Mozaic retrospectiv

„Pâine cu ceva. Amintiri, ca să se știe cum se trăia în comunismul oamenilor simpli”

Liliana Nechita a mizat, în primele sale cărți, pe rolul cathartic al literaturii, căci „Cireșe amare” (2014), „Împărăteasa” (2017) și „Păpușa din noroi” (2019) s-au născut din experiența traumatizantă a exodului, a „exodului  mamelor” despre care a vorbit în testimonialul cu același titlu, ce a stat la baza documentarului realizat de Irina Păcurariu, la TVR. Cu volumul apărut în 2022, la Editura Humanitas, autoarea se apropie, prin rememorare, de o altă zonă delicată a experiențelor personale, cea a existenței în comunism.

Lipsită de încrâncenarea vizibilă în majoritatea cărților ce evocă perioada antedecembristă, cartea Lilianei Nechita reușește să evoce pe un ton echilibrat, câteva decenii din sumbra perioadă, păstrând privirea inocentă a copilului de atunci și naivitatea subtil anticipată în mottoul cărții – „Dacă te-ai naște într-un spital de nebuni, nu ai avea de unde să știi că toți cei de acolo sunt nebuni” (Eckhart Tolle) – și devoalată în preambulul cărții, alături de asumata dominantă autobiografică: „M-am născut în plin comunism și nu știam că era dictatură. Secretele și temerile făceau parte din noi, mâncam pâine cu ceva și continuam să fluturăm stegulețe și să cântăm imnuri partidului. Nu e intenția mea să schimb opinii sau să justific idei. Doar să povestesc cum a fost comunismul meu! Să se știe!”

Dacă primele două povestiri evocă experiențe anterioare nașterii autoarei – viața chinuită a tatălui, originar din Basarabia, decizia de a pleca de acasă la o vârstă extrem de fragedă, primii ani de muncă în România, călătoriile cu celebrul „tren al foamei”, scrisorile către familie, fără răspuns, ce emoționează prin simplitate și firesc, căsătoria cu Ana și nașterea autoarei în zodia „decrețeilor” –, celelalte treizeci și trei conturează mozaicul pestriț al vieții într-un comunism al restricțiilor, al tăcerii, al suspiciunii permanente. Două niveluri ale textului pot fi delimitate, odată cu lectura fiecărei schițe sau povestiri din volum: cel autobiografic, conturat din experiențele nemijlocite și din colportările părinților și ale bunicii și cel „monografic”, căci legi nescrise, cutume născute din restricțiile și ororile comunismului, noi patternuri existențiale completează substanța cărții. Cele mai multe erau acceptate atunci ca parte dintr-un cod ce dădea iluzia apartenenței la o lume guvernată de principii solide sau doar siguranța personală, iar cunoașterea lor treptată, cu fața și reversul, sunt parte a procesului de maturizare involuntară a copilului de atunci, de (de)formare influențată de atitudinile contrastante ale celor din preajmă sau de mediile profund viciate de ideologia vremii.

Unui tată fanatic, orbit de comunismul care îi asigurase un minim existențial, prin satisfacerea nevoilor primare i se opune o bunică habotnică, pentru care salvarea din infernul comunismului e religia și o mamă profund marcată de locul de muncă, spitalul, ce îi „oferă”, zi de zi, imaginea degradării umane, a atrocităților pe care trebuie să le suporte decrețeii pe care autoarea-copil îi asociază, inspirat, puilor de broască țestoasă părăsiți, care trebuie să își găsească singuri drumul în viață. Discrepanțele dintre membrii familiei se reflectă în principiile pe care încearcă, fiecare în parte, să i le inculce, în rigorile, în educația și în perspectiva asupra vieții. De altfel, fiecare text, cu titlu, de cele mai multe ori, rezumativ sau anticipativ, dezvăluie profundele disonanțe, viața sub semnul direcțiilor antitetice. „Maimuța și Dumnezeu” e poate cel mai reprezentativ, căci pe fondul teoriilor privind nașterea omului autoarea reușește să ilustreze drama celor ce își păstraseră nealterată credința și strategiile partidului care căuta, din răsputeri, soluții pentru îndepărtarea tinerelor generații de fiorul religios. Despre oprimarea prin varii mijloace, despre înstrăinarea de adevăratele valori umane vorbesc multe dintre textele din volum. Cenzurarea lecturilor, pregătirile și participarea la paradele pline de fast, sau la campaniile agricole, soarta celor care au avut „neșansa” de a se naște evrei sau a celor care au decis să aleagă „mirajul Occidentului” completează seria subiectelor abordate.

Se detașează, uneori, figurile atipice lumii cenușii, „stâlpii”, evocați cu nostalgia celei care apreciază verticalitatea și caracterul, într-o vreme în care molima comunismului îngropa tot ce dădea demnitate omului și dramele celor înfrânți, prin cele mai banale sau stranii mijloace, de regim. În fond, există nenumărate lumi care se luminează succesiv în carte: cea a „minoritarilor”, după confesiune, mentalitate sau aspirații, cea subterană, a ascultătorilor „Europei libere”, a celor care „făceau rost” de orice, inclusiv de stare de bine, prin celebrele bancuri sau cea a învingătorilor, din care făceau parte, rând pe rând, toți cei care depășeau linia ce-i îndepărta de orice zonă a umanității, a normalității.

Ultimele povestiri surprind succint evenimentele postdecembriste, din aceeași perspectivă a omului ce a trăit restricțiile și reprimările comunismului, povara subzistenței, fără să fi realizat anormalitatea: „Atunci am aflat că Ceaușescu fusese un dictator. Apoi am mers la culcare toți, cu un pic de teamă: trecusem prin dictatură, și noi, cei născuți în ea, habar nu avusesem.”