„Nu consider că fac critică literară, ci mai degrabă analiză pe text”

Estimated read time 4 min read

Corina Știrb Cooper: Cum se face că talentul tău scriitoricesc se manifestă în critica literară, un gen mai degrabă arid, dacă îl comparăm cu poezia sau proza prin care se exprimă cei mai mulți oameni de litere?

Imelda Chința: Nu știu dacă neapărat scriu critică literară. Totul a pornit din facultate, din dorința de cercetare. Cred că un destin mai tulburat te duce spre nevoia de a te autodepăși. De asemenea, lipsurile de tot felul în care trăiești. Mama îmi spunea mereu că trebuie să studiez. Mie îmi plăcea să intru prin subsolurile facultății și bibliotecilor, m-au atras mereu spațiile labirintice. Acolo, în subsoluri, erau edițiile speciale ale cărților. Am avut norocul ca și la colegiul la care lucrez să existe cărți în exemplare unice. Cred că de acolo a pornit pasiunea mea pentru cercetare: dintr-un subsol plin de pânze de păianjen. După aceea am început studiul aprofundat pentru masterat și atunci m-a fascinat Nicolae Steinhardt, cu „Jurnalul fericirii”. El mi-a deschis și mai mult apetitul pentru cercetare. De asemenea, ideea de literatură interzisă din vremea comunismului m-a provocat și mai mult. Odată cu studiile doctorale a apărut ideea scrisului, restul fiind exercițiu. La doctorat se impune să ai studii publicate și, pentru a realiza asta, am luat legătura cu Daniel Hoblea de la „Caiete Silvane” – Dumnezeu să-l odihnească! Așa am reușit să ajung în paginile revistei, la început: din nevoia de a face pași în susținerea tezei de doctorat. Apoi, bineînțeles, Daniel Săuca mi-a facilitat publicarea materialelor și am dezvoltat în felul acesta încredere în mine. Și iată, din 2010 public permanent în „Caiete Silvane”. Pornind dintr-o nevoie intelectuală, pe parcurs a devenit o pasiune. Este o pasiune și nu neapărat critică literară în adevăratul sens al cuvântului.

C.Ș.C.: Ți-ai făcut un nume la nivel național și mulți autori îți trimit cărțile lor pentru a fi recenzate de tine.

I.C.: Cred că asta se întâmplă pentru că am empatie. Scriu despre o carte numai dacă îmi place, iar dacă nu, mai bine nu scriu decât să o fac la modul defăimător. Oamenii știu asta, de aceea au încredere să-mi trimită lucrările lor. Un critic adevărat este mai agresiv, mai incisiv, iar mie nu-mi place latura asta, de aceea vin oamenii înspre mine. Se scrie foarte mult în ultima vreme, lucru care cred că este o binecuvântare. Este o binecuvântare faptul că tot mai mulți oameni se refugiază în scris, eliberându-se în felul acesta de stres și de frustrări. Dar timpul esențializează lucrurile: scriitorii mari vor fi aici peste timp, iar cei mici vor rămâne în sertare. Mai este un aspect: am auzit că se fac și bani din asta (recenzarea cărților – n.n.). Eu nu voi percepe niciodată o taxă pentru a scrie despre o carte. O fac doar din plăcere și pasiune. Totuși, trebuie să recunosc că este apăsător să faci mereu cronici și m-am gândit de multe ori să renunț. Dar analizând mai bine lucrurile, mi-am dat seama că dacă aș renunța m-aș plafona. Îmi face bine să urmăresc ce și cum se scrie la ora actuală. Cu fiecare carte pe care o citești, te dezvolți la nivel intelectual și psihologic, iar exercițiul de a scrie cronici îți dezvoltă capacitatea de concentrare. Pot lucra foarte concentrată. Nu permit nici unui factor extern să-mi distragă atenția, iar familia mea știe asta. Tinerii din ziua de azi nu mai au exercițiul de a lucra pe un text cu creionul în mână, iar asta mă mâhnește. Le arăt la școală volumele mele subliniate și adnotate. La mine, totul trece prin foaia de hârtie, și abia de acolo pe calculator. Da, suntem din vechea generație, căreia îi place să citească și să scrie pe hârtie. Cred că greutățile existenței, frământările interioare te dezvoltă și te fac mai puternic. De aceea nu consider că fac critică literară, ci mai degrabă analiză pe text, și din cauză că am vocația de dascăl și mi-e frică să nu cad în dimensiunea didactică în scrierile mele. Mai am și o latură ludică, pe care vreau s-o păstrez, nu să fiu solemnă, cum sunt în general criticii. Cred că trebuie să trăiești efectiv, în timp real, nu doar în spațiul ficțiunii.

Poate nu ai vazut...