Articole

O morală a scrisului și a celui care scrie

Criticul și istoricul literar de filiație echinoxistă, Nicolae Oprea, cel care susține Calendarul „României literare”, arată o vie chemare către dinamica vieții literare. Și cum altfel s-ar fi putut aceasta mai bine exprima decât sub forma unei suite de interviuri, în mulți ani realizate, adunate acum într-un volum de Dialoguri convergente, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2021. Întrucât, peste aceste dialoguri, datând din anii 1990-1994, a trecut ceva timp, autorul face, la finele cărții, câteva trebuincioase precizări. Pe fundalul vieții sociale din intervalul specificat, scriitorii cu biografii stigmatizate de regimul comunist redescoperă plăcerea confesiunii necenzurate. De-aceea, convorbirile cu ei vor avea un sens autobiografic și, în paralel, unul de crez literar. În cazul celor mai mulți, aflați la capăt de drum, interviul dobândește și valoare testamentară. În a doua parte a cărții, Nicolae Oprea va trece „În rolul intervievatului” (titlul capitolului), răspunzând la rândul său întrebărilor unor scriitori afini între 1994 și 2000. Structura cărții o lămurește deplin aceeași postfață: „Convins de valoarea nu numai documentară a autobiografiilor fruste conturate în dialog, ca într-un jurnal vorbit, am urmărit uneori cu întrebări sâcâitoare, traiectoria bio-bibliografică a interlocutorilor, cu umbrele și luminile devenirii proiectate pe fundalul cultural și social-politic al timpului. Mulți dintre ei, înzestrați cu talent de povestitori, reconstituie expresiv climatul literar al epocii și creionează plastic «personajele» care îl populează. O atenție aparte am acordat reconstituirilor istorico-literare din cadrul unor grupări sau fenomene care au marcat evoluția literaturii române postbelice: Cercul Literar de la Sibiu, Școala de la Târgoviște, gruparea Echinox, grupul oniric din jurul lui D. Țepeneag. Și generațiile polare care au produs revigorarea literaturii contemporane, șaizecistă și optzecistă; cea din urmă privită din ipostaza intervievatului.” (p. 223).

Nu e chiar o întâmplare plasarea în deschiderea cărții a dialogului cu Cornel Regman. Considerat ca întreg, volumul întrunește multe dintre caracteristicile unei istorii a literaturii române din a doua jumătate a veacului XX. Iar acest interviu conține o întrebare și răspunsul la ea, echivalând cu o „punere în abis”: „N.O.: La 13 mai 1973, în aula Filologiei clujene, noi, echinoxiștii de-atunci trăiam bucuria întâlnirii cu «veteranii» literaturii contemporane care sărbătoreau împlinirea a 30 de ani de la constituirea Cercului literar de la Sibiu. Erați toți acolo: d-voastră, N. Balotă, Ștefan Aug. Doinaș, I. Negoițescu … De ce au preferat cerchiștii «Echinox-ul» (și nu «Tribuna» sau «Steaua») ca partener de dialog la această sărbătoare? C.R.: Ei, și dumneata! Îți poți imagina că unor reviste ca «Steaua» sau «Tribuna» ajunse niște instituții perfect cristalizate ierarhic, cu redactori-șefi deținând înalte demnități politice, le-ar fi trecut prin minte să onoreze o sărbătoare atât de puțin în spiritul epocii (30 de ani de la «manifestul Cercului literar»)? Și apoi propunerea manifestării publice a venit de la echinoxiștii înșiși, proiectul nostru, al «cerchiștilor», nedepășind inițial cadrul unui banchet aniversar, cum au mai fost câteva, la Sibiu, până în 1975. Rezerva arătată de redactorimea celor două reviste manifestării de la Filologie era în fond direct proporțională cu numărul foștilor deținuți politici care au luat loc pe podiumul aulei clujene: Ion D. Sârbu, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, I. Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, or, după decretarea minirevoluției culturale din 1971, a nu fi sensibil la unele modificări de climat echivala cel puțin cu o imprudență…” (pp. 11-12). Multe, foarte multe dintre nodurile cărții, începând cu relația maestru-discipol, dezvoltată între Cornel Regman și Nicolae Oprea, până la comparațiile, recurente, dintre Cercul Literar și fenomenul „Echinox”, își află dezlegarea în aceste rânduri.

