Numele prozatorului

Jurist (retras din activitate), născut în satul Ciomârtan din comuna Zamostea, în spaţiul identitar al legendelor şi al istoriei mănăstirilor bucovinene, numite, de altfel, Ierusalimul Ceresc din România, prozatorul Andrei Breabăn intră în forţă, în lumea literaturii contemporane, cu o serie de proze istori­ce, eseuri, antologii, culegeri de folclor care se circumscriu dacismului, cu o problematică foarte sensibilă, încărcată, mai întîi, cu excesele naţional-comunismului, „protocronismului” din vechiul regim, dar pe care, spre lauda lui, Andrei Breabăn le explorează, totuşi, cu măsură în Pămîntul dacilor,Întîmplări şi legende de de­mult, Dacia Creştină în versuri, Din vremea marelui rege Decebal, Legendele Kogaionului, Regatul nemuririi, Zamolxianismul de ieri și de azi între adevăr şi legendă. Andrei Breabăn caută ceea ce e din­colo de istorie, admiţînd, într-o schiţă de Autobiografie, faptul că există nenumărate lacune privind „documentarea evoluţiei noastre ca ţară”. Pasiunea pentru istorie, Suceava, cu Cetatea de Scaun a Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, Bucovina, cu mănăstirile sale muşatine l-au trimis pe Andrei Breabăn într-un subiect pe cît de vast, pe atît de preţios, în anul 2020 începînd un ciclu romanesc din care au apărut, pînă acum, patru volume masive: Cneaghina Maruşca, Stăpîn pe Ţara Moldovei, Visul Măriei Sale şi Castelul de pe Nistru. Ciclul romanesc se intitulează Vitejii Măriei Sale, pe care autorul îl atribuie, nu ştiu de ce, doar primelor două cărţi, cîtă vreme şi în celelalte două romane e vorba, în fond, tot despre vitejii lui Ştefan cel Mare. Poate teama de a nu fi asociat retori­cii de tristă amintire? Dacă acesta e motivul, să spunem că Andrei Breabăn are, parţial, dreptate să-şi facă griji, dată fiind (şi) educaţia precară a potenţialului său cititor. Cuvintele viteaz, ca şi voinic (vitejii şi voinicii alcătuiesc miezul armatei lui Ştefan cel Mare) sînt, astăzi, percepute ca adjective, atribuite de regulă unor personaje de basm sau, în deriziune, unor caricaturi din preajmă: în fond, în limba română a Evului Mediu, viteaz, ca şi voinic sau rareș, curelar, talpalar erau atribute (rareş, desigur, era cineva sau ceva care putea fi întîlnit destul de rar), deveneau apoi nu­me de persoane, substantive proprii. Altele au rămas adjective şi, folosite în acest context de Andrei Breabăn, riscă să deturneze semnificaţia lor reală cu care a investit-o imaginarul prozatorului.

