Moș Petrăchel, Limonarul*

Estimated read time 12 min read

Motto: „Un om credincios este năpădit

de binecuvântări” (Pr. 28:20).

Toamna, târziu, aveam obiceiul să mă urc în podul casei, pentru că acolo, în fiecare an, după cules, tata punea corzi de viță pe care atârnau ciorchini mari de struguri negri cu boabe mari și coaja mai groasă, pentru că rezistau multă vreme, până venea frigul și înghețul, ba chiar și după aceea, o vreme… Strugurii astfel păstrați erau foarte dulci și, de aceea, vizitam podul de câte ori mi se făcea poftă, apoi, odată ce eram împăcat și sătul, cotrobăiam printre lucrurile depozitate în colțurile mai întunecate ale podului unde se aflau cărțile puse acolo de sora mea, absolventă a Școlii Normale de învățători. Printre ele, manuale școlare, cărți de literatură, dar și câteva cărți religioase. Dintre toate mi-au atras atenția un Ceaslov și o Psaltire, legate frumos, cu litere aurii în titlu, scrise într-o limbă bisericească acceptabilă, fiindcă erau tipărite prin anii 1938-1940, după cum se menționa în caseta tipografică. Zile întregi, după aceea, am căutat să înțeleg conținutul lor; din Ceaslov mi-au plăcut Rugăciunile, iar Psalmii m-au cucerit definitiv, deși nu înțelegeam prea bine conținutul, pentru mine conta incantația, frumusețea poeziei.

Nu știam dacă în satul nostru existau oameni capabili să citească Biblia sau alte cărți, și mă gândeam adeseori cum înțelegeau ei serviciile religioase ale bisericii fără să cunoască cât de puțin ceea ce citea preotul în biserică. Dar am aflat de la tatăl meu că erau câțiva bătrâni care citesc și tot aceia sunt și creștini nelipsiți de la Liturghie în fiecare duminică. Printre ei se afla și un bătrân, pe nume Petrache Icreverzi, căruia lumea îi zicea Moș Petrăchel. Spre bucuria mea, aveam să-l cunosc la via și livada lui, departe de sat, în întinderea câmpiei, fiindcă în apropierea livezii lui Moș Petrăchel, tata cultiva câteva pogoane cu grâu și, la vremea secerișului, mergeam acolo toată familia. Verile în câmpie erau secetoase și dogoarea soarelui făcea și mai grea truda noastră sub vipie. Apa din butoiul pe care îl țineam în căruță pentru cai se încălzea, asemenea și apa de băut din cele două urcioare de lut, încât nu se mai putea bea.

În întinderea imensă a câmpiei, mulți oameni mai cu stare săpau fântâni pentru ca oricare creștin însetat să zică bogdaproste și să binecuvânteze pe cel care s-a învrednicit cu asemenea binefacere, și să-i pomenească numele care, de altfel, era săpat pe tuburile de piatră, sau pe o cruce ridicată lângă fântână. Moș Petrăchel săpase o fântână la marginea drumului care trecea pe lângă livadă întru pomenirea soției sale, Gherghina. Era o fântână cu o cumpănă de lemn înaltă, care se vedea de la depărtare ca o speranță pentru cei însetați și nu trecea niciun călător pe drumul de țarină care să nu se oprească la umbra bătrânei sălcii, să se răcorească și să-și potolească setea. Pe lângă această binefăcătoare odihnă, Moș Petrăchel ieșea din coliba lui, schimba vorbe duhovnicești cu drumețul pe care îl ospăta cu fructe sau cu struguri. „Ai copii?, întreba Moș Petrăchel pe oaspetele de ocazie. „Am – zicea drumețul – am cinci copilași, doi flăcăi și trei fete, toți îs mărunței!” „Oho! – se minuna Moș Petrăchel – atunci ține colea niște caise dulci și niște tămâioasă pentru ei!” – și îi punea caise și struguri într-o năframă, pe care o lega cu grijă în patru colțuri. Omul pleca, mulțumindu-i și binecuvântându-l pe Moș Petrăchel, iar când ajungea acasă, povestea peste ce fel de suflet de om a dat, cum l-a omenit, după ce l-a văzut stând trudit la umbra bătrânei sălcii. Nevasta omului înălța sprâncenele a mirare și se întreba cum de nu sunt asemenea oameni și în satul lor: „Doamne, cât de hapsâni și răi sunt oamenii pe la noi! Ai văzut, bărbate, pe alde Buzea, bogătanii aceia, care n-ar da o bucată de pâine unui drumeț flămând!” „Ei, femeie, ăștia nu-L au pe Dumnezeu, de aceea suntem singurul sat care nu are biserică, iar duminica sau la sărbători, sătenii noștri stau la crâșma lui Stamate” – întărea bărbatul adevărul spus de femeie.

