O însumare de harfe resfirate

Cele mai bizare pagini de istorie literară din ultima vreme au fost adunate în volumul lui Al. Cistelecan, Fete pierdute/ Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românești, Editura Cartier, Chișinău, 2021. În demersul critic de aici se împletesc îmboldirile unui bibliofil cu deliciile anticarului și cu exerciții de iluzionism. Critica din Fete pierdute este și o operă de creație, în sensul în care Borges definește creația drept „un amestec de uitare și amintire despre cărțile pe care le-am citit”. Tot sub impulsul aceluiași autor, a deschide o carte având o oarecare vechime, ba chiar mai mult, a-i tăia și filele, e un act estetic. Al. Cistelecan încă mai are cultul cărții, care acum, sub ochii noștri, se șubrezește. El este ucenicul lui Montaigne și, asemenea dascălului său, vede în lectură o formă de fericire. Și este un cititor care îmbogățește cartea. Având o tematică cvasinecunoscută publicului larg, volumul e prefațat de câteva „simple precizări”, din care excerptăm un paragraf lămuritor: „Am adunat doar (!) o sută de poete, lăsînd pentru altădată probabil tot pe atîtea. Din păcate, cărțile multora nu le-am găsit (încă sper), așa că «selecția» e făcută mai degrabă la întâmplare și la noroc (după cum am ajuns la cărți). Volumul de față trebuie văzut (dacă există interes) ca parte a unui triptic din care mai fac parte Ardelencele și Zece femei, apărute deja, ale căror sumare pot rotunji (dar nu și întregi) tabloul poeziei feminine. Aș fi vrut să găsesc și pentru volumul de față un criteriu de ordonare, fie el cît de relativ, dar mi-a fost imposibil. Nici pentru celelalte două volume criteriul ordonator nu era de natură estetică, dar măcar asigura o oarecare coerență (un criteriu regionalist pentru Ardelencele, și un criteriu de feminitate accentuată pentru Zece femei). M-aș fi mulțumit și cu un aranjament cronologic, numai că din păcate despre destule poete n-am aflat absolut nimic. M-am plîns de destule ori referitor la asta și până la urmă, ca să mai evit din redundanțe (oricum prea multe), am renunțat. Cititorul va putea deduce că acolo unde nu există date de nici un fel – și nici trimiteri la datele de prin dicționare sau alte volume –, înseamnă că atît am aflat despre poeta respectivă. A trebuit, așadar, să mă folosesc de un aranjament alfabetic, numai bun – și bun numai – pentru dicționare (într-un fel, volumul de față e o anexă la dicționarele existente). De mi se va ierta, bine; de nu – asta e.” (p. 10).

Va fi greu de găsit o expresie care să reunească secvențele unui volum de critică și istorie literară cu o sută de „portrete” (și feminine, pe deasupra!), în măsură să dea iluzia unității. Portrete însă, care au și destule linii comune. Cu acest sentiment, o privire fugară a câtorva dintre ele ar putea căpăta consistență de frescă. Cartea e scrisă cu tot rafinamentul stilistic al Crailor de Curtea-Veche. Conștiința ironică își aruncă umbra peste aproape fiecare enunț critic. Încă din „simple precizări”, lotul de protagoniste e văzut ca „un harem bacovian neașteptat de populat în poezia noastră feminină”. Iar la nivelul titlurilor, constatăm o voluptate a formulărilor, adeseori memorabile. Ne gândim că ironia și limbajul colocvial, cu toate componentele lor, din discursul critic de aici, sunt și ale poeților postmoderniști, în care Al. Cistelecan s-a specializat, astfel încât „fetele pierdute” au – nolens volens – parte de o receptare și recuperare critică, pe cât se poate de actuale. Judecăți de valoare nu se prea pronunță, ele fiind subsecvente textului. Cel mai adesea, formulelor de încheiere, care nu o dată fac deliciul cititorului. Dimensiunile exegezelor sunt, de bună seamă, indirect, și așezări ierarhice. Ele oscilează între o pagină și jumătate (Valentina Antonescu-Sion) și douăsprezece pagini (Anișoara Odeanu). Paragrafe întregi par de proză fantezistă, unde criticul pune la lucru spontaneitatea imaginației creatoare. În detaliile portretistice, nu de puține ori, surprinde profunzimea imagistică.