De altfel, autorul caută argumente solide în opera istoricilor: „Curtenii propriu-zişi erau oştirea de căpitenie, ei slujeau cu toţii călări, motiv pentru care erau numiţi călăraşi. În vremile mai vechi purtau şi numele de viteji, iar cînd se întîmplă ca domnul să dăruiască «ocini la viteji» ei erau rădicaţi prin aceasta însăşi în rangul boierilor”. Ceea ce spune A.D. Xenopol în Epoca lui Ștefan cel Mare motivează şi susţine, în chip decisiv, demersul prozatorului: „Cronicile vremii, scrie Andrei Breabăn în Cuvîntul de început al primului roman din ciclul epic ștefanian, fac deosebirea între vitejii şi voinicii lui Vodă, primii apar consemnaţi în multe documente ca o castă aparte, deosebită de boieri, negustori, răzeşi cît şi de acei voinici care formau oastea de călăreţi ai lui Ştefan cel Mare, din care făceau parte atît mercenari plătiţi, cît şi slujbaşi de la Curtea Domnească. De multe ori, Voievodul îi invita la unele evenimente doar pe vitejii săi, la altele, pe viteji, boieri şi căpitanii de oşti, totdeauna cronica­rii consemnîndu-i pe viteji înaintea boierilor, drept cei mai apro­piaţi faţă de scaunul domniei. Cine au fost ei? Ce rol au jucat în viaţa domnitorului şi a Țării Moldovei în acea vreme? Sunt întrebă­ri la care mă strădui să răspund fără a pretinde că am dezlegat definitiv misterul şi am ajuns la adevărul absolut”. Vitejii şi voinicii sînt axul armatei lui Ştefan cel Mare, iar această organizare amendează sever una dintre ideile primite, prin manualele şcolare, de cîteva generaţii de elevi; Ştefan cel Mare se baza în războaiele cu turcii, tătarii, polonii, ungurii, pe întregul popor (care ieşea la luptă cu toporul, furca, sapa, securea etc.), idee susţinută, din motive lesne de înţeles, de propaganda comunistă care, în documente­le de apărare, vorbea explicit, apăsat, despre războiul întregului popor. În fapt, armata lui Ştefan cel Mare avea o organizare după modelul occidental al vremii: „Ceata de viteji condusă de vărul Duma, feciorul unchiului său Vlaicul, îi asigura paza noapte şi zi. Avea cam la trei sute de flăcăi unul şi unul, toţi erau foarte bine instruiți şi înarmaţi, cunoşteau cele mai înalte tehnici şi strate­gii de luptă, încît făceau cît un corp bun de oaste. De altfel nime­ni nu intra în rîndul lor decît după un examen minuţios. (…) Urma apoi o ceremonie specială în cadrul căreia cei vrednici erau unşi şi primiţi în rîndul vitejilor Măriei Sale. Un fel de ordin cavaleresc înfiinţat de feciorul lui Bogdan Voievod după ce s-a întors din drumurile lui, de peste hotare, după modelele din Apus. Acolo a luat contact cu toate soiurile de cavaleri, de la fiecare a învăţat cîte ceva. Vitejii erau legaţi de Ştefan prin jurămînt sacru, ast­fel că, pe lîngă credinţa pe care i-o purtau, fiind gata oricînd să meargă la moarte pentru el, îl iubeau ca pe un părinte. (…) Cît despre voinici, oastea de cavalerie formată din tinerii veniţi din Moldova şi alţi mercenari plătiţi de rudele Măriei Sale, erau împăr­ţiţi în steaguri a cîte o sută de oameni, în fruntea cărora a pus hotnogi destoinici”.

Tînărul Ştefan, pribeag prin Europa după asasinarea tatălui său la nunta de la Reuseni, ajuns la Constantinopol în zilele dărîmării acestuia de către armatele turce, alege cîţiva călugări militari, pe care îi ia în Moldova în chip de gardă personală; cu ei va avea un ordin militar, cu reguli precise de constituire: ceremonia de investire cu rangul de viteaz aminteş­te de ritualurile religioase şi cavalereşti ale ordinelor templierilor, ioaniţilor, teutonilor, dragonilor; viteazul din armata lui Ştefan cel Mare era miruit şi înnobilat. Însoţit de viteji şi voinici, Ştefan se pregăteşte la Tîrgovişte, la curtea lui Vlad Drago, pentru a reveni pe tronul tatălui său, risipeşte aburul legendei, merge la hanul „Cei Trei Bărboşi”, se căsătoreşte cu cneaghina Maruşca, împotriva voinţei mamei sale, începe, adică, să iasă dintre întîmplările vieții pentru a intra în logica destinului. Cneaghina Maruşca şi Ştefan în Țara Moldovei, primele două romane ale ciclului ştefanian, documentează o perioadă tulbure, cu multe necunoscu­te, din viaţa de după asasinarea tatălui, drumul la curtea lui Iancu de Hunedoara şi cel în Occident, apoi, la Muntele Athos: Andrei Breabăn îşi duce narațiunea pînă la ceremonia plecării de la Tîrgovişte pe „9 a lui prier” spre marea încercare din Moldova, la bătă­liile cu Petru Aron de la Doljeşti şi Orbic, şi la cîmpul de la Direptate unde se va încorona domn al Moldovei.

