Notă autobiograficăIoan Jugrestan

M-am născut, cred deloc întâmplător, la 19 octombrie 1949, în Jibou, județul Sălaj, într-un anotimp al melancoliei, în zodia strugurilor copţi, după vorba bunicii, care nu prea se împăca cu slovele scrise prin calendare. Viaţa mea nu e decât rodul unor întâmplări miraculoase şi al unui şirag de întâlniri fericite cu oameni minunaţi. Profesorilor mei din Surduc, Jibou şi Cluj, care, cu nemărginită răbdare, onestitate şi bunăcuviinţă mi-au deschis mintea, învăţându-mă să privesc lumea şi oamenii dincolo de aparenţe, le port o veşnică şi nestinsă recunoştinţă.
În şcoala cea veche din Surduc, inimoasa doamnă învăţătoare Petran ne-a adunat într-o toamnă, ciopor de mogâldeţe timide şi temătoare, sub umbra prăfoasă a celor doi salcâmi bătrâni ce străjuiau curtea bolovănoasă dintre clase. Peste capetele noastre chiluge se spărgeau, în răstimpul pauzelor, păstăile speranţei împroşcate din ramurile noduroase. Într-unul din trenurile acelea negre ce-şi legănau cu şuier prelung vagoanele, dincolo de gardul împrejmuitor, visam clipa când ne vom aburca şi noi pe scările înalte, pentru a călători dincolo de dealuri, laolaltă cu pasagerii ce îşi iţeau capetele mişcătoare la ferestre. Într-o seară, legendarul tren-cursă de persoane „4005” ne-a răpit de pe peronul gării, de sub umbra oblăduitoare a celor doi arţari seculari, risipindu-ne prin lumea largă, uitând să ne mai reîntoarcă vreodată.
După terminarea şcolilor, am activat timp de 42 de ani la Institutul Oncologic Cluj, ca asistent radiolog, însoţind şi ocrotind oamenii suferinzi în lupta lor inegală cu luminile şi umbrele, cu victoriile şi înfrângerile repurtate cu destinul şi cu bolile necruţătoare.
Răbufnirile artistice coboară departe în trecut, la școala gimnazială, când domnul profesor Petran ne-a căţărat pe o movilă de prund, înarmaţi cu un creion şi un bloc de desen. Dincolo de grădina doamnei Rusu, cu roşiile cât talgerul, soarele dimineţii se oglindea în ferestrele lui Neaţa, cu cercevelele scorojite. În dreapta, uliţa noroioasă se prelingea pe lângă șura ţuguiată a lui moş Hotfolodi şi pe sub sălciile pleoştite, până departe, la micul bordei al lui Ţâlea Dundului, dobaşul satului. Acest peisaj mişcător mi-a rămas întipărit în tainiţele sufletului, alături de alte zeci şi sute de crâmpeie dintr-o copilărie nu tocmai fericită. Singurătatea şi tristeţea m-au învăţat să iubesc peisajele cele mai ascunse şi florile cele mai modeste, pe care nimeni, niciodată, nu va reuşi să mi le răpească din cotloanele memoriei. Cu bunica de mână, însoţiţi de trilul păsării de lut, uitată în credențul din tindă, am colindat coclaurile din Drumul Roşu, din Porcioaia şi de-a lungul celor trei văi ce mejduiesc hotarul Surducului, până la apa cea mare a Someșului. Pitulată la umbra unui nuc bătrân, la margine de drum am lăsat în urmă căsuţa copilăriei, văruită de-a pururi într-un albastru peren. Acolo, la ceasuri târzii, printre stâlpii noduroşi ai târnaţului, vânturile de pe Şes alungă nălucile timpului. Din grinzile afumate mai spânzură încă funii de ceapă şi usturoi, iar de pe policioara din tindă, miresme de gutui stafidite şi de prune bistriţene uscate umplu aerul.
Prin austere peisaje citadine, această imagine îmi tulbură adesea clipele dinaintea somnului. Şi chiar dacă alte glasuri şi alte imagini îmi populează acum viaţa şi alte încăperi gândurile, vechile şoapte şi miresme ale timpurilor trecute mai păstrează încă savoarea şi căldura de altădată. Doar că pe Uliţa Indienilor crește acum iarba şi troscotul, iar prin ogrăzi şi prin tinda caselor, după plecarea oamenilor se înalță stinghere lujere de mesteceni şi de trandafir sălbatic. Satul acela pierdut între dealuri devine cu fiecare zi, cu fiecare anotimp, o cutie de rezonanţă, prin care bântuie vântul de seară şi puhoiul neastâmpăratelor amintiri.
Apoi, mi-am şlefuit „apucăturile artistice” sub îndrumarea pictorilor: Milan Florian, Vasile Pop-Silaghi şi Gavril Gavrilaș, la Şcoala Populară de Artă. Şi, mai ales, frecventând cu religiozitate atelierul pictorului Vasile Pop, neîntrecutul plăsmuitor al compoziţiilor cu eroii Apusenilor, cu bufniţele cele înţelepte şi cu ţinuturile de baladă colindate odinioară de moţii lui Avram. La cei 88 de ani, cu paleta şi penelul în mână, maestrul Pop creează încă o lume mirifică de personaje ce stau de veghe, plătind vama timpurilor bezmetice, prăvălite peste vieţile noastre.
Drumul meu printre peisaje, compoziţii şi naturi statice a fost unul anevoios, autodidact, cu realizări şi eşecuri, având nemijlocit sprijinul unei soţii minunate şi al familiei generoase şi înţelegătoare. Ca o împlinire sufletească, artistică, fiul meu, sculptorul Septimiu Jugrestan, conferenţiar la UAD, duce mai departe flăcăruia aprinsă undeva, cândva, pe melancolicele coclauri sălăjene.

Activitatea artistică:
1986 – Expoziţie de grup la Cinematograful Arta din Cluj-Napoca;
1987 – Expoziţie de grup la Muzeul de Artă Cluj-Napoca;
1987 – Expoziţie personală la Clubul UMF Cluj-Napoca;
1988 – Expoziţie de grup Cenaclul V. Papilian la BCU Cluj-Napoca;
1989 – Expoziţie republicană la Constanța;
1995 – Expoziţie personală la BCU Cluj-Napoca;
1997 – Expoziţie personală la BCU Cluj-Napoca;
2003 – „Dincolo de echinocţiu”, expoziție personală la Muzeul de Artă Cluj-Napoca;
2014 – Caravana Culturii Sălăjene: „Personalităţi ale Comunei Surduc”, la Căminul Cultural;
2018 – „Dincolo de deal”, expoziție personală la Galeria ziarului „Făclia”, Cluj-Napoca;
2021 – „Elegii fără rimă”, expoziție personală la Centrul de Cultură Urbană – Turnul Croitorilor, Cluj-Napoca.