Neliniști răzlețe (IV)

Am străbătut, în lung și în lat, „patria de pământ”. Am ascultat freamătul pădurii, vuietul cascadelor și cadența valurilor, surprins de frumusețea plaiului mioritic. Am zăbovit, pe atâtea peroane, învăluit de „tristețea trenului ce pleacă”, mereu așteptând clipa aceea faustiană. Poate că ea a venit, strecurându-se în sufletul vacant, dar nu am știut, atunci, cum să o întâmpin…

*

La ceas târziu, când amintirile se strecoară în sângele nostru, precum un şarpe prin păduri crepusculare, anii copilăriei, chipul tatălui şi surâsul mamei din satul imaculat se înscriu într-un timp cu totul aparte: mai mult ca prezentul…

*

Trecutul ne însoțește ca o umbră, luminându-ne prezentul cu amintiri vii ori difuze ce se furișează în sufletul învăluit, uneori, de nostalgii duioase, alteori, de melancolii surâzătoare. Viața trece ca o străină frumoasă, privind, cu egală indiferență, la dramele și comediile umane, la destinele împlinite sau frânte de capricioasa istorie.

*

Amintirile sunt ecourile unor despărțiri ce se pierd în negura vremii asemeni unui fâlfâit de aripi albe, pe bolta cerului senin. Tot ce putem măsura doar cu bătăile inimii e deopotrivă dragoste și amintire…

*

Atmosfera sufocantă din vremea regimului ceauşist, interminabilele cozi la alimente, marile defilări înflăcărate, limbajul de lemn şi, mai ales, interzicerea libertăţii de exprimare i-au determinat pe mulţi dintre scriitorii români să aleagă calea exilului. E greu să trăieşti în limba română, într-o ţară străină, fie ea şi America…

*

Farmecul Clujului de odinioară se stinge, lent, în spatele semafoarelor roșii, pe străzile tot mai înțesate cu automobile luxoase și semiroboți, cu magazine occidentale și prețuri năucitoare. Viața însăși este, aici, un imens bazar în care spiritul studențesc și boema literară parcă nu-și mai găsesc locul.

*

Câteodată, simt nevoia să mă întorc în trecut (cu predilecţie, într-un trecut literar), să (re)iau din biblioteci sau anticariate (câte mai sunt!) cărţi atinse de patina vremii, cu foile uşor îngălbenite. Năvala anilor nemiloşi nu le-a putut răpi nici valoarea intrinsecă, nici farmecul inefabil. Cărțile deschid ferestre spre o altă lume…

*

Textele de frontieră (amintirile, memoriile, jurnalele) se constituie într-o permanentă „căutare de negăsire” a timpului revolut, într-un admirabil exercițiu de sinceritate prin intermediul căruia, lăsându-se purtat de fluxul rememorării ardente, eul profund se dezbracă de prejudecăți, uitând de capricioasa posteritate.

*

În pofida unor veacuri mercantile şi meschine, Poezia a recuperat, mereu, primordiala inocenţă, starea de cântec şi clarul de inimă graţie acelor „zânatici” imperturbabili care au slujit-o ca pe o regină. Nu este vorba, aici, despre lirica zgomotoasă, absconsă ori alambicată, ci despre cvasiuitata Poezie originară, văzută ca un ceremonial al rostirii curate; o Poezie pe cât de simplă, pe atât de profundă.

*

Poezia este sublima răzvrătire a celor care trăiesc intens, iubind şi urând cu egală disperare propria lor viaţă, paradoxal, încătuşaţi de nostalgia libertăţii absolute.

*

M-am întrebat, adesea: de unde vine lumina aceea caldă şi generoasă, în lumea nevăzătorilor? Eu cred că izvorăşte din sufletul ce rămâne singura fărâmă divină din noi. Parafrazându-l pe Antoine de Saint-Exupéry, când ochii sunt orbi, inima începe să vadă, mai limpede, totul…

*

Bătrânețea e o haină veche și prăfuită, purtată, cu greu, la răspântia vieții, de trupul trist și veștejit. Părinți sau bunici, unchi ori mătuși, bătrânii vin dintr-o lume de mult apusă, ce mai trăiește doar în amintirile lor înfiorate de nostalgia tinereții. Îi privim, deseori, cu o nemeritată asprime, căci ni se par demodați, neglijenți, uituci și sâcâitori. Alergând prin tumultul cotidian, de parcă viața ar fi un maraton neîntrerupt, existăm, rezistăm și ne împiedicăm de aceste umbre ale trecutului, umbre ce au fost, cândva, piscuri semețe. Încă nu înțelegem că mâine le vom lua locul, că mulți dintre noi vom deveni, rând pe rând, pietre de moară pentru alte și alte tinere generații…

*

Uneori, viața poeților este pe cât de scurtă, pe atât de furtunoasă și imprevizibilă. Încercând să smulgă faustiană clipă din urgia cotidiană, unii își mistuie propria existență în căutări savante, navigând pe apele religiilor orientale, ale științelor și ale filozofiei, uitând, în schimb, că dintre toate științele, cunoștințele și avuțiile lumii noastre „rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (Corinteni, I, 13).

*

Cine îl iubește pe Dumnezeu nu este niciodată singur.