Din vremea tinereţii, care se pierde, desigur, în negura timpurilor, nu am citit cu atîta plăcere, în re­laxare şi pasiune chiar, scăpat de „robia” fişelor de lectură, un roman istoric atît de bine scris cum e Visul Măriei sale (Editura Timpul, 2021) de Andrei Breabăn. Am crezut mereu, citind multă macu­latură, că lecturile din Mihail Sadoveanu (Fraţii Jderi, Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă), Walter Scott (Ivanhoe, Quentin Durward), Al. Dumas (Cei trei muşchetari, Contele de Monte Cristo, După 20 de ani, Regi­na Margot), H. Sienkiewicz (Potopul, Prin foc și sabie) vor fi epui­zat un capitol de istorie literară. Cu doar cîteva romane rezisten­te în timp ale Danei Dumitriu (Prinţul Ghica) ori Ştefan Agopian (Tobit, Tache de catifea, Sara) şi atîtea eşecuri care s-au înşirat de la începutul veacului trecut, cînd N. Iorga cerea prozatorilor români să scrie despre domnitorii români, eroi ai Evului Mediu, iar E. Lovinescu fixa, în a sa Istorie a literaturii române contimporane, faptul că toată proza scrisă la îndemnul lui Iorga e doar o „literatură cu haiduci”, pînă la, să zicem, romanele despre daci şi traci ale unor autori obscuri, sau mai vizibilul Zăpezile de-acum un veac de Paul Anghel, era evident că romanul istoric a intrat între ghili­mele, specia fiind compromisă, într-o vreme tulburată (şi) de reto­rica protocronismului: în ceea ce sociologii numesc triumfalism pozitiv (dacii, tracii, eroii, pămîntul românesc, noi sîntem români „de două mii de ani” etc.) sau, altfel, în triumfalism negativ, în bășcălie, parodie ca­ricatură, după 1990.               

În acest context, fie şi sumar conturat, un roman precum Visul Măriei Sale este un semn bun care, poate, vesteşte resetarea speciei. Parafrazînd-o pe Ana Blandiana – dacă pentru demnitari contează anii între care au domnit, pentru oamenii obişnuiţi contează anii între care au trăit – la capitolul Ştefan cel Mare, dicţionarul înregistrează: „domn al Moldovei (1457-1504), fiul lui Bogdan II”; în romanul lui Andrei Breabăn, „atletul creştinătăţii” de mai tîrziu e doar Ştefan, un adolescent pribegind prin lume, trimis de mama sa, Oltea, să înveţe meşteşugul armelor, însoţit de boierul Vlaicul, pe la condotierii italieni, apoi pe Muntele Athos, cu gîndul trecerii în călugărie la Mănăstirea Zografu, la Constantinopol, la jumătate de an după cucerirea cetăţii lui Constantin de către Mahomed, pe la Cetatea Albă, Chilia, la curtea lui Iancu de Hunedoara. Timpul-epocă al romanului lui Andrei Brea­băn cuprinde cîteva luni din iarna-primăvara anului 1454, un segment din, vorba lui Sadoveanu, anii de ucenicie ai domnitorului. Visul Măriei Sale e construit pe trama unui roman „de aventuri”, punctînd episoade documentate sau imaginate din biografia lui Ștefan cel Mare. Frapante sînt fraza sadoveniană, în curgerea ei molcomă şi atît de expresivă [„Era în ziua de 6 a lunii gerar din Anul 6962 de la Facerea Lumii (6 ianuarie 1454). O zi mohorîtă, cum de altfel sunt cele mai multe în această perioadă a anului, cu cerul acoperit de nori cenuşii mînaţi de briza Mării Marmara peste Cornul de Aur, care scaldă cu apele sale liniştite ţărmurile pe care era înfipt de mai bine de un mileniu măreţul oraş construit de Cons­tantin cel Mare, menit să fie centru al Răsăritului lumii. (…)”

