strângere de inimă pronunțăm și titlul colecției, devenit generic, ales după cel al unei preacunoscute culegeri de basme populare arabe. Colecția în cauză mai are, pe lângă merite evidente, și alte cusururi, dar acela al lipsei de criterii și de exigență în selectarea autorilor publicați le întrece pe toate. Găsim, într-un catalog al aparițiilor din această serie, nume de poeți geniali, de-a valma cu numele unor veleitari și grafomani fără scrupule, la a căror vedere hârtia roșește de silă. Ne oprim aici cu malițiozitățile, rămânând convinși că efortul de-a da la lumină o carte de poezie s-ar cuveni însoțit de toate atributele solemnității. Avem în față O sută și una de poezii de Alexandru Macedonski, antologie, prefață, repere biobibliografice și selecția referințelor critice de Gheorghe Glodeanu, Editura Academiei Române, București, 2021. Autorul selecției și al aparatului critic este un cunoscut eseist și istoric literar, profesor al Facultății de Litere de la Universitatea de Nord din Baia Mare, care a mai colaborat la seria în discuție cu o ediție Camil Petrescu. Amprenta lui va fi remarcată pe parcursul paginilor de față.

Prefața, intitulată Al. Macedonski și poezia viitorului, e consacrată în întregime teoreticianului poeziei. Având un consistent corpus de articole programatice, Macedonski necesită, din când în când, ordonarea și clarificarea unor poziții și contribuții teoretice, esențiale în evoluția poeziei noastre. De-aceea credem că receptarea operei poetice propriu-zise este lăsată exclusiv pe seama unui bogat capitol de „referințe critice”, aparținând unor critici literari, dar și scriitori, din toate generațiile, în măsură să acopere o vastă plajă de orientări estetice. Primul paragraf al studiului introductiv remarcă aportul lui Tudor Vianu în a face cunoscute publicului instruit strădaniile lui Macedonski, singulare în epocă (1878-1901, când au fost scrise), de-a răspândi la noi conceptul modern de poezie. În acest sens, alcătuiește un volum de Articole literare și filosofice (1946) din opera poetului, care va reprezenta, de bună seamă, baza de pornire pentru toate dezbaterile ce vor urma. Însoțind ediția de o prefață, esteticianul „precizează faptul că autorul Nopților a fost adeptul unei concepții anti-intelectualiste, senzualiste și simbolistice despre poezie. Valorile poetice pe care le afirmă Macedonski sunt de ordin senzorial, senzația alcătuind însă o modalitate de a se ajunge la idee. Mergând pe propriul său drum, Macedonski obține rezultate similare cu literatura apuseană, îndeosebi cu parnasianismul și simbolismul.” (p. 5). Următorul demers al lui Gheorghe Glodeanu se referă la „Literatorul”, revistă de factură modernistă și antijunimistă, cu cenaclu literar propriu, fondată și condusă de Al. Macedonski, apărând cu intermitențe între 1880-1919.

Aici, în paginile „Literatorului”, se va exprima necesitatea sincronizării literaturii române cu literaturile europene, precedând teoriile lui Lovinescu. Simbolismul este, în primul rând, forma lirică la care Macedonski tinde, prin conferințe și articole, să aducă poezia. Iar scrisul lui propriu-zis va purta marca tuturor căutărilor estetice de la îmbinarea celor două secole. Paralelismul cu Eminescu îi va aduce, și în conștiința criticii, un avantaj privind acuitatea observării semnelor înnoitoare. O va spune un eminescolog dintre cei mai reformatori, precum I. Negoițescu: „Receptivitatea lui artistică depășea evident pe aceea a lui Eminescu ce rămăsese un romantic întârziat și un străin față de fenomenul poetic modern, el era un meșter nesățios de forme, încercând sunetul cuvântului și vigoarea plastică a viziunilor cu scule care se rafinau necontenit.” (În capitolul Referințe critice, pp. 227-228). Teoretizând simbolist, cu accent pe rolul simțurilor în artă, pe o logică a poeziei, Macedonski devine polemic cu unii dintre contemporanii săi cei mai faimoși: Maiorescu „are un gust poetic greoi”, iar Hasdeu „mușcă, dar nu aprofundează”. Îmbinând experiența sa de bibliotecă cu altele pariziene, Macedonski izbutește să construiască pe sol românesc o teorie coerentă a simbolismului poetic, în care se regăsesc destule dintre ingredientele ce-i compun o configurație: corespondențele, cunoașterea poetico-intuitivă, opțiunea calofilă, înclinarea spre sensuri conotative, originea și esența divină a poeziei. Chiar încercarea sa de a defini curentul simbolist indică deschiderea spre câteva dintre direcțiile în care se va dezvolta poezia secolului 20. Una ar fi ridicarea lucrurilor terne la demnitatea poeziei, subliniată și de Nicolae Manolescu, atunci când comentează Poema rondelurilor: „Nimeni n-a evocat ca el obiectele neînsuflețite ori materiile care le compun.” (În capitolul Referințe critice, p. 236). Venind spre el din mai multe direcții, ideile novatoare și-au găsit la Macedonski măcar încercarea de-a fi transpuse în operă. De-aceea, prin el, simbolismul reprezintă un moment de ruptură și, în aceeași măsură, de continuitate.

