O frică viscerală

Alexandru Belc a fost răsplătit la Cannes cu premiul pentru regie, la secțiunea Un Certain Regard (în acest an) pentru filmul său Metronom. Am așteptat mult să-l văd. După proiecție, eram răvășit. Știu de ce: am trăit atunci, când Cornel Chiriac transmitea emisiunea Metronom la Europa Liberă. Prin 1972, când tinerii din film se reunesc la o colegă, dansează pe muzică interzisă (Doors) și redactează o scrisoare către Europa Liberă. Am retrăit spaimele, frica viscerală de a fi arestat. Cum scria Gianfranco Calligarich: „peste mine cădeau fragmente din acei ani”. Da, e un film necesar. Spre reziliență. Dar tinerii de azi pot pricepe? Nu prea au răbdare să le povestești despre acele vremuri, cred că se exagerează. Ce să mai zic de nostalgicii epocii?

Ana (Mara Bugarin) nu vrea să semneze, e debusolată, nu poate pricepe ce vină are. A semna. A colabora, a deveni informator. Pentru că ai făcut un pas greșit. Tinerețe traumatizată, hăituită, manipulată. Tovarășul Biriș (din nou un Vlad Ivanov dincolo de credibil, cu viclenie securistă și izbucniri de brută camuflată) începe să-și piardă răbdarea. Să fi trădat Sorin, iubitul Anei? Ca să poată pleca în Germania? Un egoism contondent, adică scopul care scuză mijloacele? Era prins într-o mașinărie infernală și dorea evadarea? 

Prima parte a filmului înseamnă muzică, dans, antren. Credeam că se insistă prea mult, dar urmează brusca descindere în coșmar. Un antagonism bine ritmat, calculat. Scenele de dragoste au o naturalețe juvenilă netrucată. Culorile șterse, imaginile obnubilate, sunt în ton cu peliculele vremii. Ca în multe filme românești, trebuie să ciulești bine urechile ca să auzi anumite cuvinte rostite. Mihai Călin (tatăl Anei) nu e convingător în rol. Mara Bugarin (sora actriței Ioana Bugarin… vezi Miracol) are forță artistică și nuanțe incredibile. Șerban Lazarovici (Sorin) e doar decorativ. O pată de culoare: Mara Vicol, prietena Anei.

Să mai caut pete în soare? Poate că polițiștii sunt prea amabili? Că nu conving amenințările? Oricum, dictatura e sugerată din plin. Nu cumva filmul e… prea cuminte? Gata! E o regie intimistă, bine strunită, în tonalități când dure, când tandre.