Vreme îndelungată Cetatea cea Sfîntă şi-a împlinit menirea pentru care a fost zidită, în jurul ei gravitînd ca pe o orbită nenumărate neamu­ri ale Europei. Dar intrigile interne şi prietenii din jur au devo­rat-o în timp atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară astfel că, în ur­mă cu cîteva luni, vestita cetate a devenit o pradă uşoară pentru turci, fiind ocupată în 29 florar 6962 de tînărul lor padişah, Mahomed”] şi, mai ales, forţa de prezentificare a istoriei, a oamenilor , cu viaţa, destinul şi frămîntările lor, încît, în scrisul lui An­drei Breabăn, aceştia pare că s-au născut a doua oară, primind „duh” de la autor. Andrei Breabăn e, asemeni Arhimandritului de la Mănăstirea Zografu, un văzător cu duhul; prin acest filtru, autorul recompune scene istorice, cum sînt acelea ale uciderii lui Bogdan, tatăl lui Ştefan, la nunta de la Reuseni, de către fratele său, Petru Aron („Visam în fiecare noapte cum cade capul tatei de pe butucul pe care a fost pus, ca să se rostogolească apoi ca o chiatră pînă la gard, de unde privea tocmai spre mine vrînd parcă să-mi spună ceva”, mărturiseşte Ştefan al lui Andrei Breabăn boierului Vlaicul). Apoi ziua instalării, la Constantinopol, a Patriarhului Ghenadie Scholarios de către Mahomed, cu o remarcabilă reconstituire a atmosferei şi decorului epocii, ale ceremoniei, descrisă în amănunt, cu o do­cumentare fără cusur şi o mare forţă de evocare („Mitropolitul Heracleei începe împreună cu episcopii din Sinod ceremonia de hiroto­nire după tradiţie, în cîntările dumnezeieşti ale corului de călugări din biserică preluat de cei de afară, ale căror ecouri ajungeau pînă la Cer. Cînd liturghia se apropie de sfîrşit îl unge cu mir şi îl conduce la scaunul de Patriarh al Constantinopolului. Aici îi pune pe piept crucea pastorală şi îi aşază pe spate mantia patriarhală aflată în altar, binecuvîntîndu-l ca Întîi Stătător al Bisericii creştine a Constantinopolului, titlu păstrat chiar dacă oraşului i-a fost schimbat numele în Istanbul. A fost una din condiţiile puse de Ghenadie pentru a primi să fie Patriarh, obţinută după îndelungi ne­gocieri cu sultanul. Un drept anume minor, în realitate de dimensiuni epocale, păstrat pînă în zilele noastre, menit să ducă spre eternitate numele lui Constantin cel Mare, cel ce a zidit Sfînta Ceta­te”). De asemenea, întîlnirea lui Ştefan cu boierii moldoveni la Istanbul, de la care află o „cronică” a stării Moldovei sub Alexăndrel şi Petru Aron, scena întîlnirii cu Maria de Mangop, incursiuni în istoria, tocmai trecută, a lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan, contextul istoric, cruciada creştinilor contra creştinilor, tot fe­lul de tablouri de epocă lucrate în filigran. Evocările istorice sînt făcute de Andrei Breabăn fără ostentaţie şi fără excese retorice ori de documentare, instructive şi bine scrise. Iată: „După ce a scăpat de piraţi, galera condusă de Hâmid Rayis şi-a continuat drumul spre Caffa, cetate aflată pe ţărmul Crimeei. La fel ca şi al­te oraşe şi cetăţi aflate pe malul de sud-est al peninsulei, Caffa era stăpînită de genovezi, care au smuls-o de la Imperiul Bizantin în anul 6712 (1204), în timpul celei de-a patra cruciade creştine cînd, în loc să se îndrepte împotriva păgînilor, cruciaţii au ocupat Constatinopolul și au împărţit între ei Bizanţul. Renumit centru comercial, în Caffa se făceau cele mai mari schimburi comerciale între Orient şi ţările europene, aici venind negustori de pretutindeni. Se spune că la Caffa era cea mai mare piaţă de sclavi din toată lumea, unde se putea vinde şi cumpăra orice, fără să te întrebe nimeni de unde ai bunurile sau robii. Fiind o cetate bogată, la fel ca su­ratele ei din apropiere care împreună formau Gazaria genoveză, Ca­ffa era rîvnită de micul regat aflat ceva mai spre apus pe malul su­dic al Crimeei, cunoscut sub numele de Principatul de Theodoro, cu reşedinţa la Doros sau Mangop, cum îi spuneau păgînii, rămăşiţă a vechiului Bizanț, stăpînit de urmaşi ai unor vechi dinastii imperiale”.

