Neamul Rebrenilor

Volumul Liviu Rebreanu şi Rebrenii aduce în faţa noastră familia din care avea să se nască autorul romanului românesc modern. Iacob Naroş ne-a obişnuit, în ultimii ani, să-i dedice prozatorului din Ţara Năsăudului ample studii, prin care îl readuce în actualitate: Romanele lui Rebreanu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj‑Napoca, 2012; Rebreanu în Mileniul III, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2014; Liviu Rebreanu şi Cuibul visurilor, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2016; Liviu Rebreanu şi proza scurtă, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2019; Liviu Rebreanu şi noua critică, Editura Pim, Iaşi, 2021 (Premiul Juriului Saloanelor „Liviu Rebreanu”).

Monografia apărută la Editura Şcoala Ardeleană surprinde prin documentarea aprofundată pe care profesorul măierean o face, citind aproape tot ce s-a scris despre Liviu Rebreanu, zeci de cărţi, studii şi cercetând arhivele.
Pentru prima dată sunt aşezate în acelaşi loc numele lui Liviu Rebreanu, cu toată biografia lui, dar şi ale părinţilor Ludovica Diuganu şi Vasile Rebreanu, ale fraţilor şi ale nepoţilor. „O nouă carte despre viața lui Rebreanu trebuie deci să fie, înainte de toate, o carte exactă, o carte cinstită. Este supremul omagiu ce‑i poate fi adus”, spunea regretatul rebrenolog Niculae Gheran. Acest lucru îl face Iacob Naroş în studiul dedicat arborelui genealogic al familiei Rebreanu.
Despre cel care spunea „în Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele”, iată că, peste timp, un măierean vine să aşeze povestea vieţii lui şi a familiei într-o carte. „S-ar crede astfel că cel care ar avea de gând să scrie biografia lui Rebreanu le-ar avea pe toate la îndemână, însă, după mărturisirile lui Rebreanu însuși, din Romanul romanelor – material pentru conferințe –, aflăm că biografia sa interioară este mai ascunsă decât cea exterioară. Să nu uităm și faptul că biografia scriitorului, pe alocuri, atâta câtă este prezentă în scris, se zbate între realitate și ficțiune, mai ales cea cu argumente provenite din partea unor confrați literari sau a celor din familie”, scrie în Prefaţa cărţii Iacob Naroş. Pornind de la această monografie, avem alte ramuri deschise spre cercetare, acurateţea cu care Iacob Naroş prezintă bibliografia ducându-ne exact la paginile ce ne interesează.
În istoria literaturii române contemporane, Nicolae Iorga spunea că numele de Rebreanu provine de la Rebra, din Ţara Năsăudului, acolo unde sunt oameni dârzi şi demni, luptători sub voievozi. Iacob Naroş completează, spunând că numele Rebreanu se întâlneşte şi la Rebrişoara, Dumitra, Chiuza şi Năsăud. Iar în cazul scriitorului, arborele genealogic, început de Niculae Gheran, se opreşte la bunicii Samoilă Rebreanu şi Irina Bulea din Chiuza.
Personal, m-am bucurat tare mult să văd, pentru prima dată, scris, mergând la surse, că mama prozatorului – Luvovica Diuganu – s-a născut pe 7 octombrie 1865, în familia Petrea Diuganu din Beclean şi Anastasiei Cârcu din Măluţ. „Numele de Diuganu vine de la Diug (azi Dumbrăviţa). S-a numit aşa până în 1920”, scrie Iacob Naroş. Merge mai departe, surprinzând trăsături ale Ludovicăi Diuganu, cea care era prezentă pe scenele Becleanului, în piese de teatru. Ludovica a avut trei fraţi şi trei surori, iar tatăl ei moare de holeră şi tragedia continuă cu un incendiu ce i-a lăsat pe copii şi pe mamă fără casă, astfel Ludovica Diugan este luată de suflet de mătuşa Flora şi de Simeon Moldovan, directorul şcolii din localitate.
