Noi, sălăjenii (II)

Ancheta „Noi, sălăjenii”, reamintesc, mi-a fost stârnită de o excelentă carte, „Spiritul locului. Ținutul Bistrița-Năsăud prin ochii scriitorilor” (Editura Școala Ardeleană, 2022), a colegilor bistrițeni, volum coordonat de Menuț Maximinian. M-am întrebat (și) dacă noi, sălăjenii, ne putem identifica cu un spirit al locului, dacă, până la urmă, ne mândrim că suntem sălăjeni. Și cu ce? Și apoi, câte scrieri relevante avem despre Sălaj din această perspectivă? Chiar așa, câți scriitori, poeți, în general oameni de cultură, au scris despre sălăjeni și județul lui Bărnuțiu, Maniu și Coposu? E de văzut, de cercetat. Poate, anul viitor vom demara și noi sau vom contribui (la) un asemenea proiect editorial, cred, necesar. Așadar, am întrebat: Vă (mai) considerați sălăjean/sălăjeancă? Cum vă raportați la acest posibil „concept”/această posibilă abordare? Ce anume ar putea defini condiția de sălăjean? Cât de importantă e această asumare? Mai există așa-numitul patriotism local? Cât e de roditor/păgubos?

D. SĂUCA

„Și tot aici, în pământul Sălajului, aș vrea să îmi găsesc la sfârșit, când va fi să fie el, odihna”

Dănuț POP

Toată viața mea, cu anumite „pauze” datorate armatei sau școlii, s-a petrecut aici, în Sălaj. Aici m-am născut, aici mi-am găsit perechea, aici mi s-au născut copiii, aici locuiesc și muncesc. Aici îmi sunt îngropați străbunicii și bunicii, tata și socrii, atâția și atâția cunoscuți. Părinții mei erau de la țară, dar eu am venit pe lume în Zalău, acum 60 de ani, în decembrie 1962, doar pentru că era perioada sărbătorilor de iarnă şi casa de naşteri din comuna noastră era închisă.

Când eram mic, mama mă lua cu ea de fiecare dată când mergea la „neamuri”. Aşa am ajuns să cunosc nu doar satele învecinate, de pe Valea Agrijului, ci și câteva de pe Valea Almașului. Mergeam pe jos, întotdeauna, şi nu era puţin lucru să faci mulți kilometri în felul acela, peste văi, dealuri și păduri. Cred că dorința de a ști cât mai multe despre oameni și așezările lor am dobândit-o atunci. Și astăzi, încă, fac excursii. Am străbătut pe bicicletă, cu prietenii mei, întregul județ, am ajuns în sate în care nu mai fusesem vreodată. Aflu, astfel, și mai multe despre această minunată „Țară a Silvaniei”.

Am copilărit în Chichișa, m-am căsătorit în Românași, muncesc și locuiesc în Zalău. Prin asta sunt sălăjean. Dar nu cred că ești sălăjean sau orice altceva doar prin locul nașterii. Eu mă simt legat de locurile acestea și prin strămoșii mei, toți țărani, truditori ai pământului. Prin bunici, am rădăcini nu doar în Chichișa, ci și în satele din jur. De la ei am aflat că drumul de piatră de peste Valea Agrijului se numește Troian, că numele îi vine de la un mare împărat care a cucerit Dacia, că noi suntem urmașii acelor viteji, daci și romani deopotrivă. Și tot acolo, când lucram cu tata bucata noastră de pământ, ieșeau la iveală pietre și cărămizi din acele vechi timpuri. Dragostea pentru istorie a apărut atunci.

Eu sunt un sălăjean norocos. De aproape un sfert de veac lucrez în arhivele județului, după ce, alți câțiva ani, am lucrat la muzeul de istorie din Zalău. Cu izvoarele istoriei Sălajului. Între documentele, obiectele, cărțile atât de valoroase datorate oamenilor Sălajului. Și ce oameni a dat țării acest județ și ce urme au lăsat după ei!

Cititorii revistei „Caiete Silvane” știu bine că eu scriu, cu deosebire, despre Sălaj, cu instituțiile sale culturale, școlare, bisericești, administrative și despre oamenii lui, cunoscuți sau nu, preoți, dascăli, muncitori, țărani, despre încercările prin care au trecut, despre momentele lor de bucurie sau necaz. Așa încerc eu să fac cunoscută această parte de țară și oamenii frumoși ce o locuiesc.