Cu un gest recurent al criticului, cunoscut și din volumele precedente, anume acela de-a arunca ancore înspre actualitatea palpitantă, sugerând posibile paralelisme, ne întâlnim chiar de la primul medalion, Feminism de pe vremuri (Gabriella I. Anastasiu): „Gabriella are același limbaj atitudinal pe care-l folosește azi Medeea Iancu (și alte Medei mai puțin înverșunate); doar lexicul nu e atît de provocator; rana, exasperarea și resentimentul sunt însă aceleași. Și «manifestul» e același.” (p. 14). Nici reversul nu se lasă prea mult așteptat, căci, în Icu (Maria Apostolescu), îl surprindem pe autor aruncând peste paginile citite o privire paseistă. De altfel, aceasta e și prima dintre poete la care apare un semn de literatură propriu-zisă, încadrabilă într-un concept: post-sămănătorismul. Cel dintâi portret cu liniile complete și fără întreruperi apare în Frumoasă și uitată (Antoaneta Bodisco). În rarisime cazuri, portretele au absorbit noile direcții estetice, iar atunci când se-ntâmplă, știind el prea bine că izbânda e cam involuntară, criticul o spune fără entuziasm, construind contexte ironice: „Lucia e printre primii intertextualiști români, înglobînd printre ale ei și versuri din Alecsandri și Carmen Sylva.” (Un bocet regal [Lucia Calomeri-Armășescu], p. 35). Fiind prevalent de istorie literară meticuloasă, una dintre problemele cardinale ale cărții este cea a primei noastre poete. După cum era de așteptat, aici sunt dileme și orgolii, care generează mai multe medalioane. Un monolog, critic de această dată, demn de Liliecii lui Marin Sorescu, se dezvoltă pe ideea că doar unul, din trei nume propuse, ar desemna-o pe „întîia poetă română” (Eposul jeluirii la prima noastră poetă [Elenko Buhu]). Aici, nu doar constată autorul „păcatul originar” al poeziei feminine de la noi, ci îl și interpretează în perspectivă diacronică: „Începuturile, se știe, apasă asupra urmărilor. Fatal, poezia feminină românească începe cu mare jelanie. Nu-i de mirare că a continuat, bună vreme, tot așa.” (p. 69).

Criticul operează o distincție netă între viața publică a protagonistelor și lumea interioară, care trăiește în scrisul lor. Întrucât aici nu putem vorbi de mari opere ale imaginației, prevalent rămâne primul aspect, iar eseurile se constituie, văzute laolaltă, într-o narațiune socială. Abia pe fundalul acesteia pot fi punctate, când se ivește ocazia, și considerații de ordin estetic. Prima apreciere, aproape fără rezerve, apare după optzeci de pagini, în dreptul unei autoare prinsă în câteva istorii literare: „Nu-s doar veleități manieriste aici. Și nici în recenziile din Darul vremii (1930). Cornelia nu-i chiar simplă amatoare.” (Poeta „Muzicuță” [Cornelia Buzdugan-Hașeganu], p. 83). Analiză de text propriu-zisă întâlnim la Anișoara Odeanu, al cărei medalion, de altfel, face notă discordantă cu toate celelalte: tonul criticului e sobru, aproape solemn, ca în fața unui scriitor autentic: „Cam așa sînt toate, gratuite, inteligente, de răsfăț. De s-ar fi luat mai în serios cu aceste ludice, Anișoara putea să-și dea întâlnire cu Dimov. Avea vervă și din loc în loc joaca ei lăsa deschisă o portiță spre fantasmagoric.” (O saga de dragoste și moarte [Anișoara Odeanu], p. 348). La un pol, cumva, opus, o întâlnim pe „intelectuala absolută” (Luxița Petrescu), în portretizarea căreia încap toate tipurile de ironie. Articolul e mai degrabă un exercițiu de autoflagelare, cu foarte vii pigmentări de pamflet. Căci nimeni nu poate stărui prea mult în preajma unei poezii atât de proaste. Dând, peste niște versuri „de o îndrăzneală mai mult decât psihanalizabilă”, Al. Cistelecan acționează în consecință, prin procedeul suspendării enunțului: „Un cititor mai distrat ar putea crede că Lucreția face indiscreții și provocații temerare, dar în realitate nu despre ea vorbește, ci în numele dragostei, căci Lucreția alegorizează intens; la dragoste n-are nimeni răbdare să stea la rînd, nu la…” (p. 378). Din galeria de portrete nu s-ar fi căzut să lipsească nici „grafomana absolută” (Caliopi Dimitrescu), a cărei „expresivitate involuntară” conduce la acest paradox critic, prea puțin comun: „poezia, mai ales cînd e scrisă prost, se răzbună și dă în vileag, fără milă, chiar ce e mai ascuns în sufletul poetului; cum face și poezia autentică, de altfel.” (p. 145).

