Neliniști răzlețe

Literatura (în special, Poezia) e mai mult decât o simplă „artă a cuvântului”. Dacă Poezia transpune „în gândiri și în imagini” o stare de suflet sau, altfel spus, un clar de inimă, Proza își propune o re-constituire a diferitelor ipostaze umane, fiecare dintre ele cutreierând marea vieții zbuciumate, în căutarea tainicului port unde să-și ancoreze visurile. Dar visurile se dovedesc, de multe ori, himere…

*

Poezia, ca orice altă artă, nu poate fi înscrisă în timp, dacă este numai eterică sau, altfel spus, dacă ea nu reflectă măcar o parte din spiritul vremurilor oricât de prozaice și de cenușii ar fi acestea. Un poet autentic sparge clopotul de sticlă, tresare auzind vuietul străzii, re-creează din „noduri și semne” lumea de ieri și de azi grație amintirilor selective și privirii sale pătrunzătoare.

*

Adevărata Poezie constă în plasticizarea unor imagini decupate din lumea reală, în tensiunea din interiorul cuvintelor și – nu în ultimul rând! – în simplitatea dătătoare de mari profunzimi. Singur în cetate, Poetul e într-o permanentă stare de asediu; încercuit și hărțuit de prozaismul cotidian, el caută să recupereze acei stropi de frumusețe nebănuită a vieții, pierduți în ceața unui timp revolut.

*

Poezia și Matematica nu sunt, neapărat, diferite, și – cu atât mai puțin! – nu sunt incompatibile, cum ar părea, la prima vedere. Prin excelență, Poezia este regina sentimentelor, a imaginației și a fanteziei, dar grațioasa ei alcătuire are mereu nevoie de ordinea și de rigoarea care sunt specifice matematicii.

*

Amenințată de vremelnicia numeroaselor generații și mode poetice (parcă menite să-i îndepărteze pe cititorii solitari), Poezia mai încearcă – uneori, din răsputeri – să se întoarcă la starea ei originară; la orfismul providențial și lirismul caracteristic ce o singularizau, cândva, printre celelalte genuri literare. Astăzi, tot mai puțini poeți își amintesc că, la originile ei, Poezia era un „cântec”, era „muzică și imagine” sau că „vine și pleacă, atunci când vrea ea” (Horia Bădescu).

*

Poezia e o tensionată stare de spirit, o permanentă nelinişte interioară, izvorâtă, mai totdeauna, dintr-un suflet rafinat şi hipersensibil. Există o magie a scrisului, o puternică fascinaţie similară cu autocontemplarea lui Narcis în undele lacului. Imaginea sinelui se răsfrânge asupra lumii care va purta, vrând-nevrând, conturul şi amprentele inimii…

*

Într-un veac măcinat de convulsii sociale şi orgolii, există o stranie galerie a poeţilor solitari şi stingheri peste care planează, obsedant, Corbul lui Edgar Allan Poe cu fatidicul său cuvânt: niciodată (nevermore). Soarta i-a iniţiat, vrând-nevrând, în atmosfera pe cât de monotonă, pe atât de apăsătoare a micului oraş de provincie, adâncindu-le tristeţea şi condamnându-i la claustrare pe toţi aceşti trubaduri rătăciţi în (e)terna noastră tranziţie. Poezia este singura lor şansă de-a supravieţui…

*

Poezia încă mai bate în piepturile câtorva miliarde de oameni, dar este dincolo de oameni. Cine a desprins Frumuseţea din te miri ce fleacuri splendide şi „a găsit că e amară”, acela abia dacă suferă orice inimă travestită. Acela – este Poetul. Este Neasemuitul. Iar a fi poet înseamnă să porţi sub cămaşă (nebănuită de nimeni) o aripă îngerească, să faci din sângele tău o torţă veşnic arzând, să crezi că miracole sunt iarba, arborii, fluturii, fiecare apus sau răsărit de soare.

*

Poezia e cea mai frumoasă sărbătoare a inimii, e o „nobilă inutilitate”, e sublima răzvrătire a celor care trăiesc intens, iubind şi urând cu egală disperare propria lor viaţă, paradoxal încătuşaţi de nostalgia libertăţii absolute.

*

Poezia este un cântec şoptit, o rarisimă stare de graţie dată de flacăra sacră, de fluxul şi refluxul amintirilor târzii sau, poate mai curând, de bătăile unei inimi veşnic asediate de nostalgia paradisului pierdut.

*

Oricât am încerca să definim Poezia, nu vom reuși altceva decât să ne apropiem, mai mult sau mai puțin, de înțelesul ei originar, pentru că ea rămâne, prin excelență, o artă a inefabilului.

*

Viaţa e suma întâlnirilor noastre cu alţii, întâlniri din care mai păstrăm, în suflet, figuri luminoase, duioase umbre ale trecutului…

*

Vin anii și trec, precum ploile de vară lăsând, în urma lor, înfioratele amintiri ce încă ne mai răscolesc sufletul oricât de îndepărtate ar fi ele. Trecutul e ca o umbră de care nu te poți despărți decât cu prețul ruperii de propriul tău neam și, implicit, al înstrăinării de tine însuți…

*

În vălmăşagul vremurilor, tot mai confuze, Poezia este acea oază de linişte nesperată, străjuită de cântecul amintirilor şi străfulgerată de nostalgia Cuvântului în stare să îmblânzească răul veacului de fier.

*

Adesea, viața ne poartă prin epoci și colțuri de lume, fără să bănuim vreodată unde ne va găsi, pentru a ne lua tributul, Întunecata Doamnă. Vom dispărea, neștiuți de nimeni, ca frunzele purtate de vântul tomnatic în tainicele unghere ale pădurii sau vom lăsa câteva urme adânci, ca să ne întoarcem, cândva, mai tineri, mai frumoși, mai puternici?…

*

Stăpâni lor înşişi, poeţii doar se nasc, ei nu mor niciodată…