Sărbătoare a spiritului și a sentimentelor netrucate, Poezia izvorăște din preaplinul sufletesc, transfigurat, rareori, pe deplin, în cuvinte. De o mare bogăție ideatică și, mai ales, de o prodigioasă complexitate a trăirilor, ea presupune o confesiune frustă, de o sinceritate totală, vecină cu spovedania.
*
Colindând printre amintiri, Poezia este învăluită de adierea binecuvântată a sacrului ori devine, adesea, o imuabilă formă a iubirii pierdute în vuietul vremii și, implicit, a durerii ce inundă toate ungherele singurătății amare.
*
Poeții cutreieră lumea nu doar pentru Festivalurile Naționale sau Internaționale de Poezie (neîndoielnic, importante și ele), ci – mai degrabă! – pentru a cunoaște alte zări și alți oameni, pentru a stabili legături sub semnul miraculoasei Întâlniri; o Întâlnire la capătul căreia străinul din preajmă devine prietenul de neprețuit întru arta cuvântului…
*
Poezia este deopotrivă un festin al spiritului și o rugăciune a inimii, în acele momente de cumpănă și de anxietate, când numai credința divină mai poate redobândi liniștea interioară. Poetul are, atunci, o tainică legătură cu Preaînaltul, căci versurile izvorâte dintr-o sete uriașă se transformă – subit și sublim – într-o mult râvnită scară la cer.
*
Vântul vântură, orb, ani și ano-timpuri, lăsând în urma lui doar amintirile și singurătatea care ne poartă de grijă. Nu mai hălăduim, sub semnul prieteniei, prin munții și pădurile din vremea copilăriei noastre. O toamnă eternă se lasă parcă peste toate, privim spre cerul mohorât și răsfoim, cuprinși de melancolie, scrisori din scrinuri prăfuite…
*
Pentru majoritatea scriitorilor din orice colț de țară sau de univers, copilăria a reprezentat dintotdeauna o vârstă miraculoasă, desfășurată sub semnul candorii, dar și un tărâm paradisiac, văzut ca o altă Arcadia. Fără îndoială, anii aceia magici nu pot fi uitați, căci ei sunt rădăcinile și totodată fructele dulci-amărui ale trecutului. Et in Arcadia ego!
*
Copilăria e neasemuita vârstă a inocenței, ce stă sub semnul neastâmpărului vesel, al jocului izvoditor de ghidușii, capabil să răstoarne ordinea prestabilită, dar și să toace nervii părinților ori al bunicilor – bieți adulți obosiți, cotropiți de grija zilei de mâine. Cel puțin, așa era, odinioară, înainte de a ne digitaliza visurile și speranțele…
*
Pentru scriitorul de profesie, verbul a scrie este deopotrivă reflexia „tinereții fără bătrânețe” și echivalentul permanenței într-o lume culturală; o lume densă, încăpătoare și mult diferită de bulversanta, îngusta și năucitoarea lume cotidiană.
*
Într-o lume tot mai grăbită și tot mai haotică, așteptarea Iubirii este asemenea clarului de lună, când iluziile dansează cu frenezie, precum ielele, în sufletul ce își caută, necontenit, perechea lui indestructibilă. Percepția timpului nu poate fi decât una subiectivă pentru îndrăgostiții care măsoară trecerea orelor, lunilor, anilor doar cu bătăile inimii lor.
*
Poemul are nevoie nu de cuvintele multe, ci de chintesența lor în stare să caligrafieze inefabilul clar de inimă. Adesea, nu viziunile alambicate și experimentele ludice dau măsura valorii unui poem, ci, mai degrabă, simplitatea și naturalețea confesiunii izvoditoare de mari profunzimi.
*
Lumea în care trăim are pereții ei obscuri, reci și alunecoși, refractari la Poezie, indiferenți la eternul prizonierat al Poetului. Înconjurată de ziduri înalte, Poezia își pierde originara-i prospețime și devine, în schimb, un cântec șoptit al singurătății sau, altfel spus, o litanie a unui suflet dezabuzat.
*
O carte de versuri postumă este ca o clepsidră goală în care firele de nisip și-au încetat scurgerea spre neant, amintindu-ne că, odinioară, între pereții ei de sticlă, s-a zbătut, ca un fluture sub lampă, un suflet de poet.
*
Literatura (mai cu seamă, proza) face mereu concurență lumii din afară, pentru că ea transformă, deseori, realitatea în ficțiune memorabilă și creează, prin intermediul personajelor, oameni ce re-trăiesc propria lor viață, pe o planetă imensă și imaculată; planeta de hârtie unde totul devine posibil grație jocului demiurgic al scriitorului.
*
Poezia nu a fost (încă) izgonită din cetate. Ea nu mai crede în eterna tranziție românească. Ea râde și plânge pe umerii vremurilor furajere. Ea se încăpățânează să reziste, cu tandrețe, pe baricadele originalei noastre democrații. E, poate, un semn că Poeții n-au abandonat lupta cu inerția…
*
Suntem datori celor de azi și, mai ales, celor de mâine cu o stăruitoare cercetare și o dezvăluire exactă a originii noastre, pentru că suntem o seminție aleasă și greu încercată; pentru că adevărul istoric biruie orice fel de prejudecăți; pentru că strămoșii nației române nu trebuie condamnați la uitare.
Ars scribendi (arta de a scrie) este un calvar fericit pentru acei (puțini, dar fideli) visători incurabili, care încă mai cred în zâne și în magia lor, atunci când evadează, halucinați, într-o lume ficțională, arhaică sau medievală. Înainte de toate, visătorii au nevoie de o terapie a inimii. Au nevoie să-și privească, uneori, chipul în oglinda vremilor apuse, adresându-i obsedanta și retorica întrebare: Ce-ai făcut cu inima ta?
*
Uneori, ca să vezi lumea, așa cum este ea, trebuie să privești în adâncul inimii tale, până ajungi la spulberarea speranțelor, la vindecarea de iluzii. Dar lucrul acesta se întâmplă, încet, foarte încet, pe măsură ce vremea vântură frumoșii ani tineri…
*
De la un mileniu la altul, cutreierând veacuri de fier și efemere mode poetice, Poezia pare să-și fi pierdut esența orfică, mereu estompată de realitatea mercantilă și de prozaismul existenței cotidiene. Cuvintele nu mai pot să învie piatra, precum odinioară miticul Orfeu, iar poeții nu mai sunt de mult profeții neamului lor. Și totuși, cred în Poezie, în menirea ei de a exprima frumosul din lume și din oameni…
+ There are no comments
Add yours