Într-o scrisoare din 14 iulie 1915, Ludovica Diugan spune: „Viaţă grea cum am avut eu puţine şi rare mame ecsistă, cu deosebire, mame de spirit… De la începutul vieţei am avut tot greutate, grijă, şi într-ale mele şi în a bărbatului, pe care tot eu a trebuit ca să-l conduc, să-l abat cu multă forţă de la ce el în a lui nesocotinţă a apucat. După ce am fost destinată a fi mamă la multe capete de oameni, altele mai cu spirit, altele mai uşurele, am avut o învălmăşeală, o trudă cu mari lupte sufleteşti şi trupeşti, prin care puterile mi s-au slăbit, boalele m-au atacat, aşa că, ca prin farmec, am trecut peste toate. Toată viaţa-mi pare acum numai un vis, un vis în care mi se arată toate greutăţile, toate suferinţele vieţei”.
Tot ea, într-o altă scrisoare către Liviu Rebreanu, scrie: „M-am născut în pielea goală şi alţii m-au îngrijit până la un timp când am ajuns şi eu ca să mă pot hrăni şi îmbrăca”. Privită de Stancu Ilin, Ludovica Diugan „se trăgea dintr-o familie a unor vechi cărturari ardeleni”. Iar nepotul ei, Ilderim Rebreanu, trecut la veşnicie de curând, o caracterizează: „O fetiţă frumoasă ca o roză gingaşă, îmbrăcată în haine naţionale care, precum şi vocea simpatică şi duioasă, a făcut din dânsa o zână din raiul florilor”.
Legat de Rebreanu, multe sunt lucrurile care ar putea fi spuse despre familia lui, inclusiv faptul că era asaltat de către toţi membrii pentru a-i ajuta cu sume de bani. Într-o scrisoare din 1915, mama spune: „Doriţii mei copii, cunosc femei şi mame jertfite în felul meu, însă dacă bărbaţii au fost aşa, barăm au avut parte de a se mângâia cu copiii. Din mulţime de copii ce am crescut, barăm pe unul să-l am de ajutor, barăm unul să-mi cunoască şi să-mi arate recunoştinţă cât de cât, dar nu, nu, toţi s-au îndepărtat după ce şi-au primit partea din poterea mea şi nu mai cunosc că cineva i-a adus pe lume, nu mai ştiu nimic cu câtă greutate i-am îmbrăcat, hrănit, până ce şi-au căpătat pene bune de zburat. Au zburat toţi ca şi corbul lui Noe şi şi-au căpătat în viaţa nouă, au uitat cu totul de salvatorul lor. Mai am încă pe lângă mine câţiva, care încă aşteaptă penele bune ca să urmeze şi ei pe cei rătăciţi.”.
Liviu Rebreanu avea o inimă mare, muncind zi şi noapte pentru a scrie, iar banii obţinuţi să-i dea familiei. Însă de multe ori nu mai făcea faţă, familia supărându-se pe el. Cu toate acestea, mama îi scrie: „Cu tine nu m-am înşelat, eşti acela care te-ai arătat de mic, afară de forobrăjiile copilăreşti. Ai avut în lume de a suferi multe şi le-ai purtat cu răbdare dacă ţi-a dat aşa soarta, şi tot eşti om ales şi cu simţire faţă de oricare. Dar cu a doua iubire de copil scump m-am tare înşălat că am iubit un demon care nu ştie cum să răpiască sufletul, să nu fiu.”.
Ludovica Diugan trece la cele veşnice, la Aiud, pe 15 mai 1945. Poate că ar merita, cândva, un studiu mai amplu, pornind de la bibliografia dată de Iacob Naroş şi a-i cerceta mai în amănunt rădăcinile, o genă din partea mamei având, cu siguranţă, şi Liviu Rebreanu, cel care avea să ajungă şi director al Teatrului Naţional, actoria fiind pasiunea mamei lui toată viaţa.
