Vântul vântură, orb, ani și ano-timpuri, lăsând în urma lui doar amintirile și singurătatea care ne poartă de grijă. Nu mai hălăduim, sub semnul prieteniei, prin munții și pădurile din vremea copilăriei noastre. O toamnă eternă se lasă parcă peste toate, privim spre cerul mohorât și răsfoim, cuprinși de melancolie, scrisori din scrinuri prăfuite…
Am reconstituit, în rândurile de mai sus, atmosfera din volumul Scrisori de la Teofil Răchițeanu (Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2022), volum alcătuit de Ioan Bunta, fost profesor și inspector școlar de limba engleză în județul Sălaj. Învăluit de nostalgii autumnale, el recitește nu mai puțin de 300 scrisori (din intervalul 1971-2020) și selectează aproximativ 70. Dintr-un Cuvânt-înainte al autorului, aflăm că scrisorile n-au fost publicate „în întregime, deoarece numai unele pasaje sunt de un interes general”. Pe de o parte, e o decizie discutabilă, căci, deseori, farmecul îl dă întregul și nu partea, pe de altă parte este una prudentă, expeditorul scrisorilor fiind, astfel, protejat în fața căutătorilor de senzațional. Dar, în esență, pe cât de laborioasă a fost inițiativa de a selecta aceste scrisori și, apoi, de a alege doar anumite fragmente din ele, pe atât de ingenioasă s-a dovedit ideea de a le grupa, tematic, sub titluri precum: Despre prietenie, Anotimpurile, Drumeții prin Apuseni, Despre scriitori, critică și critici literari, cărți, reviste literare și poezie ș.a.
Cumpănind, meticulos, con-strucția primei lui cărți (o carte pentru și despre un prieten adevărat!), Ioan Bunta a reușit să-i confere deopotrivă mult râvnita unitate în diversitate și necesara coerență stilistică grație melodiei interioare pe care o păstrează atât versurile, cât și majoritatea scrisorilor primite de la Teofil Răchițeanu. Iată un fragment de o rară frumusețe expresivă: „Cum bănuiești și tu, aici e o toamnă amețitoare, halucinantă, de parcă ar fi ultima toamnă de pe planetă. Niciodată, în toamnele ce mi-au trecut pînă acum prin sînge, n-am căzut atît de adînc în melancolie și niciodată ca acum sufletul meu nu s-a rotit într-un atît de lung zbor prin etherul melodios al Bihariei. Cu capul plecat adînc peste lume, Dumnezeu revarsă peste noi o luminoasă mîhnire” (Duminică, 26 oct. 1975). De cele mai multe ori, pasajele epistolare sunt însoțite de stihuri pe care le atinge aripa unor romantice reverii senine. Indiferent de numărul anilor, același „clar de inimă” e resimțit în decorul patriarhal: „Cade frunza, cade frunza/ Și – noian – în văi se strînge –/ Cineva în ceruri suse/ Cu lacrimi de aur plînge// Cade frunza, cade frunza…/ Ni-s viețile? Ni-s anii?/ Undeva, în ceruri suse,/ Sfinți părinți cetesc cazanii” (octombrie, 1980).
Chiar dacă fragmentar, mănunchiul de scrisori reface sinuosul itinerar biografic al poetului Teofil Răchițeanu, pornind de la câteva repere semnificative, care i-au marcat existența și i-au complinit destinul literar: boem la Cluj (cu sporadice câștiguri din scris și din emisiuni radio), redactor la revista Echinox (unde cenzura îi interzice o pagină de poeme), muzeograf la Castelul Goga din Ciucea (fiind acuzat, pe nedrept, de neglijență în gestiune), profesor suplinitor, acum pensionar, în satul Răchițele (aici locuiește, de multă vreme, precum un anahoret și își scrie poemele, în liniștea căsuței de pe Valea Stanciului).
Nu lipsesc, din corespondența poetului, amănunte despre editarea câtorva dintre numeroasele sale plachete: Somn de voevod, Tărâmul de rouă, Poeme-nserate, Planete de melancolie, Lebăda neagră, Cu rouă de Răchițele etc. Dincolo de bucuria lecturii, provocată de cărțile lui Constantin Noica, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Geo Bogza (care l-a și elogiat, în 1973, pe solitarul din Munții Apuseni), importantă rămâne această profesiune de credință: „Poezia înseamnă în primul rînd sentiment, nu joaca de-a cuvintele. Azi soarta poeziei e ingrată. Orice intelectual (mai ales dacă e și lingvist) trecut prin cultură, dacă își pune în gînd, poate deveni poet, luat în serios de o critică lipsită de un organ de recepție adecvat…” (24 februarie 1986). Acest „Voevod al Melancoliei” (cum îl numește Artur Silvestri) e pe deplin conștient de alura și menirea cărților pe care le-a scris, ascultând foșnetul brazilor și cântecul șoptit al apelor din Amintiria („țara amintirilor”): „Cărțile mele sînt cărți pentru ore de îndoială, de melancolie, de singurătate a sufletului. Cine nu are niciodată asemenea ore, pentru acela ele (cărțile mele) sînt într-adevăr de prisos” (23 aprilie 1986).
În corolarul de scrisori, palpită viața cu tristeți, bucurii, dezamăgiri, doruri și – nu în ultimul rând – cu visuri împlinite, până la urmă, datorită perseverenței și voinței de fier. Doza de autenticitate e sporită și de Addenda care cuprinde facsimile, respectiv fotografii vechi și noi ale celor doi prieteni.
De o valoare documentară considerabilă, epistolarul îngrijit și, pe alocuri, comentat de Ioan Bunta are meritul de a fi creionat, subtil, portretul lui Teofil Răchițeanu; un poet de o substanțialitate elegiacă, probabil ultimul din stirpea aleasă a marilor tradiționaliști.
+ There are no comments
Add yours