Interlocutorul următorului interviu, Florin Mugur, e o personalitate cu trecut tulbure, care, venind dinspre Școala de Literatură, a străbătut activ epoca proletcultistă. Poate că de-aceea, începutul dialogului e căznit, în vocea poetului simțindu-se inhibiții care îl abat mai degrabă spre detalii de sociologia literaturii. Din partea în care s-a eliberat de acest tremol, remarcăm o subtilă opinie privind ubicuitatea livrescului în poezia cultă: „Lipsită de orice element livresc este cu adevărat numai poezia populară.” (p. 35). Cezar Baltag deschide, prin răspunsurile sale, o foarte consistentă pagină de istorie literară, cu referent generația ’60. Întâlnirea, la Chicago, cu Mircea Eliade, evocată aici minuțios, a generat, se știe, o redimensionare a laboratorului de creație al poetului. Cu Mircea Horia Simionescu, Nicolae Oprea stă de vorbă despre unul dintre subiectele asupra cărora s-a aplecat stăruitor: Școala de la Târgoviște. Aflăm, din relatările prozatorului, o atmosferă paralelă și, întru câtva, asemănătoare celei de la Cercul Literar, cu, desigur, toate diferențele dintre un mediu academic transilvan și târgul de provincie muntenesc. De asemenea, încleștarea dintre grupările de tineri literați și autoritatea opresivă comunistă. Debutul mișcării onirice, pe cât de dificil, pe atât de pitoresc povestit de Dumitru Țepeneag, își găsește în acest membru fondator un exeget cam expeditiv: „Nu știu exact ce-a reprezentat grupul oniric. Unii afirmă că ar fi fost singurul curent literar care s-a format în țările din Est în anii comunismului. Eu cred că a avut și o importanță politică mai mare decât se spune acum când pentru mulți, contestația din România începe abia în 1977. Istoricii literari și istoricii pur și simplu n-au decât să-și suflece mânecile și să studieze fenomenul. Eu mi-am făcut datoria ca actor (dacă nu și ca regizor!…), nu eu se cade să-mi dau cu părerea.” (p. 71). Interviul cu acesta se axează într-o mai mare măsură pe activitatea și viața sa literară de după stabilirea în Franța.

Dialogul cu Mircea Zaciu se desfășoară de la începuturile literare ezitante ale acestuia, până la aprecierea că „Echinox”-ul e alimentat de același „spirit transilvan”, văzut în prelungirea Școlii Ardelene. Despre jurnalul profesorului aflăm că debutează în 1943, având, la data interviului (1993) cincizeci de ani bătuți pe muchie. Adrian Marino este un interlocutor atipic, în afara oricărei paradigme, unul care nu-și recunoaște maeștrii și n-a creat discipoli. Pe cu totul alte coordonate evoluează convorbirea cu Ion Pop, devenită, la urmă, o istorie fără cusur a „Echinox”-ului. Pedagogia revistei și grupării echinoxiste o găsim astfel sintetizată: „Vremea scriitorului frust și incult știam că trecuse.” (p. 114). Mai mult chiar, corifeul spune ce avea de transmis fiecărui ucenic în parte: „O morală a scrisului și a celui care scrie.” (p. 117). Un scriitor subtil cum era Octavian Paler, invocă o complicitate a criticilor, în cronici și recenzii de întâmpinare, cu scrisul subversiv. Parcă e nevoie, din când în când, de astfel de anamneze. Mărturiile despre anii debutului generației ’60, în varianta lui Nicolae Breban, sunt complementare celor din interviul cu Cezar Baltag. Ceva mai pitoresc și, totodată, autoironic, romancierul invocă „periplul nostru social și foșgăiala noastră în subteranele literaturii române.” Fiind un benedictin al scrisului, el își exprimă înaltu-i crez printr-o comparație: „Cred și eu ca Blaga că forma mântuirii este creația.” (p. 151). Microinterviurile cu I. Negoițescu și Alexandru George sunt, fără nimic peiorativ, primul pentru Cercul Literar, al doilea pentru Școala de la Târgoviște, câte un pandant la dialogurile cu Cornel Regman și Mircea Horia Simionescu.

