Neliniști răzlețe (IX)

Vine o vreme când nu mai recunoaștem decât apusul soarelui și nopțile albe. Zorile străpung tot mai rar norii negri și vijeliile întârzie răsăritul. Dar, orice s-ar întâmpla, nu-i putem condamna la uitare pe Oamenii care au fost. Mai ales, pe acei Oameni care ne-au însoțit pașii, pe cărările aspre și întortocheate ale vieții. A uita înseamnă a muri puțin câte puțin, zi după zi…

*

Imaculatele zăpezi ale tinereții pot reveni abia pe calea amintirilor, dacă nu cumva a fost și ea îngropată de avalanșa uitării…

*

Într-o liniște de catedrală pustie, stau la masă cu singurătatea. Ascult cum șuieră vântul orb și tot șterge anii din calendare. Anii tăi, anii mei îi vântură roata morii de vânt?…

*

Majoritatea oamenilor confundă fericirea cu bunăstarea sau, cel mai adesea, cu starea de bine. Dacă ne gândim la arte și la artiști, lucrurile nu mai stau la fel, pentru că actul de creație nu aduce decât rareori bunăstarea, iar produsul estetic nu e nici pe departe rodul stării de bine. Dimpotrivă, el este rezultatul unor intense arderi lăuntrice, precum și al unei istovitoare trude sisifice…

*

Amenințat de inteligența artificială, Poetul nu mai poate fi un magician al cuvântului. De fapt, nici măcar nu-şi mai doreşte lucrul acesta. Pur și simplu, el îşi joacă sentimentele în fața galeriei. Îşi joacă propria viaţă interioară, fără mască, fără farduri și fără glorie. Gloria e apanajul veleitarilor.

*

Nealterată de veacul sălbăticit, contemplându-și propria-i fragilitate, între icoane și oglinzi patriarhale, Poezia este un neîntrerupt pelerinaj al inimii…

*

Poetul e un rafinat iubitor de esențe. El își orchestrează sentimentele și emoțiile, pentru a le geometriza, apoi, printr-o fină tăietură a versului, în drumul său spre stele.

*

 Învăluite de o muzicalitate suavă, cuvintele alcătuiesc ființa Poetului, numai după o cizelare îndelungată, demnă de migala unui bijutier. În urma lor, pline de patos, rămân amprentele inimii; o inimă care bate dincolo de moarte, undeva, într-un colț al planetei de hârtie…

*

Există (dintotdeauna) un paravan ce desparte fața vizibilă de fața invizibilă (sau, mai degrabă, ascunsă) a Femeii, similară, întrucâtva, cu fața nevăzută a Lunii ale cărei taine n-au fost încă, pe deplin, elucidate. Îndărătul unei cariere de succes se află, de multe ori, o fericire amară și chiar o dramă a înstrăinării. Tot astfel, o frumusețe iradiantă poate ascunde, uneori, o răceală de șarpe…

*

Ne închidem în tăcerea noastră pentru a viețui sau a supraviețui. Viața e o sală de așteptare imensă. Striviți de reclame și anesteziați cu promisiuni politice, stăm „la coadă” ca să ne punem visurile amanet. Prețurile prosperă, într-o lume tot mai săracă…, material și spiritual.

*

Frigul a devenit, de multă vreme, simptomul termic al lumii contemporane; o lume populată cu măști ambulante, caracterizată, prin excelență, de o permanentă răceală afectivă. Oare iubirea aproapelui e doar un biet clișeu prăfuit?

*

Poeții de altădată își construiau universul imaginar, populat cu fantasme și străfulgerat de viziuni onirice. Ei se refugiau din cenușiul existențial în provizoratul boemei; o boemă văzută ca o oază de sinceritate într-un imens pustiu sufletesc. Pierduți în vacarmul urban, străini de propria lor viață, adevărații boemi (un Dimitrie Stelaru, un Constant Tonegaru) erau acei vagabonzi geniali, învăluiți de o aură tragică, pătrunși, până în măduva oaselor, de nostalgia libertății absolute, de mirajul Poeziei. „Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite… ” (Mihai Eminescu)

*

Întâlnirea cu Iubita-Poezie e un remediu mirabil la sufocantul prizonierat al existenței noastre cenușii. Ea poate fi echivalată doar cu mirobolanta Arcadia sau cu bucuria întoarcerii legendarului Odiseu în Ithaca. Totul se înseninează, toate capătă culoare. Tandră şi diafană, Iubita-Poezie reînvie speranţa şi liniştea ce păreau, irevocabil, pierdute.

*

A scrie înseamnă a resuscita timpul pierdut și a porni, febril, în căutarea clipei faustiene.