Într-un roman de anvergură, nu atât densitatea şi diversitatea firelor epice sunt importante, cât măiestria ţesăturii de planuri narative, periplul măștilor epice, respectiv jocul inteligent al naratorului, un joc care trebuie să re-compună complexitatea vieții sufletești.
*
Cred că un romancier, pe lângă virtuți stilistice, trebuie să aibă și o știință a compoziției superioare, în cadrul căreia să îmbine amintiri, documente, fapte reale transfigurate, pagini de jurnal, fulgurații, toate dând senzația de autenticitate, de viață trăită – pasional! – dincolo de vestigii uitate și de ideologii controversate.
*
Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, nici cărțile toate și, cu atât mai mult, nici oamenii…
*
Noi, oamenii, suntem niște pioni pe tabla de șah a destinului; un destin care însoțește vămile timpului și ne poartă, desculți, prin hățișurile istoriei vitrege, în căutarea adevărului proscris. Unde sunt palavragiii care ne-au promis luminița de la capătul tunelului? Unde sunt cei care n-au săpat, nici până astăzi, tunelul? Probabil, așteaptă cuminți la semaforul politic…
*
Timpul nu ne vindecă pe toți în aceeași măsură; uitarea nu e totdeauna antidotul suferinței.
*
Pierzându-se în mulțime, Poetul rămâne același solitar incurabil, iar veghea lui neobosită și luciditatea sa exacerbată nu sunt de bun augur, într-o lume obscură; o lume a bâlciului politic și a carnavalului electoral. Cel puțin, un lucru e cert: Poetul nu își va încrucișa, niciodată, floreta cu barda!…
*
Adevărata criză pe care o resimțim constă în rarefierea spiritului contemplativ, în abandonarea speranței, în abolirea plăcerii de a privi luna și cerul înstelat deasupra noastră. Am uitat să mai fim romantici. Am uitat să mai fim galanți. Am uitat de bucuriile simple ale vieții. În schimb, ne bântuie angoasa inteligenței artificiale. Și oare tot n-am înțeles că, peste noapte, am devenit bieți roboți birocratici?!
*
Trebuie să privești, mereu, nu apusul, ci răsăritul soarelui, dacă vrei să descoperi bucuria de a trăi, cu frenezie, viața.
*
Și poeții se revoltă, oricât de eterici (ca să nu spun aerieni) par ei în ochii lumii. Poezia este doar una dintre formele lor de revoltă; o revoltă pasivă împotriva unui veac abrutizant și anost. Decât să fii sirena lui Vasile Roaită, mai bine să cânți la urechile surzilor…
*
Scriitorul nu este un paj al teoriei literaturii și, ca atare, el are perpetua disponibilitate de a experimenta, de a schimba registrul stilistic, de a se căuta pe sine însuși, în meandrele epicului, ale liricului sau ale dramaticului, cu o încrâncenare și o tensiune niciodată aceleași. Cu adevărat importantă este acea risipire a sensibilității sale, în fiecare atom al materiei, în tot și în toate, mai exact, întru totul.
*
Talentul oricărui poet (tânăr sau vârstnic) poate cunoaște împlinirea, dacă beneficiază de lecturi permanente, dacă nu renunță la exercițiul scrisului și – mai ales! – dacă nu se lasă otrăvit de răutățile tranzitorii ale veacului cenușiu. Drumul spre Muntele Parnas nu a fost și nu va fi, nicicând, presărat cu flori…
*
Adesea, finalitatea scrisului coincide cu restaurarea normalității și a umanității; cu eliberarea de zgura cuvintelor și întreaga dăruire a surplusului de suflet.
*
De-a lungul secolelor, mitul lui Narcis a cunoscut diferite versiuni și multiple interpretări. Narcis este un exemplu de egolatrie, au spus unii. Narcis este o tragică încercare de autocunoaștere, au spus alții. Firește că și unii, și alții au avut dreptate. Eu înclin să cred, însă, cu totul altceva. Stând aplecat deasupra apei, nu frumusețea chipului său l-a ispitit în adâncuri și l-a ucis pe Narcis, ci, mai degrabă, propria lui singurătate; o singurătate cumplită; o singurătate mai singură decât singurătatea însăși…
*
Pe cât de tainică, pe atât de tandră, Iubirea implică regăsirea şi contopirea celor două jumătăţi ale sferei (Femeia și Bărbatul), oglindirea sinelui prin intermediul celuilalt, configurarea empatiei într-o permanentă stare de levitaţie. Iubirea este frumoasa regină a sentimentelor. Ea nu a avut şi nu va avea niciodată vreun etalon. Nu poți exprima în cuvinte cât de mult iubești, pentru că intensitatea Iubirii ţine de domeniul inefabilului, la fel ca farmecul intrinsec al Poeziei.
*
Discretul parfum de femeie îmbrățișează câmpul cu flori, tulbură apele gândului și reconstituie delicatele amintiri, pentru a însoți, apoi, albele păsări, în căutarea Clipei irepetabile. Dincolo de singuratica frumusețe a Lunii, de razele însetate de dor ale Soarelui, de mângâierea sângelui cald, tânăr aproape, veșnică e doar nostalgia adevăratei Iubiri…
*
Uneori, trebuie să treci prin gurile iadului, dacă vrei să găsești lungul și anevoiosul drum către tine însuți…
+ There are no comments
Add yours