Ne așezarăm la umbra căruței ca să prânzim, fiindcă eram obosiți și flămânzi, și atunci tata a zis că ar fi bine să mergem să luăm apă rece de la fântâna lui Moș Petrăchel. Am vărsat apa caldă din cele două urcioare și am plecat spre fântână. Moș Petrăchel ne-a întâmpinat cu aceeași bucurie în ușa colibei, râzând și mângâindu-și barba patriarhală: „He-hei, Gheorghică, mai hodinește și tu din lucru că ziua-i mare și Domnul a dat rod bogat anul acesta. A dat ploaie la timp și, iată, că nu ne lasă inima să nu dăm zor cu lucrul!” „Așa este, Moș Petrăchel, Domnul ne-a binecuvântat și noi îi mulțumim pentru un asemenea belșug. Uite, cât stăm aici de vorbă, mă mai hodinesc și eu, și băiatul meu. Da’, mai bine, arată-i coliba dumitale, că nu a văzut niciodată așa ceva și e curios, apoi, după aceea, ne-om întoarce la treaba noastră!”

Moș Petrăchel m-a prins părintește de mână și intrarăm înăuntru. Ce colibă? Era o locuință de ziceai că a fost pregătită pentru rege, așa era de încăpătoare, curată și frumos decorată în stil popular, cu ștergare de in și vase de lut aduse de pe la târgurile din Oltenia și Ardeal. Pe o masă de brad era așezată o oală de lut cu desene ca acelea de pe goblenuri cusute de femeile din sat. Iar patul cu așternuturi din lână țesute la războiul de țesut, cu perne, de asemenea, cu motive populare în geometrii realizate iscusit, cu linii și romburi în culori vii, era așezat într-o latură mai luminată. Un miros de busuioc și mentă umplea încăperea, deoarece Moș Petrăchel atârnase de grinzile din interior buchete mari de mentă și busuioc puse la uscat. Când am intrat în colibă, am coborât câteva trepte pe o scăriță de lemn, partea de jos fiind săpată în pământ, așa cum se construiau în trecut bordeiele și, inventiv, Moș Petrăchel așezase ca pardoseală lemne cioplite, peste care a pus niște preșuri țărănești țesute din fâșii de postav gros. Acoperișul de stuf, gros de jumătate de metru, izola încăperea de căldura de afară. La răcoarea din colibă, contribuia și faptul că ne aflam undeva la peste jumătate de metru în pământ. Priveam cu ochii mari interiorul colibei acestui om singuratic (lui Moș Petrăchel îi murise nevasta de mai mulți ani) și privirea mi se opri pe o laviță, unde erau câteva cărți, printre care și un Ceaslov la fel cu al surorii mele. „A! – exclamă bătrânul – apropiindu-se de laviță. Iată, aici am Cartea Sfântă, Biblia, și niște povestiri duhovnicești pe care le-a tălmăcit un monah din limba elinească, dar nu sunt cunoscute în toată țara noastră, fiindcă au fost făcute la o tiparniță din mănăstire. E un «Limonariu», care pe limba noastră românească înseamnă «Livadă duhovnicească»”. Și Moș Petrăchel îmi întinse cartea cu rugămintea să am grijă de ea și să citesc povestirile care sunt ușor de înțeles, „chiar și la vârsta ta” – mă asigură „Limonarul”, transferând eu în gând titlul general al povestirilor la livada lui Moș Petrăchel.

