Fiecare vârstă are o tainică frumusețe ce se lasă dezvăluită numai trăind, cu frenezie, şi, nicidecum, economisind viaţa – această misterioasă adunare şi scădere a zilelor.
*
Călătorim spre noi înșine, de la tinerețea inocentă la senectutea lucidă, într-o dramatică încercare de autocunoaștere. Binele, adevărul și frumosul sunt valori morale fundamentale pe care le înțelegem și le prețuim, cum se cuvine, abia la maturitate. Tot restul vieții nu facem altceva decât să vedem umbrele din spatele focului ce arde în peștera lui Platon, respectiv să credem în iluziile din cotidianul absurd.
*
Orice rememorare presupune a străbate, din nou, spațiile temporale, fie cu ochii minții, fie prin intermediul visului, pentru a conferi o altă viață prezentului crepuscular. Refugiul în trecut și amintirile din tinerețe pot întreține ars scribendi, mai ales, dacă scriitorul, pe lângă aura de poet, are și iscusința povestitorului.
*
Nu frământările politice ar trebui să ne îngrijoreze, în această perpetuă tranziție, ci agonia Omului din satul care se destramă. Rostul său, într-o lume „întoarsă pe dos”, îl spulberă veacul bântuit de fantasme digitale. Odată cu bătrânii noștri dragi, pierdem o mare parte din farmecul tradițiilor și ne consumăm, mult prea devreme, viitorul.
*
Doina exprimă un diluviu de sentimente, pe cât de pustiitor, pe atât de copleșitor.Ea își are izvorul din inefabilul (și intraductibilul) dor. E dorul unei iubiri care nu știe de timp, nici de moarte. E dorul de moși și strămoși, de bunici și străbunici. E dorul de vremea haiduciei și a libertății depline. Prin simplitatea și profunzimea ei tulburătoare, prin focul ei lăuntric, de nestins, doina este chintesența sufletului românesc.
*
Singurătatea Poetului e o singurătate răsfrântă în oglinda vremii, aidoma frumuseţii tragice a lui Narcis din undele miticului lac. Nemulțumit de „lumea cea aievea” (Eminescu) și dezamăgit de circul electoral, el simte nevoia să fugă, în răstimpuri, pe mica lui planetă de hârtie. Aici, Iubita-Poezie știe să-i asculte gândurile…
*
Poezia e o haină de gală, purtată de-a lungul unui bâlci al deșertăciunilor…
*
Poetul transfigurează, cu multă delicatețe, văzutul și (aparent) nevăzutul lumii în care trăim. Melancolia duioasă, ironia amabilă și seninătatea abstractă însoțesc, rând pe rând, confesiunile sale laconice, netulburate de vacarmul străzilor oarbe. Doar inima Poetului vede roua de lună printre meandrele cenușiului mercantil.
*
Dragostea e ca ploaia și bobul de grâu. Ploaia, dacă nu îmbrăţişează bobul de grâu, devine risipă. Bobul de grâu, dacă nu rodeşte, rămâne stingher. Și astfel, dragostea este necondiționată, dar simte, acut, nevoia de reciprocitate.
*
Timpul ne cerne argint în păr, tinerețea rămâne doar o stare de spirit…
*
Bate la ușă, din nou, o altă toamnă. Orașul e o mare cu valuri de umbrele. Cu speranțe, cu visuri deșarte, anii se sting în urna vremii… Zilele seamănă leit unele cu altele. Poate că există, mereu, numai un azi; un azi identic, de fiecare dată…
*
Dacă lumea e o arenă, înțesată de saltimbanci, atunci nu mai putem considera naturalețea drept o condiție sine qua non a umanității. Totul ar fi doar o „goană după vânt” (Eclesiastul).
*
Adevărul – spunea Hegel – e un lucru mare și, auzindu-l, omului ar trebui să-i tresalte inima în piept. Dar inima a împietrit, văzând cum stă Minciuna la mesele înalte…
*
În amalgamul trandafiriu al schimbărilor, se strecoară, încet, foarte încet, speranța. Trebuie să credem în destinul acestei țări, dacă într-adevăr o iubim. Dum vita est, spes est (Cât timp există viață, există și speranță).
*
Am învățat să-mi aleg cărțile, să le mângâi coperțile, să simt pulsul autorilor, bucuria sau tristețea lor. Am învățat să despart valoarea de mediocritate, artistul de veleitar și adevărul de minciuna lustruită. Am învățat să citesc, dincolo de privirea lor, sufletul oamenilor. Am învățat să fiu Om, într-o lume dezumanizată…
*
N-am uitat să visez, deci sunt viu. Încă mai scriu, deci exist.
+ There are no comments
Add yours