O poezie a trăirilor sacrale

Apropiat structural de spiritul lui Giovanni Papini, om religios şi furtunos totodată, „agitat, nemulţumit, acaparat de veşnice căutări”, preotul-poet Eugen Barz, stabilit în Spania cu ani în urmă, foloseşte drept motto la două volume de-ale sale citate din opera scriitorului italian frecventat. Pentru volumul Biblioteca din Parla, poetul a aşezat în capul poemelor sale mărturisirea patetică, vibrantă, transcrisă de Papini sub forma unei întrebări retorice cât o declaraţie de iubire: Oare nu ştiţi că eu port în mine lumea întreagă? Răvăşitoare simţire şi mărturie de credinţă pentru un om călătorit prin lume, neliniştit şi intens vibratil, marcat de profunde căutări spirituale. Desigur, Eugen Barz poartă în inima sa, prin călătoriile sale, şi lumea românească pe care o cinsteşte şi o înalţă prin scris, prin predici, prin cultul cărţii româneşti şi ataşamentul nedezminţit faţă de tradiţia românească.

Biblioteca din Parla, la care face trimitere titlul volumului, nu este o bibliotecă borgesiană, imaginară, fictivă, ci o realizare concretă în parohia sa din Parla, de lângă Madrid, unde Eugen Barz a înfiinţat o bibliotecă ce a ajuns la peste 8000 de volume. Cartea conţine o minunată selecţie de miniaturi lirice axate pe tematica deschiderii spre înălţare, spre zbor spiritual în absolutul imaginat prin puterea cuvântului. După cum s-a precizat de la primele volume recenzate de Horia Gârbea, Ion Cristofor, Constantin Cubleşan, Andrei Moldovan, Ioan Holban şi Mircea Moţ, Eugen Barz nu este un poet religios în sens tradiţionalist. În această situaţie se află mai mulţi poeţi de azi cu formaţie teologică. Sacralitatea din poezia lui se revarsă în versuri cumpănite ce conturează elogiul universului creat şi sensul înzeirii prin logos. Totuşi, stilul său nu înaintează spre prozodia imnică, ci se contrage în imagism de o densitate conotativă bine strunită, întemeiată pe frazare criptică îndrăzneaţă, adesea cu ascendenţe în suprarealism.

Pătrunzi în „apartamentul poeziei” lui Eugen Barz cu o anume sfială, deoarece ambianţa creată încorporează în text sacralitatea din lucruri, descoperită în cotidianul mundan: „Camera palpită de versuri/ intră prin beton şi faianţă, prin ţevi, pe uşi ori pe geam” (p. 19). Meditaţiile turnate în metaforice alcătuiri de cuvinte mărturisesc beatitudinea, înregistrând noi „semne de binecuvântare” în care eul poetic sărbătoreşte, oficiază „împărtăşind bucurii,/ cu ele ridic potirul/ să luaţi veşnicia” (p. 18). În magnitudinea acestei trăiri intensive, poetul vede „poemul ca un oracol (ce) desluşeşte vise”. Direcţia înălţării prin cuvânt e prezentă în multe poeme desemnând simbolul iubirii ca vector al acestui impuls misterios: „Îmi pune aripi ca foile unei cărţi colorate/ gata de zbor” (p. 24). Dualitatea meditativă suflet-trup face loc alterităţii analizate ca răfuială intimă „cu celălalt de sub coaste”. Poetul îmbracă în imagini îndelung şlefuite cauzalitatea omagierii simbolurilor vieţii eşalonate în versuri de o mare încărcătură ideatică. Suave împletiri de imagini reuşeşte poetul în cadrul acestui raport consubstanţial, insinuat ca un fel de „gâlceavă a înţeleptului cu lumea”: „Trupul meu nu l-am vrut/ un înger m-a împins în el” (p. 42).

Simbolurile culturale din ţara de adopţie converg în jurul cavalerului tristei figuri, etalon hazardat al luptei cu realităţile agresive, încadrat organic în vizionarismul personalizat al poetului. Statornicirea întru spirit a fiinţei e exprimată cu neostentativă claritate: „singur sufletul nu se lasă biruit/ de gardienii libertăţii impuse” (p. 36). Incipituri de tip sorescian colorează ludic discursul, condus mai apoi spre finalizări austere. În imaginarul grandorii zborului sunt incluse şi simboluri feminine („Nu ştiu de e pasăre/ sau femeie cu aripi”) alături de propria-i izbăvire desenată din vârful peniţei ca indice al speranţei („În manta cu aripi de voi zbura”). Găsim reiterări de motive biblice învelite în argintul evocărilor miraculoase, adevărate epifanii: „Şi noi am trecut prin Marea Roşie/ am auzit carele zguduind pământul, sprijineam cu palmele pereţii apelor,/ caii şi călăreţii faraonului nu s-au salvat” (p. 49). Invocarea lui Godot al lui Beckett spulberă mitul aşteptării în versuri de o caldă luciditate şi comprehensiune faţă de fiinţa umană. Lamentaţia şi răfuiala cu becisnicii zilei alternează contrapunctic, întregind frământările unui spirit neliniştit, în continuă căutare de sine în raport cu ceilalţi. Latura descriptivă a poemelor se îndreaptă aleator şi spre reuşita schiţare a unui concert cu instrumente animate ghiduş, insinuând cadenţe pentru vârsta inocenţei perpetue. În şirul vredniciilor murmurate din perimetrul familial, estompat în formă de firavă evocare, răzbate zvonul divinaţiei: „Vei ţine o conferinţă despre/ miracolul plutirii” (p. 60). Utilizarea frecventă a oximoronului primeşte accente demitizante în cadrul unor inserturi retrospective: „Nu ştiu dacă am deschis drum pribegiei/ ar fi ciudat să fiu sigur pe mine/ orbecăind ca Ulise prin labirintul în care/ şoapta e ţipăt” (p. 64). Ultima piesă a volumului este o sinteză de mare forţă sugestivă a modului de a poetiza al lui Eugen Barz, îmbinând teme biblice cu pătrunzătoare meditaţii despre veşnicia vieţii. Poetul reuşeşte să dea dimensiunea cristică a umilinţei în care sacralitatea e bătută în cuie însângerate pe crucea credinţei seculare şi a speranţei salvării.