Am fost întrebat, nu o dată, dacă aș pleca din România. Am răspuns că nu. Și cred că nu aș putea pleca de tot nici de aici, din Sălaj. Mi-e tare drag acest pământ al Sălajului. Oriunde mă duc pașii, dacă sunt întrebat, vorbesc doar de bine despre locul acesta și despre oamenii de aici. Pentru că așa simt. Nu e vorba de vreun patriotism local. Nici nu pot să explic acest lucru. E ceva tainic, dincolo de înțelegerea mea și îl iau ca atare. Și tot aici, în pământul Sălajului, aș vrea să îmi găsesc la sfârșit, când va fi să fie el, odihna.

Așa să fie sălăjeanul? (Poate…)

LÁSZLÓ László

Denumirea de sălăjean/sălăjeni derivă din numele teritoriului sau mai precis de la zona numită generic Sălaj. Această arie geografică, istorică, culturală (odinioară poate și economică), parțial se suprapune cu județul omonim, dar care poate fi mai mic sau mai mare decât județul Sălaj (re)înființat în 1968.

Poate fi considerat sălăjean: 1) locuitorul zonei; 2) cel care este originar din zona Sălajului, dar din varii motive locuiește pe alte meleaguri. Cei din urmă pot fi considerați încă sălăjeni, dacă nu au uitat de unde provin, dacă își mai vizitează meleagurile natale, sau dacă se gândesc la Sălaj, atunci când o fac, cu plăcere, cu nostalgie, cu sentimente plăcute.

Ca fire sau caracter, sălăjenii sunt tot ardeleni, însă un pic mai oportuniști și poate mai conservatori decât majoritatea ardelenilor. Pe undeva poate fi explicat și acest oportunism: dacă nu ai resurse suficiente, ești mai nesigur și depinzi de alții, de centru sau de unii mai bogați sau mai influenți. (Explicația nu-i scutește de o anumită responsabilitate morală.) Faptul că sunt mai conservatori (tradiționaliști) se justifică și prin aceea că zona este mai puțin urbanizată decât alte meleaguri transilvănene.

Un alt aspect ce trebuie menționat este că sălăjenii sunt mai indulgenți cu „greșiții lor”, indiferent dacă e vorba de cei care i-au „turnat”, i-au nedreptățit sau au profitat/abuzat de funcțiile ocupate vremelnic, tocmai în dauna sălăjenilor (cetățenilor). Această „moliciune” morală pe termen lung este contraproductivă. Atitudinea nu este corectă, și nu ar strica ca lucrurilor să li se spună pe nume: delațiunea e delațiune, furtul este furt, iar plagiatul este tot un furt, și corupția aduce beneficii doar unora, iar oalele sparte sunt plătite de noi toți.

Patriotismul local există și nu se manifestă doar cu desele ocazii ale sărbătorilor/serbărilor/aniversărilor/inaugurărilor/dezvelirilor/festivalurilor locale sau regionale, ci și în zilele lucrătoare, când fiecare își face (dacă își face) datoria. Patriot și sălăjean bun (merituos) este acela care se străduiește să lase în urmă o țară și o zonă funcțională, mai bogată (prosperă din punct de vedere material și cultural-spiritual), mai dezvoltată, mai progresistă și mai locuibilă.

Este păgubos dacă ne felicităm nesincer și pe nemeritate, pentru rezultate modeste sau atunci când rezultatele lipsesc total, ori când în respectivele rezultate nu avem vreo contribuție. Ca și atunci când ne furăm căciulile cu bună știință și cu acordul părților.

Ar fi mare nevoie de patriotismul local sincer, altruist, precum și de patriotismul general îmbogățit cu un pic de europenism, cu mai mult spirit critic (autocritic) și progresism.

P.S.: Îmi puteți reproșa, că degeaba locuiesc de peste 35 de ani în Sălaj, tot nu am devenit sălăjean.

Da, recunosc că ați nimerit…

„Patriotismul local mai există, dar îl bulversează conjudețeni ce locuiesc acolo cu o înverșunare imberbă”

Alin PANC

1. Da, normal că mă consider sălăjean.

2. Mi se pare un lucru frumos și moral să te mândrești cu asta, m-am raportat realizând o melodie despre Zalău: „Tăți îs din Zalău”.

