Neliniști

De fiecare dată când parcurgeau acest drum porneau pe lumină. Acum însă, Tudor și cu soția sa porniră cu noaptea în cap. Nu știau, nici măcar nu bănuiau la ce aventură se expun. Nu putură să-și ia rămas bun de la copii, nedorind să le deranjeze somnul, dar și pentru că nu voiau să plece la drum cumva cu neliniștea pe care le-ar fi lăsat-o.

Porniră din sat destul de lent, ca și cum n-ar fi vrut să vadă nimeni că pleacă iar la Galați. La intersecția care despărțea oarecum drumul național Oradea – Cluj în două distanțe aproximativ egale, vizibilitatea a început să scadă. Tudor a îngăimat ceva mai mult ca pentru sine:

– E, he…, o să am drum greu astăzi!

Maia nu-l aprobă, dar nici nu negă faptul că drumul nu va fi ușor, poate și pentru că nu era prima dată când făceau această distanță pe timp de iarnă, cu zăpadă, cu multe opriri. Au fost momente când vizibilitatea scădea din cauza ceții, atât de mult, încât Maia trebuia să coboare din mașină și să facă pași cu lanterna în mână ca să mai poată înainta.

Merseră o bucată de drum destul de încet, cu ochii înfipți în fâșia aceea cenușie, pe care la anumite curbe mai că o pierdeau. Tudor avea totuși un minim avantaj, cunoștea destul de bine configurația drumului, cel puțin până la Cluj.

Acum știa că se apropie de un pod peste Criș și apoi vor intra în linie dreaptă înainte de Huedin. Nu apucă să iasă bine de pe pod, că din față se apropiau niște proiectoare foarte puternice și cum ceața era mult prea densă, se crea un joc de fascicule rotative, care-i orbea. Luă decizia să tragă pe dreapta forțat. Schimbă faza lungă cu cea scurtă, așa crezu el, dar se pare că involuntar, din cauza șocului luminos, rămase doar cu luminile de poziție.

Cum Tudor a fost nevoit să recurgă la aceste manevre forțate, nu și-a dat seama când Maia l-a apucat de brațul drept, strângându-l cu putere. Ea avusese totuși timp să-și arunce privirea în lungul drumului.

Fâșia aceea dreaptă de drum era ocupată cu o coloană de mașini negre, cel puțin așa le-au perceput ei, cu numere mici, cu geamuri fumurii sau probabil cu storuri pe dinăuntru. Nu se vedea în față decât șarpele acela care se târa lent în afara orașului. Te-ai fi așteptat la un zgomot infernal după numărul mare de mașini, dar spre surprinderea lor, parcă alunecau toate. Fața era asigurată de niște mașini de armată, iar în spatele coloanei, la fel, trăgeau ceva mai greu alte câteva angrenaje.

După ce coloana se îndepărtă, soția lui Tudor încercă să-l motiveze ca să aștepte să se lumineze de ziuă și să se întoarcă. I se făcuse frică. Rămaseră vreo zece minute tăcuți, cu privirile ațintite spre fâșia de asfalt peste care se așternuse din nou întunericul.

Tudor era tipul de om care dacă și-a pus ceva în gând, și credea că este realizabil, nu dădea nicidecum înapoi, așa că și de data aceasta se automotivă, spunându-i soției:

– Trebuie să terminăm și treaba asta odată. Soarta e cu noi. Și-apoi, eu ce sunt aici?!

Nu primi niciun răspuns din partea Maiei. Și tăcerea e un răspuns, își zise în sinea lui, și porni ușor înainte. Traversară micul oraș în liniște. Nu se întrezărea nicio mișcare.

Tudor rămase cumva iarăși suspendat în gândul său, întrebându-se cum de nu s-a intersectat decât cu vreo două-trei mașini în drumul spre Cluj, când de obicei, mai ales pe întuneric, era obligat să schimbe faza lungă destul de des. Puse totul pe seama ceții, când oamenii numai în cazuri de forță majoră riscă să se pună la drum, așa cum era și cazul lor, acum.

Ajunseră în Cluj și lăsară orașul undeva în stânga, îndreptându-se spre Feleac. Urcară Feleacul, care i se păru lui Tudor destul de circulat. Opriră la ultima stație de benzină. Maia simțea nevoia să treacă pe la toaletă.

Când se întoarseră la mașină, Tudor a observat că se făcuse puțină coadă, iar șoferii ieșiți din mașini vorbeau între ei destul de zgomotos. Se întoarse către cel care era la pompă și-l întrebă ce se petrece:

– Cum, nu știi…? „Ieri în Timișoara, mâine-n toată țara!” Câte un plin de benzină pentru orice mașină… la liber!

Omul nu era poet, sau poate că era, însă Tudor se convinse că informația circulă ca vântul și că dorința de libertate îți dă aripi. Se așeză și el la coadă, însă a rămas destul de dezamăgit, neîncăpându-i în rezervor decât vreo șase litri. Făcuse doar aproximativ a șaptea parte din drum.

