„O gheară de leu scoasă amenințător printre gratii”

După ce ai parcurs câteva zeci de referințe critice despre poezia lui Mircea Bârsilă, încă te mai poți întreba dacă, și în ce măsură, poezia populară dintr-un areal geografic bine delimitat îi este arhetipul. Răspunsul poate fi afirmativ în măsura în care textului poetic propriu-zis îi mai adăugăm și o gestică și un ritual, ce vin să întregească imaginarul artistic al poetului. Poate că mai mult decât în celelalte volume, în Vise Reverii Vedenii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, subconștientul, realul și imaginarul, adesea oniric, fac cea mai bună casă. Rolul poetului, acela de sublimare a arhetipului invocat, Mircea Bârsilă și-l asumă, nu doar cu pregnanța talentului său, ci și cu ascuțimea gândirii estetice: „Eu am optat pentru poezia zămislită, adică pentru poezia trăită, în toate etapele ei. Dacă poezia făurită (în conformitate cu rețetele canonice impuse și cerute de paradigma poetică dominantă) preferă, în principiu, aplauzele la scenă deschisă, poezia trăită (zămislită) își asumă soarta de a umbla prin lume (lumea postmodernă apăsată de o febrilă dezorientare ontologică) sprijinindu-se în «cârja» numită Neliniște existențială.”

Nu putem trece peste un poem, Renegare, așezat în deschiderea cărții, care după confesiunea mai sus citată și, oarecum, contrar ei, vine să omagieze travaliul artistic, „slova făurită”: „Scriu și rescriu, tai, arunc, modific și trag toată ziua la rindea/ metafore, sentimente și gânduri încă aspre la pipăit”. Atunci, care mai e crezul poetului? Aici trebuie să ne amintim o caracteristică a sa, aceea de a presăra din loc în loc secvențe memorabile îngropate în texte adesea anodine. Prin urmare, Mircea Bârsilă crede, asemenea lui Paul Valéry, în „versul dăruit”, în jurul căruia e dator, ca poet, să construiască un context, la aceeași cotă valorică.

Un alt poem atrage atenția prin tehnica inserției, combinată cu procedeul quiproquoului. Noul text, intitulat Rochia, se compune din câteva secvențe în care personajele, poetul și „o fată cu sâni goi”, devin, pe rând, altcineva. Trama se îndreaptă spre un deznodământ urmuzian prin reificarea și apoi antropomorfizarea unuia dintre protagoniști. Subiectul nu aduce nimic ieșit din comun, aglutinând doar etapele unei existențe derizorii: „Atâtea ore, zi de zi, la serviciu și obișnuita pauză de masă între orele douăsprezece și unu./ La întoarcere, spre acasă, merg de obicei pe jos, scurtând drumul pe niște străduțe aplecate la vale/ sau prin parcul unde stau, adesea, de vorbă cu un bătrân/ în pantaloni scurți, care plimbă un cățeluș alb, în lesă, și închizătoarea zgărzii: de argint”. Prin introducerea motivului ferestrei, ca simbol al evadării din plictisul cotidian, se construiește intriga: „Odată prin fereastra deschisă a unei clădiri de cărămidă – o clădire/ încă neterminată – și pomii din grădină dați în floare,/ am zărit o fată cu sânii goi/ aplecată peste chiuvetă”. Urmează o scenă petrecută acasă, unde „o rochie galbenă aruncată pe fotoliu” e amfitrioana bărbatului întors de la serviciu. În penultima secvență are loc metamorfoza personajelor, influențată de capriciile unui joc de cărți: „Când jucăm, câteodată, pocher/ … / și se întâmplă să pierd,/ ea devine cealaltă: fata pe care am zărit-o aplecată peste chiuvetă./ Alteori, dacă se întâmplă să câștig, lucrurile/ iau o întorsătură destul de tulbure, în sensul că în ochii săi apar trecut/ de șaptezeci de ani: un bătrân în pantaloni scurți, plimbând, pe aleile/ unui parc, un cățeluș alb, în lesă, și închizătoarea zgărzii: de argint”. Iar finalul, imprimând poemului o tentă erotică, plutește între fantastic și miraculos, ambele avându-și sorgintea în folclor: „Așadar, galbena rochie cu două șiruri de nasturi în formă/ de romburi ia, în anumite momente,/ chipul acelei fete pe care nu izbutesc s-o uit”. Poemul ilustrează asimilarea și prefacerea absolut inedită a unui pattern desprins din matrițele etosului.

