O uliță dintr-un sat oarecare

Așa începe noul roman publicat de Florin Lăzărescu (Polirom, 2021). O uliță „lungă și întortocheată, luminată sărăcăcios de un neon care filează în dreptul unei case”. De 40 de ani, Pavel face naveta la oraș. Mereu se plânge: „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” (iată titlul romanului). Se trezește, iese în curte, dialoghează cu câinele, apoi se ceartă cu nevasta, merge peste câmp la gară… Trenul, buticuri, conversații repetabile, traseu ritualic, inerție cotidiană, rutină. O radiografie justă și suculentă a societății românești actuale. Pavel vorbește mereu, nu-i tace gura, turuie, disecă firul în patru, se revoltă, într-un verbiaj adesea agasant. Uneori ai senzația de labirint: șantier, muncitori străini, birouri, dosarul de pensie, o vizită la fiul său, țigări, bancomat… Simplitate și dramatism în miezul unei vieți mărunte, într-o „zi mai lungă decât veacul” (da, romanul lui Aitmatov). Unele pagini dau senzația de scene dintr-o piesă de teatru. Știința dialogului e la loc de cinste, desigur. Cineva îi spune că pentru a lua o decizie e suficient să apeși butonul interior și schimbarea survine.

La un moment dat, Pavel petrece câteva ore cu fiul său la un restaurant. Ce este în meniu? Bulgur cu tahini, minifalafel cu ghimbir… Reacția lui Pavel e tipic românească, într-o interjecție neaoșă savuroasă. Neuitat e episodul cu pedepsirea lui Dudu, de un comic ingenios. Vorbăria lui Pavel conține un cod de viață, un amalgam de principii, o ideologie primară, dar viabilă. El înțelege mecanismele vieții, știe că nu poți lua nimic cu tine în mormânt, că n-are sens „să te îngropi cu aur”, că „singurul tău rai sau iad rămâne tot pe pământ”, dar dacă fiul „se gândește la tine în timpu′ vieții, îți crește inima ca bivolu′ și-ți bate ca toaca de bucurie”. După șase ani de la ultima sa carte, Florin Lăzărescu ne uimește cu acest roman și bine conchide Tatiana Țîbuleac pe coperta a patra: „după Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Lăzărescu poate să tacă încă șase ani”.