3. Pălinca și cred că școala de acolo.

4. Este morală și imperios necesară atâta timp cât ai trăit și existat acolo.

5. Mai există dar îl bulversează conjudețeni ce locuiesc acolo cu o înverșunare imberbă, adică cu o frustrare a rămasului în județ la adresa celor plecați.

6. Este roditor maxim.

Autodenunț

(răspuns la provocare)

Silvia BODEA SĂLĂJAN

Sunt sălăjeancă și port cu mândrie și cu drag acest nume, încă de când am venit pe lume. Mi-e drag Sălajul și-l port în suflet oriunde m-aș duce în lumea aceasta! Este un adevărat etalon la care raportez orice loc și orice oameni întâlnesc în alte locuri din țară sau din străinătate. Când am vizitat Alpii Austrieci nu m-am sfiit să spun că Meseșul nostru este mult mai frumos! După ce am ajuns în Oradea le vorbesc celor de aici de bunătatea, empatia, toleranța, onestitatea și modestia majorității locuitorilor sălăjeni. Acum, când activitatea Centrului de Cultură și Artă al județului meu, când revista „Caiete Silvane” își fac tot mai accentuat prezența în spațiul cultural al țării, mândria mea este alimentată de aceste realizări, la care doresc să mă fac nu numai beneficiar, ci și părtaș.

Nu exagerez dacă spun că aici am petrecut cei mai frumoși ani din viața mea. Sigur că atunci când iubești, tendința este să idealizezi. Poate că așa este, dar în inima mea, în sufletul meu, Sălajul și sălăjenii așa sunt păstrați, pentru că acolo am

„Rădăcinile”:

De frică să nu uit

când am plecat de-acasă

am luat din poarta noastră

un pumn de țărână

și mi l-am lipit de inimă

acum port în mine dorul

ca pe-o amforă ce pulsează în rădăcinile

crescute spre cerul

celor dintâi iubiri.

Nu putem deveni decât ceea ce suntem – (părerea mea!)

Dina HORVATH

Circulă în mediul online fragmente din jurnalul cuiva despre Enescu pe care, sunt sigură, mulţi dintre dumneavoastră le ştiţi. Dintre toate, cel de mai de jos îmi place cel mai mult: marele nostru Enescu, înaintea plecării, pentru un concert la Viena, o întreabă pe mama lui: Mamă, să le spun acolo că sunt român? Sigur, de ce să nu le spui? Mă gândeam să nu creadă că mă laud… Probabil că tot mama, alături de propria experienţă de viaţă l-a dus la următoarea concluzie: „Fii dumneata însuţi. Nu trăi cu teama că vecinul îţi este superior! Dacă ai ceva de spus, spune aşa cum poţi – şi va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău!” Fiind întru totul de acord cu acestea purced, iată, spre încercarea de a răspunde anchetei „Caietelor Silvane”, în legătură cu o serie de întrebări ce vizează apartenenţa la oraşul Zalău şi judeţul Sălaj. La „eticheta” de sălăjean…

Când e vorba despre cultură nu pot fi de acord cu expresii precum – lăncrănjeană, ploieşteană, humuleşteană – ori mai ştiu eu cum. Cultura, dacă este adevărată, există sau nu şi gata.