Întocmirea selecției s-a făcut după cea mai nouă ediție, apărută într-o serie de incontestabilă autoritate științifică, apreciază antologatorul: „Textele reunite în acest volum au fost reproduse după Alexandru Macedonski, Opere. I. Versuri. Proză în limba română, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă et Univers Enciclopedic, București, 2004. (Notă asupra ediției, p. 15). În alegerea textelor pare să fi funcționat un singur criteriu mai evident: gustul criticului care este în mare măsură și al epocii actuale. Constrâns de rigorile colecției (O sută și una de poezii), antologatorul a lăsat pe dinafară sute de texte, multe irelevante, însă a conservat în sumarul crestomației sale cam tot ceea ce este neperisabil și conține germenii unor prezumtive încolțiri viitoare: integral ciclul Psalmilor moderni, toate cele 12 Nopți, răspândite de-a lungul mai multor volume, și 40 de piese, din 55, câte alcătuiesc Poema rondelurilor. De asemenea, toate poemele experimentale, de-o valoare estetică îndoielnică, unele însă cu accentuată funcție didactică. Între acestea, Hinov, cea dintâi creație în vers liber și În arcane de pădure, prima poezie simbolist-instrumentalistă din literatura română. La un alt palier al lecturii, chiar dacă ideea că literatura e expresia societății trebuie privită cu circumspecție, nu putem face în totalitate abstracție de ea. Prin urmare, se cuvine să investim cu oarecare (sub)înțeles și elementele paratextului, în primul rând dedicațiile, deloc puține, pe care actuala ediție le aduce la lumină. Credem că numele unor scriitori sau ale unor oameni influenți în epocă, puse în exerga unor creații, încă pot spune multe despre existența învolburată a poetului, ori despre capricioasele sale gusturi literare. Ne limităm la puține exemple: sub titlul capodoperei Noaptea de decemvrie stă scris de mâna autorului: „Înaltei Poete Carmen Sylva.” Dintre poeții care au frecventat cenaclul „Literatorul”, primesc dedicație Horia Furtună, Ion Pillat, George Bacovia. O fi creația act individual, dar răspândirea ei și lectura sunt acte sociale. La confruntarea cu ediția Elisabeta Brâncuș și Adrian Marino (1966-1967), probabil cea mai frecventată, am constatat și mici diferențe de text. Ne oprim la două exemple din aceeași Noapte de decemvrie: al nouălea vers al poemei: „Sălbatică fiară, restriștea-l sfâșie” din ediția celor doi, devine aici: „Restriștea îl mușcă cu dinți de harpie”. Iar în versul: „Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile…”, apare schimbat un singur cuvânt: „Pierduți sunt seizii cu cai, cu cămile…”

Parcurgând antologia, piesă cu piesă, am constatat cum au crescut „legănați” de duhul lui Macedonski, poeți din atâtea generații, așa de diferiți, de la Bacovia și Arghezi, pe care i-a asistat la debut, până la Ion Pillat și Ion Barbu, acesta din urmă, cel puțin în latura lui parnasiană. Caleidoscopul stilistic, cromatic și acustic al lui Leonid Dimov și al lui Șerban Foarță descind cu siguranță din atâtea experimente, unele duse până la capăt, altele abandonate de autorul Poemei rondelurilor. Așezarea omului între obiecte și buna înțelegere cu ele, ori dimpotrivă, așa cum se petrec la Petre Stoica și la Emil Brumaru, la Macedonski s-a văzut mai întâi: „Oh! lucrurile cum vorbesc,/ Și-n pace nu vor să te lase:/ Bronz, catifea, lemn sau mătase,/ Prind grai aproape omenesc.// Tu le crezi moarte, și trăiesc/ Împrăștiate-n orice case./ Oh! lucrurile cum vorbesc,/ Și-n pace nu vor să te lase.// Și câte nu-ți mai povestesc/ În pustnicia lor retrase:/ Cu tot ce sufletu-ți uitase/ Te-nvie sau te chinuiesc.// Oh! lucrurile cum vorbesc.” (Rondelul lucrurilor, p. 157). Și tot la capătul acestei lecturi mai avem o bănuială: că Mihai Ursachi a frecventat asiduu poezia lui Macedonski, alternativ cu cea a lui Al. Philippide. Tot așa cum neologismul logodit cu arhaismul ori cu vocabula argotică, bine fixate în zidul limbii, trimit raze dinspre Ospățul lui Pentaur către Levantul cărtărescian.

În programul său simbolist, Macedonski se intersectează, fie și involuntar, cu acele rarisime momente, când Eminescu trece de hotarele romantismului, făcând mici pași spre expresionism. De-aceea, credem că ar fi tentantă o paralelă între Privesc orașul furnicar și Rondelul ticăloșilor. Chiar dacă în strofele rondelului se aud și ecouri din Baudelaire: „Istovite târâturi/ Trec aproape-n pielea goală./ Poartă negre-adâncituri/ Pe sub ochii lor de smoală./ Pe neghiobi, îi bagă-n boală,/ Schimbă-n robi pe cască-guri./ Istovite târâturi/ Trec aproape-n pielea goală.// La Montmartre e răscoală/ Când, din craci făcând figuri,/ Cu murdare strâmbături/ Dau pe față ce-au sub poală,// Istovite târâturi.” (p. 189). Capitolul de referințe critice a fost întocmit în strânsă armonie cu spiritul antologiei, urmărind să ilustreze contribuția decisivă a lui Macedonski la modernizarea poeziei românești. Nu întâmplător, ultimul cuvânt al acestui capitol îi revine lui Mihai Zamfir, un vârf de lance al exegezei macedonskiene: „Mărturia supremă a originalității lui este poezia. Prin câteva capodopere, el rămâne singurul poet român de la finele secolului al XIX-lea care a propus o viziune complet diferită de cea eminesciană și a întrezărit direcția în care avea să evolueze literatura noastră din secolul XX” (p. 238).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.