Andrei Breabăn nu reconstituie şi ni­ci nu descrie în cartea sa, ci, cu spusa lui Gala Galaction, rechea­mă trecutul. Cetatea Albă, unul dintre cele mai mari porturi la Ma­rea Neagră după Caffa, unde „tătari, genovezi, veneţieni, traci, greci, armeni, evrei şi tot felul de alte neamuri trăiau în bună înţelegere cu moldovenii, care formau marea majoritate a orașului”, Chilia, că­reia „cei din vechime” îi spuneau „Gura Lupului”, spectacolul caravanelor de mărfuri, de la Cetatea Albă spre Lvov, cum e aceea a lui Gică al lui Chioru, masa la un negustor din Kalamita, care „pune să se taie în cinstea venirii lor doi porci şi doi viţei de un an; după ce îi frige în curte, la jar, aduce la masă un vin roşu şi gustos, proaspăt scos de la zămnicele împărăteşti”, tablouri impresionante de epocă, cum e acela al lui Iancu de Hunedoara lîngă Ştefan al Moldovei desenate, în emoţie autentică, bine strunită, dar mai cu seamă, portretele bine făcute, păstrînd detaliul psihologic şi culoarea epocii, fiind un adevărat vehicul al acesteia. Se reţin, în această ordine, portretele stareţului de la Mănăstirea Zografu, al lui Vlad Drago, fratele de cruce al lui Ştefan ori al Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, venind, în proza lui Andrei Breabăn, cu imaginea dintr-un celebru poem: Cetatea Neamţului e, aici, castelul lui Iancu de Hunedoara.

Cînd arhivele tac, vorbeşte imagina­rul prozatorului: rugăciunea lui Mahomed în „Sfînta Sofia” (si non e vero e ben trovato, cum spun genovezii din roman), miezul oştirii lui Ştefan, care se face cu nişte călugări fugiţi în Moldova după căderea Constantinopolului, timpul petrecut de Ştefan pe Muntele Athos, la Mănăstirea Zografu, întîlnirea viitorului domnitor cu noul Patriarh, cît o lecţie de istorie pe care o primeşte Ştefan, cînd îşi află viitorul hărăzit, măreţ, al „apărătorului creştinătăţii”, felul în care Ştefan este iluminat prin „întîlnirea” în vis cu Sfîntul Gheorghe, dar, mai ales, visul românităţii care se cristalizea­ză în întîlnirile lui Ştefan cu Iancu de Hunedoara şi Vlad Drago, pretendentul la tronul Valahiei, reprezintă ideologia romanului, cum îi spune M. Zéraffa. Visul Măriei Sale, din care puteau lipsi ultimele pagini (un mesaj prea direct, parazitar, după o vizită a au­torului la castelul lui Iancu) este un roman istoric unic în litera­tura noastră contemporană, care se citeşte repede, cu folos pentru „conservatorii”, dar, mai cu seamă, pentru „progresiştii” de azi. À bon entendeur, salut!