În ce priveşte, însă, persoana creatoare, lucrurile se schimbă radical. Vrem nu vrem, ne place sau nu, pornim spre abisurile vieţii, încă de acasă, cu o bocceluţă mai mult sau mai puţin consistentă în care purtăm, ca un dat, matricea locului naşterii noastre cu cele mai pronunţate caracteristici ale ei. De exemplu eu, dacă le-aş spune consătenilor mei de pe cea vale doar numele actual, fără să menţionez a cui sunt, prea puţini m-ar recunoaşte. Vorba ceea: De unde eşti?… Din Nicaragua… No bine, bine, da’ a cui din Nicaragua? De aceea voi spune mai jos cine sunt, păstrând totodată şi vorbirea caracteristică. Sunt Dina Iuliana Chiribişan din Halmăşd, al patrulea copil din cinci, a Anuţii Guiului şi-a Mitru Chiribişan… No, dară ţucu-te,amu ştiu cine eşti, că doară semenicu tată-tău, care o fost leat cu Văsălica, frate-meu, da. Şi cu mătuşe-ta dân Bănat. Doamne, dor mi-i dă ieee! Că doară când eram şi noi tinere, merem lolaltă la danţ, la sapă, la una-alta, după nevoie, unde ne trimite a noşti. Taare bine ne-am înţăles! Ioi, da şi muuult o trecut d-atunci… D-apu, ce să faci? Trece veaţa omului ca visu, n-ai ce face. Amu eşti tânăr şi buiac şi dânt-odată iacătă-te cu prunci, cu griji, cu Doamni iartă-mă, cu dracu, cu lacu… Şi uite-aşa urcă în tine un val de duioşie, de recunoştinţă că eşti al cuiva, al lor, că, într-un anume fel, îţi aparţin şi le aparţii. Ce-ţi trebuie mai mult decât martorii unei „poveşti” care e viaţa ta… Merită să amintesc aici cât de savuros ne povestea regretatul poet Valentin Meseşan cum, pe vremea când era secretar la Facultatea de Medicină din Cluj, a fost vizitat de mama sa. Nedând de el, a-ntrebat în dreapta şi-n stânga – Domnişor, nu cumva ştii dumeta unde-i Mărin? (aşa i se spusese în copilărie, după cum şi mie mi se spusese Iuliana)… Care Mărin, tanti? No, care Mărin, Mărinu lu cutare din Hida… Ce să mai zic? Să-mi reneg trecutul? Să-l arunc peste bord, cu aurul din el cu tot, de dragul de a părea ceea ce nu sunt? Pentru mine cel puţin, „Singurul progres care poate influenţa profund viitorul, este cel care creşte din trecut” (din nou Enescu!).

Lumea este tot mai globalizată, globalizantă şi globalizatoare, dominată de inşi cu mintea-n copac şi sufletul pe vine, care-şi trag biografii fantasmagorice, spre amuzamentul Celui de Sus, visându-se mari inventatori ai unei libertăţi nemaivăzute, – spre (evident!) binele şi fericirea întregului popor (a se citi omenire!) – invitându-ne să fim orice altceva decât ceea ce suntem, în oricare alt fel decât ştim (cei care mai ştim!) de la moşii şi strămoşii noştri că suntem, şi îndemnându-ne, absolut „dezinteresat” să alegem, spre binele nostru şi al întregului popor (brrr, unde-am mai auzit asta?), să alegem, ziceam totala dezinhibare, alungarea oricărei raportări la un anume reper, „răsuflat şi desuet”, spre a ne putea zbengui în voie spre orizonturi golite de orice limitări, percepte, tradiţii. Ce mai… Să petrecem sub „duioasa” lor îndrumare un timp al prosperităţii generale, lepădându-ne de tot şi de toate, îmbrăţişând orbeşte acest „nou” promiţător, fenomenal, para, supra, orto, arhi, extra… abracadabrant! Ooo, de s-ar trezi Cupoaia mea – bunica din mormânt – ar exclama: Mă, voi sunteţi clătiţi la cap! (nota mea – regionalism însemnând tulburaţi, cu mintea dusă) şi, de i-ar avea şi în faţă, i-ar şfichiui sănătos cu nuiaua aia de sângerel, care ustură al dracului! Şi poate le-ar spune şi pilda aceasta:

Mântuitorul, îndurerat de starea căzută a firii umane, a venit în lume tocmai pentru aceasta, pentru a întări întru Sine firea umană şi pentru a o înălţa la un loc mai minunat şi mai ferit chiar decât raiul. (…) Mântuitorul, găsind firea umană alungată din rai şi ajunsă precum o desfrânată, din pricina păcatelor, i-a spus:

„- Nu te-am sădit oare în Rai?

– Da, îi răspunde.

– Şi cum ai căzut de acolo?

– A venit diavolul şi m-a luat din Rai.

– Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! Iată, te voi sădi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