Intervievatorii lui Nicolae Oprea din partea a doua a volumului sunt în ordinea din cuprins, Gellu Dorian, Lucia Negoiță, Ioan Radu Văcărescu, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici și Jean Dumitrescu. Deci, aproape toți, poeți optzeciști, ceea ce face oarecum previzibilă tematica dialogului: literatura actualității, generația întoarsă pe toate fețele. Primul interviu analizează, dintr-o perspectivă emoțională, cimentul care leagă „Echinox”-ul de Cercul Literar. Transferat, în clasa a XII-a, de la Liceul „Al. Odobescu” din Pitești, la Liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj, de retina tânărului sudist se lipește următoarea panoramă: „Așa am ajuns să mă întâlnesc imaginar pentru prima dată cu membrii Cercului Literar de la Sibiu/ Cluj. I-am descoperit în tablourile de absolvire care ornau zidurile coridorului de la parterul liceului. Erau acolo imortalizați la vârsta adolescenței Nicolae Balotă, Cornel Regman, I. Negoițescu, Radu și Horia Stanca, plus Marian Papahagi, pe care aveam să-l cunosc la facultate în dublă postură: redactor-șef la «Echinox» și asistent la italiană.” (pp. 166-167). Interviul mai cuprinde o radiogramă a generației ’80, precum și istoria pe scurt a revistei „Argeș”. Un aspect recurent în seria de interviuri acordate de Nicolae Oprea îl constituie, după cum era de așteptat, condiția cronicii literare și statutul cronicarului: „A evalua judicios, a discerne instantaneu valoarea, a discredita nonvaloarea – sunt principii fără de care cronica literară nu e credibilă.” (p. 182). Critic de întâmpinare cam de la zece periodice în sus, după calculele noastre, într-o jumătate de secol, autorul Dialogurilor convergente consideră cronicarul literar între factorii care ar mai putea optimiza lectura: „Plăcerea lecturii poate fi întreținută, însă, prin efortul conjugat al cronicarului literar, al editorului și al autorului însuși capabil să-și modeleze (publicitar) imaginea.” (p. 207). Privitor la hermeneutica proprie, Nicolae Oprea se revendică de la critica universitară clujeană, aliniind numele profesorilor săi, de la Ion Pop, la V. Fanache: „De la ei am învățat – pe fundalul pasiunii lecturii – știința de a îmbina metodele foiletonisticii cu ale studiului de tip monografic.” (p. 212).

Ca autor de interviuri, criticul trebuie să schimbe mai multe măști, pentru a se apropia de fiecare interlocutor cu o fizionomie cât mai agreată de acesta. Și o face dovedind o profundă și îndelung frământată cunoaștere a materiei literare pe care o toarnă în întrebări. Momentul istoric al interviurilor se suprapune peste un timp văzut de primul dintre interlocutori: „sub auspicii net favorabile exprimării adevărului, fără pretenții de tot felul și mai ales fără acel gen de pășire în vârful picioarelor pentru a alerta temuții paznici de veghe”. (p. 7). Aducerea acestor dialoguri în actualitate prin publicarea cărții lui Nicolae Oprea înseamnă, pentru fiecare intervievat în parte, dar și pentru o perioadă distinctă din literatura română, în ansamblu, o benefică revizuire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.