Cu romanul Visul Măriei Sale, apărut anul trecut, Andrei Breabăn începe un ciclu epic ştefanian, pe care îl continuă, acum, cu Castelul de pe Nistru, focalizînd un demers narativ cu totul remarcabil, unic în literatura noastră de azi, pe figura lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, unul dintre domnitorii eroi, după expresia lui N. Iorga, ai evului nostru medieval. În pofida subiectului, abundenţei materialului epic, analizei istorice, Ştefan cel Mare nu este un personaj important al literaturii noastre: cu excepţia piesei Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea şi a romanului Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu, putem înregis­tra, sub regim de inventar, o maculatură tipărită în viteză şi la comandă, la începutul secolului trecut, la „chemarea” lui N. Iorga şi, chiar dacă mai timid, în anii ‚50, în patul lui Procust al ideologiei vremii. Ciclul epic ştefanian al lui Andrei Breabăn este, cum se vede chiar de la primele două romane, o construcţie narativă solidă, cu o platformă fără fisură în privinţa informaţiei istorice, atît cît le oferă tratatele de istorie şi documentele de arhivă, dar şi legendele cuprinse în literatura populară ori în creaţiile unor autori (aproape) anonimi, fără ţopenia „autorlîcului”, oneşti, exploatînd cuprinderea variabilă a imaginarului lor. Andrei Breabăn scrie un roman de reconstituire istorică, fără lungimi eseistice ex­cesive și „expozeuri” istorice preţioase, într-o formulă pe gustul cititorului de azi, dar, în acelaşi timp, Visul Măriei Sale şi Cas­telul de pe Nistru sînt construite pe trama unor romane „de aventuri”, mai exact, „de capă şi spadă”, scrise alert, într-o coerenţă a planurilor de negăsit în atîtea alte cărţi de azi şi de ieri, alternînd evocări, tablouri de epocă – rechemări din trecut, cum le spunea G. Galaction – cu scene de luptă, de capă şi spadă, într-o desfăşurare cinematografică (Sergiu Nicolaescu ar fi găsit în roma­nele lui Andrei Breabăn numeroase scenarii de film istoric) şi cu firul biografiei protagonistului ciclului său epic.

În primul roman, „atletul creştinătăţii” de mai tîrziu e doar Ştefan, fiul lui Bogdan Vodă, asasinat sub ochii copilului de fratele său, Petru Aron, un adolescent care, trimis de Iancu de Hunedoara, pribegeşte prin lume, alături de un­chiul său, boierul Vlaicul, la condotierii italieni, să înveţe meş­teşugul armelor, la Muntele Athos, unde, la Mănăstirea Zografu, îl încearcă gîndul trecerii în călugărie, la Istanbul, în primii ani ai stăpînirii cetăţii lui Constantin de către Mahomed, pe la Ceta­tea Albă, Chilia şi la curtea lui Iancu de Hunedoara: eram, acolo, în anul 1454, anul 6952 de la Facerea Lumii, cum îi place lui An­drei Breabăn să înregistreze curgerea timpului nostru. Despre acest segment al biografiei lui Ştefan cel Mare, documentele istorice nu ne spun mare lucru; spaţiile mute din arhive primesc substanţă din imaginarul prozatorului, bine temperat, fără ostentaţie şi fără ex­cese retorice. În Castelul de pe Nistru sîntem în anul 1455, anul 6953 de la Facerea Lumii: acesta este timpul-epocă al romanului, Ştefan rămîne undeva, în subtextul cărţii, prim-planul fiind ocupat de figurile atît de diverse ale unei epoci foarte problematice din istoria Europei şi a ţărilor române. Protagonistul acestui al doi­lea roman al ciclului narativ este ceea ce aş numi personajul colectiv. Ştefan cel Mare apare doar cu prilejul unei vizite (aproape) secrete