…Noroc că mie, bunica mi-a lăsat moştenire un pumn de licurici, pe care-i împrăştii, noaptea, în locul în care mă aflu şi dintr-odată se face lumină (no, ca să mă auto-citez). Atunci cum aş putea să mă lepăd de moştenirea mea, de locul naşterii mele, de oamenii şi locurile în care am trăit veşnicia miraculoasă a copilăriei, tumultuoasa adolescenţă, mirajul tălpilor goale prin ierburile buimăcite de rouă, vraja pădurilor fremătând de poveşti şi legende, bucuria fiecărui răsărit sau apus de soare, sentimentul pe care ţi-l dă numai şi numai apartenenţa la o comunitate pe care o cunoşti şi care te recunoaşte, prin oricâte coclauri te-ar fi purtat destinul… Of, nu e loc acum pentru tot ce mi-aş dori să spun… Poate altădată, cu siguranţă altă dată, poate într-o carte, pentru că: „Singurul progres care poate influenţa profund viitorul, este cel care creşte din trecut” (Enescu). Vor fi unii care să spună că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra – paseistă. Treaba lor! Îmi permit, în sfârşit, să fiu cum sunt, cum îmi vine. Şi îmi vine să fiu nu doar paseistă ci chiar panteistă: în casa copilăriei mele, nu foarte mare, încăpeam toţi opt (mama, tata, bunica şi cinci copii) cu Dumnezeu cu tot! Plină e curtea noastră de Dumnezeu. Pline câmpurile, văile, pădurile, oamenii. Satul tot plin e de Dumnezeu. Cum să uiţi aşa ceva? Cum să renegi ori să te lepezi de o amintire ca aceasta, când „Amintirea este singurul rai din care nu putem fi izgoniţi” (Jean Paul). Din copilărie – da, din adolescenţă – da, daaaa… Expulzaţi spre o maturitate zbuciumată, de căutări febrile, de neîmpliniri, de revolte mute, de victorii de un minut, de un ceas, de o zi… De umilinţe cu duiumul, înfrângeri, căderi, piedici şi iluzorii înălţări: un tumult de trăiri neîmpărtăşite decât cu cei câţiva prieteni preocupaţi şi ei, la rându-le, şi de altceva decât de grija zilei de mâine. „Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34). Şi lor le datorez mult-puţinul care am devenit şi asta nu e deloc de neglijat. Mă rezum la a le mărturisi cât de recunoscătoare le sunt, cât de mult îi preţuiesc şi cât de mult contează pentru mine…

Nu demult, călătorind spre Bucureşti „la dormit”, neavând somn şi foarte linişte fiind, răzbătea până la noi toată conversaţia din vagonul alăturat: un grup de tineri, după voce, probabil la „mica înţelegere” cu „şeful” care le oferise compartimentul, discutau câte-toate, mai ales despre slujbă, colegi, şefi. La un moment dat, unul se confesează: „Mă frate, i-am zis ăstuia – şefu, m-ai frecat prin toată ţara prin delegaţii, de mi-au ieşit peri albi, da’ o dată, măcar o dată nu m-ai trimis în Ardeal… Ştiţi ce mi-a răspuns? «Băi, ca să intri în Ardeal îţi trebuie paşaport diplomatic…» (hohote nestăpânite). Zâmbesc şi eu de dincoace, curioasă la ce urmează, dacă urmează. La un moment dat, altul zice: Orice s-ar spune, că şi pe mine m-a alergat peste tot, da am fost şi în Ardeal şi credeţi sau nu – Ardealu-i altceva, măi. Adică cum? Adică altceva, nu ştiu cum să spun, e curat mă, lumea-i normală, parcă se deplasează cu încetinitorul, zău aşa, nu auzi înjurături, ceartă, lumea-i liniştită, civilizată mă şi, nu ştiu, da’ parcă şi lucrurile miros a parfum… Dă-o dreacu, sare unu’, sigur n-ai fost în Rai? Hohote nestăpânite… au glosat încă multă vreme pe diverse teme, dar mai ales pe asta, până m-a furat somnul… Nu ştiu dacă ce am simţit e „patriotism local”, ştiu doar că de aici, din Halmăşd şi Zalău am primit mult, ce zic eu? Am primit aproape totul! Totul acela despre care şi părinţii şi bunicii şi consătenii mei ştiau. Da, ei ştiau! Duce-voi cu mine, când va fi să fie, pacea albastră a privirilor lor blajine, împăcarea lui „aşa a vrut Dumnezeu”, surâsul şi amendarea, fără răutate, ale unor tare sau caracteristici ale diverselor personaje (Meteo, Domnoasa, Mătrăguna, a Piţulii, a Macrici, a Lupului, a Puţânel, a Vântului, a Şutic, a Negrului, a Flutur, a Ochiş etc. etc. etc.), toponimele-reper ale satului: Pusta Guiului, Pusta Poamii, Dealul de Criş, Câmpu Saichii, Iertaşu Moanii, Iertaşu Gavriş, Şesu Negrului, Valea Morilor, Valea Popii, Văile Mosieştilor, Moşincăteştilor, Josanilor, Castelul din Dumbravă, La oale, La toacă, La Zmole, la Iancu Ondroai, Uliţele: Sfatului, Iluţii, Radului, Lupului, Briscului, Drumul Ţării sau chiar după pomi – scoruşu Veronii ş.a, ş.a, ş.a. …) Da, când va fi să vină ceasul acela mă voi prezenta în faţa Lui cu acea liturghie continuă, îmi voi striga toţi hălmăjenii, zălăuanii, sălăjenii, românii şi cu toţii „vom învia şi numele Domnului vom Chema!”