Dacă despre mamă s-a scris mai puţin, despre tatăl Vasile Rebreanu, fiu al lui Samoilă şi Irinei, născut la Chiuza, pe 18 aprilie 1862, pe uliţa Hrubelor, în casa bunicii Măriuţa Bulea, s-a scris mult mai mult. Coleg de clasă la Hordou cu George Coşbuc, Vasile Rebreanu va ajunge, împreună cu soţia, la Chiuza, în calitate de notar, acolo unde se va naşte şi Liviu Rebreanu. De aici se mută la Lăpuş ca învăţător, iar mai apoi va ajunge la Maieru de unde „va pleca pe fugă din cauza datoriilor acumulate”, fiind greu să ai o casă plină de copii. Urmează Prislopul, acolo unde avem şi Casa memorială a lui Liviu Rebreanu. Tatăl său va scrie reportaje la Gazeta Poporului pe teme ca: săpun, lapte, reportaje, dar are şi pasiuni pentru pomi fructiferi şi stupi, la care adaugă alte îndeletniciri, ca dentist sau consultant juridic pentru pricinile ţăranilor din zonă.
„Tata se arată totdeauna sever, nu râde niciodată cu copiii şi e învăţător. Noi am înţeles însă demult că străşnicia dumnealui trebuie să fie prefăcută. Întâi, pentru că nu ne-a bătut niciodată. Pe urmă, când vorbea cu sătenii, spunea atâtea glume, de-ţi venea să te tăvăleşti de râs… Mai frică ni-e de mama, care e veşnic necăjită şi, cum zice, cum loveşte”, spune Liviu Rebreanu.
Pe lângă portretele celor doi părinţi, aflăm şi date despre naşterea scriitorului din noaptea de 27 noiembrie 1885, când, după cum spune mama Ludovica, într-o scrisoare trimisă către Rebreanu, „au tras clopotele într-o dungă ca în vreme de primejdie, dar şi de greutăţile naşterii de 4 zile în acea ploaie de stele”. La rândul lui, Tiberiu Rebreanu scria: „Copilaşul abia născut era alb, semn de mare noroc, el avea 5 kg, iar tatăl lui, Vasile, l-a ridicat între rafturile pline de cărţi zicând să ajungă vestit ca acei care au scris acele cărţi”.
Liviu Rebreanu nu va mai ajunge niciodată în locul naşterii, despre care spune: „M-am născut într-un sat anume Târlişua, pe care nici pe hartă nu l-am descoperit niciodată, dar care există de vreme ce tatăl meu a dăscălit acolo un an de zile, iar eu însumi mi-am petrecut acolo primele luni de viaţă… Eram
numai de câteva luni, când tatăl meu a plecat de acolo, şi lucru ciudat, deşi sunt de 42 de ani şi am cutreierat toată ţara, niciodată n-am putut ajunge până în satul unde am văzut lumina zilei. Dorinţa de a-l cunoaşte este însă prea mare ca să nu mă hotărăsc să mă duc într-o zi drept acolo”.
Maieru, dintre toate localităţile, avea să-i rămână cel mai mult la suflet, fiind o „oază de fericire, un pământ al făgăduinţei”, unde va poposi de câteva ori şi despre care spune că e Cuibul visurilor, sintagmă dată muzeului din localitate ce-i este destinat.
Despre modul în care scria la Maieru, însoţit de sunetul apei Someşului, aflăm de la Emil Boşca-Mălin: „Într-o sală de clasă de la şcoală, unde era şi un pat, se afla o masă pe care se instalase o lampă, un teanc de hârtie de scris, o rezervă de ţigări (cutia de tutunuri), apoi ibricul, ceasul şi lampa de petrol.
Scrisul începea pe la 10 seara şi ţinea până la 5 dimineaţa, la răsăritul soarelui, după cântatul cocoşilor, când se porneau să scârţâie roţile carelor”.
