Născut cu căiță

Faptul că în Dicționarul limbii române substantivul noroc nu este definit, ci doar echivalat cu soartă, ursită, destin (favorabil), șansă (familiar), baftă nu trebuie să surprindă. După lectura numeroaselor coloane cu enunțuri în care este prezent acest cuvânt deosebit de frecvent și a explicațiilor ce se dau locuțiunilor/expresiilor în care intră acesta, cititorul realizează că o ipotetică definiție ar păcătui prin… lungime. De aceea ne-am mulțumit cu o definiție metaforică din lirica populară: „Rară floare-i norocu/ Nu răsare-n tot locu”. Din aceeași sursă am aflat că norocul este schimbător („Dar norocu nost și-al lor (al fetelor)/ E ca roua florilor” sau, dimpotrivă, poate să-l însoțească pe om toată viața („Cine-l are din născare/ Ăla-l are până moare”). Dar cine sunt „aleșii”?

Din lucrarea lui Artur Gorovei, Credințe și superstiții ale poporului român (apărută în 1915 și reeditată în 2018 la Editura Saeculum I.O.), am aflat că „norocos” este copilul născut duminica, copilul cu fire de păr alb, cel născut după miezul nopții etc. Dintr-o altă colecție de superstiții, a lui George S. Ioneanu, apărută în 1888, Artur Gorovei reține: „Copilul care se va naște în căiță va fi norocos”. Substantivul căiță este un împrumut din limba sârbă, unde denumește o „podoabă de cap femeiască (din salbe de monede)”. În limba română ea numește „boneta pe care o poartă femeile” sau, alteori, „scufița ce se pune copiilor mici în cap, legată sub bărbie”. Prin Țara Hațegului, „căciula bărbătească de blană, mai ales de oaie, neagră sau albă, purtată iarna” este numită căiță. Expresiile a i se sui la căiță „a i se urca băutura la cap” și a lua la căiță „a bea” sunt construite pe baza unei sinecdoci (pars pro toto) și dovedesc faptul că termenul căiță este încă viu în unele graiuri. Abia când căiță este folosit cu sensul de „membrană cu care este acoperit câteodată capul copilului nou-născut” ne putem explica originea locuțiunii adjectivale născut cu căiță cu sensul de „om foarte norocos”. Prin unele sensuri secundare, multe substantive (casă, cămașă, matcă, mitră, plod, perdea, prapur, soartă, strat, sălaș, casa-copilului, mama-muierii)sunt folosite pentru a denumi „masa cărnoasă și spongioasă care învelește fătul și prin care acesta primește hrana în perioada de gestație”. În Nașterea la români, Simion Florea Marian inserează informația primită din Stânca, Iași: „Copilul născut în cămeșe (adică într-un fel de pieliță), va fi foarte norocos”. Într-o pagină sadoveniană de tinerețe, Cozma Răcoare (din vol. Povestiri), întocmai ca în eposul popular, atât eroul cât și „tovarășul” său au înzestrări deosebite: „…Calul lui Răcoare nu era cal ca toți caii. Să vezi. Avea Vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap; îi așteptau vremea. Într-o noapte – pe la Sânziene – intră Cozma, spintecă iapa și fură mânzul. Dar dacă ar fi numai atât! Știi că mânzul e îmbrăcat într-o cămașă. Răcoare a rupt cămașa, dar a rupt-o așa, că a spintecat în două nările mânzului. Și iaca așa, mânzul rupt la nări, a crescut la întuneric, hrănit cu miez de nucă… Și când l-a încălecat Cozma, apoi cal a fost; răsufla în voie, nu mai ostenea cât e cucul!… Așa cal! Iaca de-aceea nu-l întrecea pe Cozma nici vântul”. După cum se vede, până la intrarea în limba noastră a neologismului placentă, vorbitorii au folosit cuvinte în al căror sens se cuprinde semul „înveliș protector”.

Cuvântul latinesc placenta „prăjitură turtită” este etimonul cuvântului românesc plăcintă, care aparține așa-numitului lexic latin exclusiv românesc alcătuit de Sextil Pușcariu, preocupat, se știe, să fixeze locul limbii române între limbile romanice (chiar așa se numește discursul de recepție la Academie, 1920). Prin tezaurul lexical, Sextil Pușcariu ilustrează „caracterul arhaic al limbii române”: „Multe cuvinte latine sau formațiuni latine vulgare nu s-au păstrat decât la noi: ajutor, blândețe, deprinde, împărat, ferice, plăcintă”(Limba română, I, Privire generală, Minerva, București, 1976, pp. 211-212). Unele dintre acestea au intrat în vocabularul reprezentativ al limbii române. Câteva „s-au întâlnit”, în timp, cu termenii latinești în care își au originea. S-a ajuns astfel la dubletul etimologic plăcintă-placentă. Două versuri ale lui Horatius din Satira a VIII-a (Cartea a II-a), Nomentanus erat super ipsum, Porcius infra,/ ridiculus totas simul absorbere placentas devin „de-o parte Nomentan/ Și de cealaltă Porcius, ridicolul găman,/ Ce-nfuleca deodată câte-o plăcintă-ntreagă” în traducerea lui Al. Hodoș și Th. Măinescu.

Și, fiindcă tot a fost vorba de noroc, le dorim cititorilor revistei, pe care îi știm ca având un car de minte, să aibă parte și de… un dram de noroc.