În final, acest poem pe care l-am scris pentru ei, chiar dacă nu ştiu sau nu mai pot să afle, pentru dragii de ei, deci:

 La coasă (Poem aprins)

Oriunde mergi simţi miros

de zeu primenit

ca şi cum fiecare clipă

ar fi o duminică,

încât iarba căzând

miroase a tămâie şi rugă,

încât câmpul e un altar

miruindu-ne tălpile.

Numele noastre zac – aruncate haine de lucru –

prin cotloane cu pestriţe nimicuri,

ne înţelegem

prin semnele palmei:

în fiecare por – o întâmplare

prin care intră soarele,

fiecare trup

o magazie de sori: aceia care ard

deasupra mormintelor

şi după ce ne-am dus, aceia trimişi în lume

ca să nu se aprindă satul,

aceia aruncaţi în univers

ca să nu se răcească stelele!

„În satul Gostila, regione (județul) Sălaj, România – locul în care m-am născut”

Vasile HATOS

Vă (mai) considerați sălăjean?

Da, mă consider sălăjean deoarece sunt născut pe meleagurile mirifice ale Gostilei. Acolo am văzut lumina zilei, am învățat să scriu, să citesc, să pătrund sfera marilor frumuseți interioare, iar plaiurile natale sunt sacre! Copilăria nu se uită niciodată! Locul în care m-am născut e Sfânt! Acolo este sâmburele existenței noastre, acolo a prins rădăcini acea metafizică a sensibilității pure, unde străbunii și bunicii noștri ne-au arătat calea spre absolut.

Cum vă raportați la acest posibil „concept”/ această posibilă abordare?

Abordez acest subiect cu seriozitate și speranță, cum zice proverbul: „Omul sfințește locul!”, așa și eu vreau să fac din acest concept o realitate tangibilă a satului în care m-am născut, adică să-i redau frumusețea de odinioară. A fi sălăjean, pentru mine, înseamnă a trăi dincolo, în eternitate, unde omul dă mâna cu Dumnezeu. Există multe locuri în Sălaj unde sălăjenii mai păstrează obiceiurile strămoșești. Cu cât o națiune își păstrează identitatea locală cu atât Dumnezeu își întinde mâna spre acea comunitate. Nu vreau să intru în mistica dogmelor creștine, dar consider că întotdeauna credința are ceva de spus într-o comunitate, mai ales când vorbesc despre identitatea satului românesc.

Ce anume ar putea defini condiția de sălăjean?

Aici ar fi două subiecte greu de abordat: nașterea și moartea. Când te naști într-un loc drag ție, atunci deduci că trebuie să fii una cu locul respectiv, cu toate că ești departe de acel loc (mă refer la mine care sunt în Italia). M-aș reîntoarce oricând în acel timp al copilăriei, când mă jucam cu prietenii/prietenele pe ulițele satului. Sunt momente unice, pe care le readuci la viață doar scriind. Atunci îți aduci aminte de tot și de toate năzbâtiile pe care le făceai. De aceea condiția de sălăjean începe de la naștere și se termină în moarte! Nașterea și moartea sunt două forme ale existenței: prin naștere intrăm în tumultul vieții, iar prin moarte trecem în afara ei, unde condiția umană își spune cuvântul. Abia atunci ne dăm seama de locul nostru în univers. A lăsa ceva în urma ta înseamnă a da viață locului respectiv. Oricine care se simte sălăjean poate să facă istorie în Sălaj!

Cât de importantă este această asumare?

Să-ți asumi statutul de sălăjean înseamnă a da ceva din tine comunității sălăjene. În primul rând, să nu uităm de unde am plecat! Tot timpul îmi aduc aminte de plaiurile sălăjene. Am hoinărit prin locuri din Sălaj ca să-mi dau seama ce înseamnă a fi sălăjean. Mă mândresc cu aceste meleaguri în orice parte a lumii aș fi! Îmi aduc aminte când am recitat poemul „Simțirea” la Palazzo Panciatichi, Florența, era prin anul 2014, dacă nu mă înșel. Am fost aplaudat la scenă deschisă! Scriitori italieni m-au întrebat unde am scris acest poem. Le-am spus zâmbitor: „În satul Gostila, regione (județul) Sălaj, România – locul în care m-am născut”.