*

Porniră din nou la drum. Traficul i se păru lui Tudor destul de normal, cu excepția unor controale mai neobișnuite decât de obicei. Pe măsură ce înaintau spre inima țării, controalele se întețeau.

Din loc în loc erau plasate patrule formate din trei-patru persoane, îmbrăcate în haine militare, uniforme ale miliției, și mai rar reprezentanți ai gărzilor civile, unii cu uniforme, alții având în piept un petic de tricolor.

Sosiră la Sighișoara, unde au pierdut destul de mult timp, fiind controlați în trei puncte, iar la ultimul și în portbagaj. Un milițian în uniformă, dar fără a purta însemne, le înregistră câteva date, numărul de înmatriculare al mașinii și locul de destinație imediată. Când aflară că trebuie să ajungă la Galați, civilul li se adresă cu un gest de solidaritate:

– Vedeți că la ieșirea din oraș este o stație de alimentare. Intrați și încercați-vă norocul. Poate primiți niște benzină, dacă nu s-o fi terminat.

Tudor mulțumi pentru gest, dar nu mai lungi vorba, ca să le arate că nu este un novice. Povestea cu plinul de carburant o știa de la Cluj. Totuși, aici primi 15 litri cu puțin noroc. Cei doi vânzători din stație întrebară încotro se îndreaptă și văzând numărul de BH, căzură de acord să mai adauge cinci litri, bineînțeles, cu consemnarea numărului mașinii într-un registru și sub semnătură.

Nevoia de ajutor înmoaie uneori mintea și inima omului.

Dând să iasă din stație, Tudor rămase cu botul mașinii proțăpit în buza șoselei, nedumerit pe care variantă s-o aleagă. Maia se uita lung la el întrebător:

– Acum la ce-ți mai stă capul?

Lui Tudor îi veniră în minte vorbele lui Moromete și le răstălmăci cu voce tare:

– Pe unde mergem noi, domnule…, poate și pentru că începea să se convingă tot mai mult că se aflau într-o nebuloasă, că libertatea și hazardul nu pot fi controlate. Când puse accentul pe ultimul cuvânt avu o tresărire, parcă îi auzea ecoul în mintea lui, multiplicându-se cu o forță de bumerang.

Maia îi curmă starea în care se afla, luând cuvintele lui la sensul propriu, mai ales că nu-i plăceau defel surprizele. Opta mereu pentru lucrurile cunoscute:

– Cum pe unde…? Pe unde mergem de obicei…

*

Tudor nu schiță niciun gest și porni spre Odorheiu Secuiesc. Nu agrea defel acest traseu, pentru că de vreo două-trei ori a pățit-o cu turul „însemnatului” orășel, din care ieșea foarte greu. Cei de la drumuri și poduri, drumuri și gropi, cum îi eticheta lumea, și poate primăria puseseră semnele de circulație aiurea, și acelea destul de puține, încât călătorul trebuia să se bazeze și pe intuiție și pe imaginație ca să poată ieși din orășel, altfel se trezea din nou în același loc, la fel ca-n basme.

Apropiindu-se de Odorheiu Secuiesc, Tudor parcă se automotivă să fie destul de atent. Intrară în oraș și întâlniră din nou patrule. Undeva în stânga, acoperișul unei clădiri fumega. Părea să fie postul de miliție, după cei câțiva milițieni care se aflau în fața clădirii.

După ce trecură de jumătate, o patrulă îi făcu semn lui Tudor cu bastonul să tragă pe dreapta. După ce au controlat actele și mai amănunțit portbagajul, i-au pus o mulțime de întrebări, cele mai multe de către etnicii maghiari.

Când au dorit să afle din ce parte a Bihorului vin, Tudor a recurs la o eschivă. Nici el nu știu de ce, dar nu dori să le amintească satul natal, ci le spuse că au pornit după miezul nopții din Aleșd.

Mai interesați de ce au întâmpinat de-a lungul călătoriei au fost tot etnicii maghiari. Tudor i-a asigurat că în Vest e liniște, deși el știa poate cel mai bine că neliniștea plutea în aer și că orice vorbă cu subînțelesuri putea duce la conflicte. Acum, chiar nu avea nevoie de așa ceva, gândindu-se că mai are încă drum lung de făcut până în Est.

Printre toate întrebările și relatările, după ce a simțit că atmosfera se mai încălzise, îndrăzni să întrebe de incendiu. Un reprezentant al gărzii civile a fost dispus să relateze probabil ce se întâmplase, dar un etnic maghiar, care fusese tot timpul reticent și destul de iscoditor în comunicare, i-o reteză scurt civilului:

– Un accident, nimic altceva!

Tudor a apelat și el la un gest aparent spontan, dar calculat. Duse mâna dreaptă la frunte în semn de salut și se grăbi să iasă din Odorheiu Secuiesc.

Fragment din nuvela „De la Vest… la Est!”, care va face parte din volumul de proză scurtă „La braț cu destinul”.