Neliniști răzlețe (III)

Am iubit întotdeauna o singură despărțire; anume aceea a Literaturii de Poezie. Un poet este mai mult decât un scriitor. Un scriitor e un poet mai puțin…
*
Nu putem supraviețui risipindu-ne în cioburi, nici trăi doar pe jumătate. Sentimentul patriei impune o dualitate înțeleasă ca un monoideism: patria de pământ și numele patriei de pământ (Nichita Stănescu). Patria este leagănul, casa și, în cele din urmă, mormântul nostru.
*
Între inimă și limba vorbită există o legătură de sânge. Inima Poetului se contopește cu națiunea din care provine…
*
Oricât de adânciţi în stele ar fi poeţii (în opinia multora!) şi oricât de înalt ar fi turnul de fildeş în care se retrag, uneori, pentru a se feri de noroiul lumii străine, există, mai totdeauna, o latură civică a creaţiei lor. Ei sunt ultimii luptători din Cetate, căci orice retragere este doar temporară…
*
A fi critic literar presupune a elabora propriul tău discurs despre alte foarte variate discursuri. Recea cumpănă declanșează incredibilul entuziasm raționalizat, pune diagnostice, face profeții. Fiind cea mai subiectivă, cu putință, Poezia obligă sinele să se privească pe sine până la ruinarea oglinzii, exacerbează sentimentele, creează stările de tensiune semantică. Între critică și Poezie, diferența e, mai degrabă, una de atitudine; de o parte, luciditatea stă alături de scepticismul ponderat; de cealaltă parte, dramatica frenezie caută, mereu, Cuvântul potrivit, dincolo de frontiera limbajului.
*
Zborul spre înălțimile albastre, prea rareori cercetate, nu se confundă cu aripile imense ale Albatrosului, după cum simpla potrivire a cuvintelor, oricât de sonoră ar fi ea, nu este echivalentă cu Poezia.
*
Prin cuvinte, Poetul se desparte, definitiv, de neant și îmbracă povara trupului în hainele veșniciei.
*
Poezia e cea mai frumoasă sărbătoare a inimii, dar și „afacerea” ei cea mai proastă. Nimic nu pare mai suav, mai imaterial, mai „fără de folos” decât acest produs de lux al fanteziei…
*
Poetul nu trăiește în lume, ci lumea întreagă trăiește în el și numai prin el.
*
Există două mari categorii de poeţi. Unii care au gheaţa în suflet şi revarsă asupra bieţilor cititori un potop de cuvinte şi de stări înceţoşate, fiind convinşi că Poezia a rupt de mult orice legătură cu inspiraţia, că ea ţine doar de „uzul raţiunii” şi de „facultatea catârului” (încăpăţânarea). Alţii care, dimpotrivă, au focul în inimă şi revarsă asupra cititorilor lumina acestuia, în cuvinte simple şi puţine, considerând că Poezia n-a încetat să fie o frumoasă risipă de sentimente, un cântec şoptit al sângelui şi că nu pot să scrie decât în acele rare momente de graţie, când Muzele îi vizitează.
*
Trecutul este, adesea, o poveste frumoasă din care nu se mai poate trăi…
*
Amintirile sunt reminiscențele unei neliniști ascunse, resimțite când tinerețea și exuberanța ei sunt împrejmuite de bătrânețe și învăluite de întunericul ce se lasă, treptat, aducând cu sine fiorii neantului. Intervin, atunci, speranțele răvășite, iluziile pierdute, visele și nostalgia celor dragi pe care îi vedem, zi după zi, cum se așază tăcuți, la masa umbrelor.
*
Primul şi cel mai drag cuvânt pe care îl rostim, când abia desluşim lumina lumii în care ne-a fost dat să ne naştem, rămâne cuvântul mama. Doar ea ne-a legănat, cu glasu-i dulce, şi ne-a vegheat, în atâtea nopţi nedormite, visele nevinovate. Doar ea ne-a învăţat să facem primii paşi, pe întortocheatele cărări ale vieţii. Doar ea a plâns, în singurătate, de grija şi durerea noastră. Doar ea s-a bucurat, cu adevărat, de fiecare succes al nostru. Doar ea s-a rugat şi se roagă pentru noi, oriunde s-ar afla; într-o căsuţă dintr-un sat uitat ori într-o stea a cărei rază ne mângâie, necontenit…
*
Sunt şi au fost închisori cumplite precum, odinioară, celebra Bastilia, dar, lumea în sine pare o închisoare mult prea mare şi mult prea rece pentru orice artist. Ca să nu mai vorbim despre închisorile dinăuntrul fiinţei poetului încarcerat pe mica lui planetă de hârtie şi transformat de vremurile furajere în prizonierul scrisului fără cuvinte. Unde şi cum să evadezi din tine însuţi? Care e „cheia” unei asemenea evadări?
*
Cărţile nu sunt simple vestigii, prăfuite de timp şi uitate pe rafturile unor biblioteci (sau librării) sortite pieirii. Scrise la temperatura realităţii reci ori la şoaptele fierbinţi ale Muzelor, ele descriu, adesea, fiziologia unei epoci şi, mai ales, anatomia unei inimi.
*
Timpul se scurge, nemilos, în clepsidre şi se preface, subit, în istorie: o istorie uitată, re-scrisă şi, apoi, pro-scrisă…
*
Într-o lume eteroclită ce vânează, adesea, doar bani și privilegii, ne întrebăm precum odinioară Hölderlin: „La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală?” Și totuși, avem nevoie de „zânatici”, de „visătorii” ziditori de cuvinte, așa cum avem atâta nevoie de libertate…