Mai există așa-numitul patriotism local?

Cred că există, dar nu în toate satele și orașele Sălajului! Vin foarte des în România. Iar primul lucru pe care îl fac este să-mi vizitez locurile natale. Acolo este paradisul meu sufletesc! Acolo vreau să construiesc o Bibliotecă, un Muzeu și să salvez casele vechi din Gostila și împrejurimi. Vreau să fac un model paideic pentru cultura românească, prin salvarea a ceea ce se mai poate salva din satele românești, prin aducerea tinerilor în biblioteci, teatre, muzee etc. Numai așa vom descoperi noi oaze ale spiritului, depășind condiția umană. Orice cultură poate renaște printr-un patriotism local, adică să dai tinerilor șansa de-a intra în sfera cunoașterii de sine, unde cunoașterea este infinită. Doar de aici se poate naște oricând un tânăr genial care să ducă mai departe spiritul românesc. Atragerea tinerilor spre cultură este una dintre șansele României de a renaște pe plan cultural cât și spiritual! Cu un singur geniu, mă refer la Eminescu, nu știu dacă vom urca pe piedestalul culturii universale, adică să intrăm în sfera intelectului pur, unde descoperirile despre spirit sunt infinite. Și de ce nu, peste ani, să dăm lumii genii, prin construirea acestor centre culturale și spirituale.

Cât e de roditor/păgubos?

Cum am mai spus, poate fi roditor dacă se implementează în tineri cunoașterea de sine, adică îndreptându-i spre cunoașterea binelui, frumosului și adevărului. Bineînțeles că trebuie mentori culturali și spirituali! Sunt destui oameni de bine care iubesc cultura, spiritul etc. Și nu cred că nu ar da o mână de ajutor în aceste centre culturale și spirituale. Dar trebuie mai întâi să se construiască aceste centre. Construirea de biblioteci, muzee, școli etc., este piatra de temelie a unui patriotism local. Numai oamenii locului sfințesc ceea ce iubesc mai mult. Mulți copii nu au posibilitatea de a-și cumpăra cărți. Țin bine minte, când eram copil, culegeam mere din grădină, să le vând la cooperativa din sat, ca apoi să-mi cumpăr cărți din librării, anticariate etc. Am fost un copil sărac, dar prin cunoașterea de sine, mi-am construit un imperiu al binelui, frumosului și adevărului, unde pe primul plan a fost credința, adică să ajung să nu mă mint pe mine însumi. Păgubos ar fi dacă nu s-ar construi aceste centre culturale și spirituale, deoarece tinerii s-ar îndepărta de adevăr.

„Cred că dintotdeauna am fost sălăjeancă, dar nu am știut”

Doina IRA-TĂUTAN

Bine venită această anchetă. De-abia așteptam să am prilejul să spun ce simt.

Pentru mine, până în urmă cu doisprezece ani și două luni, Sălajul nu era decât unul dintre județele în care nu fusesem niciodată și despre care nu știam mai mult decât învățasem la geografie, în urmă cu mai bine de jumătate de secol.

Dar în august 2010, jibouanul predestinat mie a schimbat total cursul vieții mele. Am renunțat la tot ce îmi oferise și îmi putea oferi în continuare Regatul și am devenit, dintr-un impuls nu chiar ușor de explicat, jibouancă, deci sălăjeancă. A fost suficient să vin o singură dată în Sălaj, să respir aerul Sălajului, să-i cunosc oamenii, să-i văd locurile și hotărârea a fost luată. Am devenit Sălăjeancă nu doar prin certificatul de căsătorie sau adresa de pe buletin, ci prin tot. Eu sunt sălăjeancă!

Mă simt sălăjeancă și sunt mândră cu asta. Cred că dintotdeauna am fost, dar nu am știut. 

Iubesc Sălajul, îi iubesc pe sălăjeni! Vă iubesc pe voi toți cei care m-ați primit atât de bine și vă sunt recunoscătoare pentru că ați acceptat să fiu de-a voastră.

Să auzim numai de bine!