Într-o prezentare descriptivă a multora dintre protagoniste, autorul e și un istoric al moravurilor. Și cum „fetele pierdute” nu prea pot fi înseriate în „familii de spirite”, ținând seamă de alte criterii, el le va cataloga, pe unele, ca făcând parte din „stolul basarabean”, iar pe altele, drept „muze blagiene”. Desigur, mai sunt și alte norme după care criticul își distribuie epitetele. Pentru istoria socială, de care Al. Cistelecan se arată interesat, după cum spuneam, în medalioanele sale, vom reține un singur amănunt esențial în receptarea întregii serii: „stolul basarabean ridicat imediat după Unire.” (p. 155). Șirul muzelor blagiene ni se pare mai tentant pentru acest sfârșit de cronică. Prima e Coca Farago, remarcată de Blaga cu ocazia lecturării unor versuri, la îndemnul Elenei Farago, mama ei, pe care poetul o cam vizita. Mai târziu, apropierea de ea într-o vacanță diplomatică va stârni gelozia unor confrați mai tineri. Cel mai eclatant portret, demn a fi așezat lângă Doamna Récamier a lui Saint-Beuve, este consacrat Domniței Gherghinescu-Vania: „Ultima muză funcțională din poezia română (un fel de taifun senzual, cu un sex-appeal paroxistic), Domnița a frînt inimi și suflete și la rînd, și de-a valma, împrăștiind peste tot și peste toți, fie mai tineri, fie mai bătrîiori, o fascinație iradiantă și o seducție fatală și ineluctabilă.” (p. 209). Nu dorim să mai prelungim discuția despre această relație, care a generat sute de pagini strălucite. Un cititor avizat știe singur să le caute. O alta, aproape de aceeași intensitate, este legătura cu Eugenia Mureșanu, „penultima iubită blagiană”: „În realitate, Eugenia «ținea să se substituie acelei prietene a poeziei» de care Blaga tocmai se despărțise (adică de Domnița Gherghinescu-Vania). Eugenia, zice Blaga, «știa să se facă interesantă prin discuțiile cărora ea se pricepea să le păstreze un aer de improvizație.»” (p. 315). Scris cu fraze atent cumpănite, chiar dacă se mai strecoară ici-acolo și picanterii biografice, medalionul Eugeniei Mureșanu este mai degrabă al unei talentate poete. O intersectare fugară cu Blaga a avut și „sibianca din preajma Cercului”, Ecaterina Săndulescu. Nu de o legătură erotică poate fi vorba, căci în viața poetului mai era pe-atunci Domnița Gherghinescu-Vania, ci de o cochetare spirituală, poate o simplă tentativă a ei de a se face remarcată.

Ocupându-se de un domeniu ale cărui granițe încă nu prea au fost delimitate, cum e la noi poezia feminină, Al. Cistelecan izbutește să dea nu doar o carte remarcabilă, ci „o însumare de harfe resfirate”, ce, fără efortul său, s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Iar faptul că o face și cu o conștiință adesea nemulțumită, dă sens multora dintre pagini.