în Moldova, pentru a participa la parastasul tatălui său, Bogdan Vodă, ucis la o nuntă de la Reuseni de fratele său Petru Aron, zis „Călugărul”, care îl urmăreşte cu aceleaşi gînduri şi pe nepotul său pentru a se asigura definitiv că rămîne singurul descendent în viaţă, al lui Alexandru cel Bun, mușatinul care este în­dreptăţit la tronul Moldovei. Mulţime de alte personaje secundare ocupă scena romanului, dintre care Andrei Breabăn selectează tipologii, le rostogoleşte poveştile şi, mai ales, le portretizează în tușe ferme, realizînd chipuri memorabile ale lui Mahomed însuși, Vlad al Valahiei, Ştefan, Iancu de Hunedoara, domniţa Anastasia, Petru Aron etc. Iată doar două exemple: Mahomed, cuceritorul Europei: „Fire distantă şi închisă care rareori scotea un zîmbet, Mahomed avea faţa prelungă şi palidă, cu ochi de culoarea smaraldului, adînc înfipţi în orbite şi pătrunzători, sprîncenile îmbinate deasupra unui nas mic şi înco­voiat, gura dispreţuitoare, părul castaniu lung şi cîrlionţat, sub care cobora o frunte lată acoperită în parte de turban de parcă ar vrea să-i ascundă şi mai mult gîndurile care îl măcinau clipă de clipă, bărbia nu prea mare fiind acoperită cu o barbă scurtă şi ro­tundă de aceeaşi culoare cu pletele ascunse de obicei vederii celor din jur. Ceva trecut peste medie ca înălţime avea trupul robust şi plin de energie, privirea trufaşă și un zîmbet dispreţuitor care da fiori de groază celor ce se aflau în preajma lui. Cînd era echipat de luptă purta armele cu o nobleţe desăvîrşită arătînd ca cel mai desăvîrşit cavaler al Apusului”. Petru Aron, uciga­şul de frate: „Cu pletele lungi şi castanii, Petru Aron avea faţa ovală, cu pomeţii, uşor adînciţi spre bărbie, care îi întăreau as­primea ce i se citea pe chip. Nasul mediu ca mărime era puţin alungit în jos, apropiindu-se de buza de sus acoperită de o mustaţă frumos răsucită la ambele capete. Ochii negri aruncau priviri de vultur luîndu-se la întrecere cu sprîncenele groase, de aceeaşi cu­loare cu părul. Barba uşor rotunjită se termina cu un cioc bine în­grijit care îl făcea să pară mai matur decît cele trei decenii pe care le ducea în spate. Trupul robust şi bine făcut impunea respect prin trăsăturile specifice Muşatinilor”.

Boieri, unii crescuţi în credinţă şi dragoste de ţară şi de neam, precum Mihu, marele logofăt al Moldovei, pîrcălabul Stanciul de la Cetatea Albă, Manoil de la Hotin, iar alţii intriganţi şi asasini, precum Bratu cel care a pus la cale asasinarea lui Bogdan Vodă la nunta de la Reuseni, dar și pe aceea a lui Alexăndrel Vodă la Cetatea Albă, domnitori improvizaţi, Alexăndrel Vodă şi Petru Aron venit pe tron după uciderea fratelui său, dictînd actele de închinare la turci şi la polonezi, ascultînd poruncile în genunchi, în buna tradiţie românească pînă azi (Cra­iului Cazimir al Poloniei, „îi plac cît mai multe plecăciuni”, iar Petru Aron se grăbeşte să le facă). De asemenea, Negustori care „agonisesc ca albinuţele”, lăsînd muierile să se irosească acasă, cum spune mucalitul Mihu, hangii, cum e Scofală care ţine un han în drumul spre Cetatea Albă, italieni, genovezii Senarega, stăpînii de la Lerici, castelul de pe Nistru, tîlhărind negustorii ca­re trec prin preajmă, ori Giovanni da Capestrano, un călugăr franciscan „trimis de papă în Regatul Ungariei în ziua de 14 făurar 6964, ia crucea în mînă şi se dedică luptei pentru apărarea creşti­nătăţii, adunînd oaste şi bani pentru cruciada pregătită