„Firește, mă («mai») simt sălăjean”

Viorel Gheorghe TĂUTAN

Mama s-a născut și a crescut în satul Năpradea, situat pe malul drept al Someșului, într-o familie de țărani apreciată pentru hărnicie și rectitudine morală. M-am considerat întotdeauna sălăjean. Eu am văzut lumina zilei în Bocșa Română (1943), în vremea aceea – județul Caraș, unde erau refugiați părinții mei, consecință a „Dreptății” de la Viena, din august/septembrie 1940. După încetarea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-au „repatriat”. Au revenit în Jibou, Sălaj, unde tatăl meu, subofițer de jandarmi, fusese angajat după absolvirea Școlii de Poliție din Oradea. M-au adus și pe mine, ce erau să facă? Județul se întindea până la granița cu Ungaria. Localitățile Carei, Valea lui Mihai, Tășnad, Supurul de Jos și Ulmeni intrau sub jurisdicția administrativă a județului Sălaj, din care lipseau însă Ileanda, Hida, Gârbou. De atunci până acum s-au adunat 77 de ani, timp în care am parcurs toate etapele școlarizării preuniversitare – preșcolar, primar, gimnazial și liceal – în Jibou și, după absolvirea studiilor superioare din Cluj, am revenit acasă, solicitat de conducerea liceului jibouan din timpul respectiv. Cele mai lungi perioade în care am lipsit de aici: stagiu militar de doi ani și două luni în Ploiești și Buzău; cinci ani universitari, în Cluj. Dar în a doua, cu întreruperi marcând vacanțele studențești.

Curios să știu de unde vine denumirea administrativ-teritorială a ținutului/județului, Sălaj, am consultat dicționarele și am aflat că provine din maghiarul Szállás, care înseamnă loc (hely) de adăpost, preluat de vorbitorii limbii române cu versiunea populară sălaș, definiției lexicografice subordonându-i-se sensuri conotative, precum: construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale; stână; casă, cămin, locuință; loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele; culcuș; așezare omenească; mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf (bulibașă,n.a.); regional: coșciug, sicriu. Are un parcurs etimologic simplu, înlocuindu-se accidental consoana finală surdă, cu perechea ei sonoră (Ș > J), un gen de paronimie. Nevoia de a ști cine sunt și unde sunt situat am simțit-o încă din prima parte a copilăriei. Deși descins din câmpia Crișurilor, segmentul dintre Chișineu Criș și Oradea, tatăl meu se adaptase repede la condiția de sălăjean. Eu percepusem diferențe lexicale, muzicale și de accent dintre limbajele regionale. Tata păstrase ascunsă harta administrativă a României Mari, unul dintre documentele periculoase pentru cei care le dețineau. Am dat peste ea întâmplător. Așa am aflat de ce pe frontispiciul gării Ulmeni era adăugat Sălaj, Ulmeni-Sălaj. În 1968, când s-a revenit la organizarea teritorială a țării, am răbufnit mândru că sunt, pe linie genetic-maternă, sălăjean. Autentificarea cvasi-reală a originii sălăjene o pot primi locuitorii din Zalău și din jurul municipiului, cum sunt cei din Ortelec, Moigrad, Mirșid, Crasna, Hereclean, Cehu Silvaniei, Benesat, Aluniș, Dobrin, Verveghiu, Someș-Odorhei și, finalmente Jibou, Băbeni, Letca. „Curajul” de a face astfel de precizări ține, fără îndoială, de așa-numitul patriotism local. Atunci când s-a propus demolarea zonei centrale a vechiului Jibou, m-am împotrivit, împreună cu familiile jibouanilor autentici, propunând alternative pentru ridicarea noului oraș, pentru că, odată cu această hotărâre a conducerii comuniste, urmau să dispară puternice repere ale copilăriei și adolescenței noastre. Sunt trist văzând cum pier pe rând tot mai puținele clădiri ale vechii urbe, în timp ce mă bucur să constat că, iată, Primarul actual, împreună cu echipa sa, fac evidente eforturi, și reușește, să transforme Jiboul într-un oraș modern, în care să fim încântați și mândri că locuim. Am sesizat accente ale acestui sentiment la tinerii locuitori, între 15-35 de ani, ai orașului meu – Jibou. Un plus de optimism pentru a populariza existența județului, a orașului meu, date ale istoriei și culturii județului nostru, în manieră aleatorie, atât în comunități din țară, cât și de peste hotare, peste tot în lume pe unde m-a purtat și, poate, o să mă ducă destinul.