În cadrul Zilelor Prozei, eveniment derulat la Maieru, s-a reamintit despre cum Rebreanu declara: „Ăsta e satul copilăriei mele. E un sat de munte, într-adevăr foarte frumos, cu oameni buni şi foarte înţelepţi. Dintre oamenii aceştia, am luat toate personajele rustice din literatura mea. Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am împătimit pe unii, i-am făcut să cugete pe alţii şi oriunde i-am plasat în cărţile mele, tot din Maierul Năsăudului i-am luat”.
Nicolae Manolescu le-a spus copiilor de la Maieru, în 2018, când a fost prezent la Zilele Prozei: „Dragi copii, să vă gândiţi că de aici, din Maieru, a ieşit unul din cei mai mari romancieri români. N-ar fi bine să întrebaţi ce dascăl a avut el la clasele primare care i-a dat baza de pornire? Cine l-a format? Ce i s-a spus? Credeaţi că vine un mare maestru de la Cluj să-i predea? Era învăţătorul lui din sat. Dacă aveţi ambiţii, profitaţi de şcoală pentru că, poate, de aici, dintre voi, se va mai naşte un Rebreanu mai mititel”.
Nu lipseşte perioada în care a fost elev la Năsăud, spunând că: „Toţi bărbaţii de seamă ai Transilvaniei s-au mândrit a fi măcar vremelnic elevii liceului năsăudean”. Despre perioada în care a fost elev la Bistriţa, anii petrecuţi la Sopron, studenţia la Academia din Budapesta, apoi la Gyula – 17 luni sub haină militară, urmând Bucureştiul, Craiova, preşedinţia la Societatea Scriitorilor din România, director general al teatrelor şi culminând cu cea de academician (întotdeauna când vorbesc despre tradiţii apelez şi la frumosul discurs susţinut la primirea în Academie de către Liviu Rebreanu, cel care aducea laudă ţăranului român) şi conducător de reviste literare (Mişcarea literară, Gazeta literară, România literară), toate sunt prezente în carte. Genealogia familiei Rebreanu cuprinde şi date despre viața fraților: Iuliu-Sabin (1890-1947), Petre (1888-1890), Livia-Eugenia Hulea (1889-1972), Ovidiu Hulea, soțul Liviei, deputat în Parlamentul țării (1931), decedat în 1952, Lucea (Pavel), căpitan, căsătorit cu Maria Pussy, fiica mai mare a soților Hulea, cel care a stat 10 ani în pușcăriile comuniste, decedat în 1963, Emil (1891-1917) – Eroul de la Ghimeș – Făget, Maria-Ludovica (Miți) (1893-1986), căsătorită cu colonelul Strat Procopie, mort în 1949, Flora (1895-1896), Virgil (Ghilu) (1897-1917), infanterist în Primul Război Mondial, va ajunge în spital în Budapesta, unde își va găsi sfârșitul, Armela (1899-1899), Florica-Ecaterina (Rița) (1900-1974), căsătorită cu avocatul Iulian Anghel, de care va divorța și se va mărita cu locotenent-colonelul Mihai Schuster, Fabius (1902-1904), Sever (Luțu) (1904-1917) și Corneliu (1906-1906). Nu lipsesc Fanny și Puia şi legătura lor ca mamă şi fiică cu familia prozatorului. Ilustraţiile ce însoţesc cartea, unele prezentate în premieră, merg pe firul poveştii lui Liviu Rebreanu.
Îl felicităm pe Iacob Naroş pentru acest proiect editorial scris cu drag, dar şi cu multă acribie, iar pe dumneavoastră vă îndemnăm să faceţi rost de acest volum, pentru a cunoaşte rădăcinile scriitorului pornit din Ţara Năsăudului, cu traista plină cu poveşti, pe care mai apoi le-a nemurit în cărţile lui.