Nimic nu e nou în poem în afara poemului însuşi 

Horia Bădescu

Am afirmat mereu că, mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea. Căci, spuneam atunci, trăieşti prin cuvintele tale. Nu trăieşti pur şi simplu şi abia apoi vorbeşti despre această trăire. Trăieşti cu şi prin cuvintele tale, prin tăcerile tale, care sunt cuvintele nespuse încă. Trăieşti poetic, vorbind poetic.
Într‑adevăr, universul şi timpul poeziei aparţin deopotrivă realului, în sensul primordial al cuvântului, dar şi realităţii şi actualităţii. Lumea poeziei este lumea esenţelor, lumea faptelor epurate de accidental, universul concret perceput prin conştiinţa emoţională. Este lumea trăirilor şi răspunsurilor pe care inima le dă provocărilor acestui univers concret, iar timpul său este timpul interior, acea oglindă invizibilă a timpului istoric. Contractul poetului cu eternitatea este contractul timpului istoric trăit. Aventura poeziei reprezintă aventura sufletului omenesc într‑un anume univers, într‑un anume timp.
Actualitatea poeziei, aceea care stârneşte interesul cititorului, decurge din capacitatea poetului de a figura acest timp interior şi această istorie invizibilă, mult mai „obiectivă” adesea decât Istoria însăşi, de a le exprima în această limbă pe care atât el cât şi cititorul o pot înţelege, limba sufletului. Căci poezia este istoria fiinţei şi mitologia sufletului.
Din această perspectivă, ne putem întreba ce înseamnă modernitatea dacă nu efortul de a rămâne mereu în inima timpului interior, deopotrivă purtător al eternului timp al umanităţii.
În fond, ce vrea să zică modern? „Ceea ce ţine de vremea celui care vorbeşte; actual, contemporan”, ne spun dicţionarele. Modernitatea nu este prin urmare un concept estetic, ci o trăire, un mod de a ne situa în timpul nostru, de a aparţine acelui timp.
Să vedem, deci! Sunt Marii Greci nişte moderni ai timpului lor? Evident! Este Bernard de Ventadour un modern al epocii trubadurilor provensali sau Villon un modern al secolului al XV‑lea? Sau Shakespeare al lumii elisabetane? Sau Hölderlin sau Cantemir? Nu încape îndoială!
Arthur Rimbaud avea să afirme că „trebuie să fii absolut modern”, dar niciodată că poezia trebuie să fie absolut modernă. E o diferenţă esenţială. Afirmaţia lui nu priveşte nici poeticul, nici lingvisticul. Citită cum trebuie – chiar dacă am ţine seama de ceea ce urmează: „fără imnuri: păstrează drumul câştigat” – ea priveşte mai degrabă trăirea despre care vorbeam, acel anotimp în infern rimbaldian care traduce şi sensibilitatea unei epoci. Poeticul o urmează sau mai precis o acompaniază. Desigur, „trebuie să găseşti o limbă”, dar „această limbă va fi a sufletului pentru suflet”. Fiindcă poetul „îşi caută sufletul, îl cercetează, îl ispiteşte, îl învaţă”, îi scria el lui Paul Demeny. „Toate întruchipările iubirii, suferinţei, nebuniei, el le caută în sine însuşi, epuizează în sine toate otrăvurile, pentru a nu păstra în el decât chintesenţele”. Şi încă: „pentru că el ajunge la necunoscut! Fiindcă şi‑a cultivat sufletul, deja mai bogat ca niciodată!”
Ca şi pentru Rimbaud, pentru mine poezia rămâne vorbire interioară, emoţie trăită şi mărturisită liric. Căci, neîndoielnic, fără lirism nu putem vorbi despre poezie! Niciuna dintre formulele adiacente propuse astăzi nu valorează nimic fără emoţia poetică, fără lirism. Nu se poate face dintr‑o vrabie o privighetoare! Aleatoriul, dicteul, improvizaţia nu pot înlocui reflexivitatea şi meditaţia cu atât mai puţin talentul. În celebrele concursuri de la Blois, Villon era veşnicul câştigător, fiindcă „improvizaţiile” sale erau mult mai reflexive şi mai pline de emoţie decât ale celorlalţi.
Poezia nu este doar de domeniul formalului, indiferent de specificitatea sa expresivă. Metafora, poemul care rămâne doar la nivelul formalului n‑are de‑a face cu poezia. Fiindcă poemul este, se constituie ca poem, deopotrivă prin poeticul dar şi poïeticul său. Dar conţinutul său este forma sa doar dacă aceasta este purtătoare de sens şi‑şi şlefuieşte structurile din ea însăşi. A face din limbaj un scop în sine, înseamnă a scoate poemul din finalitatea sa care este revelarea unui sens, a‑l scoate din poeticul său, dar şi din poïetic, acordându‑i doar „gradul ornamentalităţii sale”.
Nu poţi crea poezie separând‑o de adevărul ei şi de acele structuri semantice în jurul cărora se structurează opera. „Mare poet este mai puţin acela care inventează decât acela care descoperă”, spunea Borges. Acela care descoperă omul, omul dintotdeauna şi din fiece epocă ori din fiece modernitate, pentru a rămâne la tema acestei Bienale. Înainte de a te întreba dacă eşti modern ar fi poate mai bine să meditezi la spusele lui Celan: „Sunt prea puţine poeme pentru că sunt prea puţini oameni.”
Poezia adevărată nu e nici veche, nici modernă! Ea e aceeaşi dintotdeauna şi mereu nouă. Căci nimic nu e nou în poem în afara poemului însuşi!

(Comunicare ţinută la cea de a XXVII‑a Bienală Internaţională de Poezie, Liège, 10‑13 octombrie 2012)