În mod curios, dintre eresuri, poetul alege licantropia („îndepărtatele scâncete/ ale câte unuia dintre noi prefăcut într-un lup alb”), pe care o însoțește cu neînduplecata imagine a îmbătrânirii: „urcăm, una câte una, treptele anilor, de parcă am merge,/ legați la ochi, spre eșafod” (Agrafe de argint). Un asemenea text ne impune să calificăm ceea ce scrie Mircea Bârsilă drept o poezie „contaminată de viață”, cu cuvintele lui P.P. Pasolini. El e unul dintre acei poeți care cred în regenerarea continuă a substanței sale poetice: „Nu contenește viața asta/ să tot înceapă” (O săptămână întreagă). Și, odată cu ea, și a resurselor stilistice, mereu primenite. De-aceea, uneori, din blocul textual amorf, țâșnește, ca un cartuș de iluminare deasupra unei livezi, câte o construcție suprarealistă: „o propoziție/ formată dintr-un tren gol și un câine pe care nimeni nu-l dorește” (Un vânt puternic și rece). În poemul Femei, „moașa – cu o mască de lupoaică pe față” trebuie pusă în relație cu toate riturile de trecere prezente în volum, dar și cu tehnica teatrală a quiproquoului, invocată mai sus. O poezie aspră e aceasta din Vise Reverii Vedenii, în care pulsează nodul de spaime și presimțiri, urcând dinspre magma unei îndepărtate memorii colective. Iar imaginea ei emblematică ar putea fi următoarea: „o gheară de leu scoasă amenințător printre gratii”. (Nu știu).

Oricând s-ar putea alege, la întâmplare, o fasciculă din noua carte a lui Mircea Bârsilă, pe baza căreia să se întocmească un miniatural „dicționar de simboluri”, toate de extracție etnologică. Prima constatare ce se impune e că fiecare simbol funcționează pe mai multe paliere. Dacă luăm, de pildă, „întunericul din poduri”, el reprezintă, pe lângă chemarea copilăriei din noi, și stârnirea unor „vise, reverii, vedenii”, poate chiar infernale. Și mai pregnant ni se pare „locul de sub scară”, transformat, printr-o mitogramă, într-un habitat privilegiat al poetului, un fel de Duino „sui-generis”, unde capătă o înaltă înțelegere a omului și a raporturilor sale cu divinul: „În praful și-n bezna de sub scară și unde se adăpostea, altădată,/ câinele: acolo îmi este locul în propria casă./ … / În praful/ și-n bezna de sub scară unde ascult cum soția mea – încă tânără – / urcă și coboară treptele, vorbindu-le rudelor sale despre mine/ ca despre un mort (unul ce s-a stins, din păcate, înainte/ de vreme)/ … / acolo dorm, acolo scriu, acolo mănânc și tot acolo/ mă închin duminica, așezat în genunchi, în timp ce clopotele bat/ de sărbătoare”. (Sub scară). De peste tot pot fi excerptate astfel de ilustrări, însă, nu întâmplător, într-un Pastel se adună toate obiectele și componentele peisajului, care urzesc o civilizație rustică. Iar finalul poemului are deschidere cosmică: „aici începe, dimineață de dimineață, viața,/ aici începe dimineață de dimineață, rotunjimea pământului”.