de Iancu de Hunedoara”. Apoi turci conduşi de Mahomed, care răscolesc Europa şi fac repede paşalîcuri în drumul spre Viena, în Europa secolului XV, complicată (dar cînd n-a fost complicată Europa?), eroul timpului, Iancu de Hunedoara. Tîlhari care jefuiesc bogatele caravane ale ne­gustorilor plecaţi din Caffa şi Cetatea Albă spre Liov, Braşov, Podolia, Galiţia şi Lituania („Ţinutul de Nord al Moldovei era deseo­ri lovit de tătarii care veneau de dincolo de Volga, care se soco­teau continuatori ai lui Ginghis Han, iar părţile de Sud ale ţării de tătarii aciuiţi în Crimeea unde au constituit un Hanat puternic care stăpînea toată regiunea: în afara expedițiilor organizate de însuşi hanul Hoardei de Aur sau de cel care se lăfăia în frumoasele palate de la Bahcisarai, în părţile apropiate de hotarele Moldovei acţionau şi bande de lotri care se îndeletniceau cu jefuirea caravanelor care băteau drumurile negustoreşti ce legau Liovul de Cetatea Albă. Îi atacau pe neaşteptate prădîndu-le marfa şi luîndu-i ostateci, ca apoi să le pretindă sume mari de bani drept răscumpărare. Cei care nu plăteau erau vînduţi ca sclavi la Caffa, renumit pentru astfel de negustorii”).

Mai mult decît în primul roman al ciclu­lui său ştefanian, Andrei Breabăn face apel, în Castelul de pe Nis­tru, la o impresionantă bibliografie, nu mai puţin de şaizeci de poziţii, vizînd monografii, cronici ale vremii, documente de arhivă, letopiseţe, tratate de istorie medievală, dar şi cărţi precum Viața lui Ştefan cel Mare de Mihail Sadoveanu ori Sfîntul Voievod Ştefan cel Mare, între cer și genunede Calinic Argatu. Și pe această bibliografie se constituie pactul verosimilităţii din care cresc romanele lui Andrei Breabăn, poate cel mai informat istoric între prozatori, privind epoca ştefaniană. Dincolo de firul narativ care deapănă biografia lui Ştefan cel Mare, prozatorul are un remarcabil talent în reconstituirea epocii, a Moldovei, în tot cuprinsul său de atunci, cu Cetatea Albă, Chilia, Castelul Lerici de pe Nistru, Tîrgul Vasluiului, Tîrgul Baia, Suceava, Lăpuşna, cu datinile păstrate, iată, pînă azi, cum sînt obiceiurile de nuntă ori parastasul de la Reuseni; iată Castelul de pe Nistru: „Castelul Lerici, cu turnurile sale maiestuoase, se oglindea mîndru în apele Nistrului, care formau ceva mai la vale un liman larg pregătindu-se să se ver­se în mare. Apele jucăuşe ale rîului se jucau zburdalnic cu valurile înspumate, care veneau dinspre mare lăsînd la plecare ceva din sarea care le prisosea, ca semn al bunăvoinţei cu care le primea spre a se uni cu ele spre eternitate. Ridicat chiar pe malul Nistrului, pentru a fi mai uşor de apărat, apele legănate de vînt se loveau fără tihnă de zidurile de piatră ale Castelului pe care le spălau de praful venit dinspre uscat, adus peste ele de ace­laşi vînt jucăuş, astfel că zilnic se luau la întrecere care să la­se mai multe urme pe ele”. Moldova lui Andrei Breabăn este un spațiu identitar al neamului şi, deopotrivă, spaţiul fiinţial al pro­zatorului; depăşind, poate, prea numeroasele rezumate dintr-o bibliografie care copleşeşte, Andrei Breabăn evocă, în neascunsă emoție, un spațiu și o istorie ale eroilor.

Volumul al doilea al ciclului epic ștefanian este o bună promisiune pentru ceea ce, nu mă îndoiesc, va urma. În fond, Ştefan cel Mare încă nu s-a instalat la Suceava, în Visul Măriei Sale şi Castelul de pe Nistru, romanele unui proza­tor de care trebuie să se țină seama.