Singura poezie străbătută de la un capăt la altul de neliniște religioasă poartă titlul Psalm. Tradiția liricii oltenești pe această latură circumscrie experiențe majore, de la Macedonski, la Arghezi. În Psalmul lui Mircea Bârsilă se aud limpezi ecouri și din gândirea demonizată a monologului eminescian numit Rugăciunea unui dac. Poemul e de o remarcabilă valoare literară, tocmai prin intensitatea sentimentului și prin frumusețea imaginilor. Prin forma de monolog adresat, tinde să exprime sinergia vechilor psalmi davidici: „Doamne Dumnezeule, după ce îmi vei lua viața, aș vrea, Doamne,/ să-mi iei, îndurându-te de mine, și moartea. Nu știu dacă voi avea/ necesara răbdare să aștept, mort, luminata zi a promisei Învieri de Apoi./ Și mai ales nu cred că voi fi în stare să suport anevoioasa lucrare/ a Învierii. Se vor lega iarăși, uscatele oasele unele de altele./ Se vor înfiripa vine și carne, iar pe deasupra, piele/ și se va ridica, respins de pământ, de arhaica humă, țeapăn și palid,/ cum după o cruntă beție, fiecare stârv”. Gama de sentimente și stări exprimate nu e deloc îngustă, mergând de la rugăminte și îndurare, spre neputință, apoi vărsându-se toate în viziune. Apar pregnante pasaje de escatologie individuală și colectivă: „Va urma necesara curățire de putreziciune, de scrum și de întunericul/ fără cuvinte și fără câini de pământ. Se vor înfiripa iarăși, vine/ și carne pe uscatele oase și se va ridica din adâncuri, din arhaica humă,/ o foarte, o foarte mare oștire!/ Ia-mi, Doamne, și moartea, în marea Ta milostenie. Mi-e teamă/ că stinsele globuri ale ochilor mei nu vor izbuti, în acele ceasuri,/ să se dezghețe./ Mă tem că smeritele-mi oase nu vor putea să se obișnuiască, în noua/ viață, cu mine. Ia-mi, așadar, și moartea, într-o zi de vară, spre seară,/ când se pregătesc și bietele/ pietre pentru somn: acele pietre de care sunt cusute apele curgătoare”. Experiența spirituală a omului în raport cu divinitatea își găsește cale spre cititor și prin procedeul paralelismului antitetic, specific prototipului biblic.

Există, în volum, și poeme de mare suprafață, care se cer lecturate în cheia unor straturi suprapuse de realitate. Astfel, Ora verde, din stânca diformă a vieții volburoase de la țară, aruncă și câțiva stropi din lava incandescentă a dragostei: „E primăvară și dacă privind spre păduri mi-ar înverzi/ o sprânceană,/ ar începe și ale tale, iubito, să înverzească”. Structurat în câteva episoade numerotate, poemul e un discurs indirect liber și, într-o bună măsură, poezia din el este și anamneză: „Ar fi o trădare să nu mă tăvălesc și acum prin făina cernută mărunt/ din care sunt făcute privighetorile: unul dintre obiceiurile mele/ din copilărie, anacronic, primitiv și totuși iminent,/ după ce o iarnă întreagă am fost asuprit de nodurile copacilor îmbătrâniți/ din grădină”. Odată asamblate cele nouă secvențe, poemul devine un imn aproape macedonskian al verdelui în care triumfă natura, prin contrast cu albastrul artificial al artei sau al imaginației: „Veniți:/ este atâta lumină,/ încât se văd, înșirate cum ardeii pe ață, toate primăverile de până acum!” Poemul Saeculum, cu același profil morfologic și construit în jurul motivului „ubi sum”, se compune dintr-un șir de litanii care izvorăsc din pierderea sacrului: „Unde-i – mă-ntreb – lumea de altădată:/ o lume în care femeile/ aveau o mai mare predispoziție, în comparație cu bărbații,/ pentru cele divine?” Astfel se încheie o carte de autentică poezie, în care știm că ni se ascunde ceva de dincolo de noi.