„Moș Petrăchel, mulțămim dumitale pentru ospitalitate! – zise tata, dar trebuie să ne grăbim că acum scapătă soarele spre chindie, și avem încă mult de lucru, de pus pe legătură, de făcut snopi și clădiți în stoguri”. „Bine, bine, mergeți cu Dumnezeu, dar stai olecuță să-i dau băiatului niște poamă să aibă după ce prânziți!” „Auzi, flăcău – mi se adresă aproape strigând Moș Petrăchel – când mai vii pe la mine, am să-ți împrumut Cartea Sfântă în care vei afla lucrarea și patimile Ziditorului nostru, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Acum citește poveștile pe care ți le-am dat!” „Mulțumesc frumos!”, zic eu întorcând capul, în timp ce schimbam urciorul din mâna stângă în mâna dreaptă, fiindcă mi se părea greu.

În câteva minute, eram la căruța noastră, unde mama întinsese ștergarul și așezase frumos bucatele pe el. Prânzul a fost gustos, pâinea proaspătă și cașul dulce. Iar apa de la fântâna lui Moș Petrăchel – rece și înviorătoare. Trupul nostru copleșit de lucru și căldură a căpătat vigoare. Tata a mulțumit lui Dumnezeu pentru bucate și apă, a cerut ajutor pentru putere și vreme bună, fiindcă un nor apărut asupra noastră părea că se unește cu altul și amenința a ploaie. În cele din urmă, s-a desfăcut, împrăștiindu-se, și cerul a devenit senin, doar un vântișor ne mângâia trupurile ca o binefacere dumnezeiască în arșița zilei.

După ce vremea secerișului s-a încheiat și a venit toamna, am petrecut multe zile în livada lui Moș Petrăchel, mai ales duminicile când nu mergeam la școală. Și astăzi, având vârsta la care era atunci Moș Petrăchel, mă minunez cum de știa bătrânul Limonar să tâlcuiască textele biblice cu atâta adâncă înțelegere! Livada lui a fost pentru mine o adevărată „oază duhovnicească”. Fântâna lui Moș Petrăchel ajunsese să fie cunoscută și în satele din jur ca un izvor miraculos care, spuneau oamenii, are o apă bună, menită să întărească trupul și sufletul celui care bea din ea.

Moș Petrăchel era cunoscut în sat ca un om vânjos, puternic și credincios. Odată, venea cu căruța încărcată, drumul era anevoios, plouase mult în toamna aceea, și căruța a alunecat într-un șanț. A îndemnat caii, când cu vorba, când cu amenințarea biciului, dar caii, simțind povara, nu reușeau să-și folosească puterea necesară și se opinteau în zadar. Atunci, Moș Petrăchel a intrat în șanțul plin de nămol, a prins de inima căruței și a ridicat cu putere, îndemnându-și caii: „Haide, mă, acum, căluții tatii!” Caii au smucit, întinzând ștreangurile, mai să se rupă, și căruța a fost scoasă la drum. Când era mai tânăr, în zile de sărbătoare, Moș Petrăchel lua parte cu plăcere la întrecere cu flăcăii satului la un sport tradițional: trânta, și nu s-a aflat niciun tânăr care să-l biruiască. Acum, după mai mulți ani de la moartea soției sale, Moș Petrăchel își petrecea timpul muncind la vie și în livadă din primăvară până la începutul iernii. Pentru cele câteva pogoane de pământ pe care le cultiva cu cereale, angaja oameni cu plată. De altfel, veniturile sale erau suficiente pentru sine și pentru întreprinderile sale filantropice. Ajuta oamenii săraci din sat și din împrejurimi, și toți vorbeau despre el, binecuvântându-l. Moș Petrăchel nu vorbea niciodată despre binefacerile sale, iar dacă cineva îl iscodea să afle anumite lucruri,  îl invita pe curios să se roage împreună pentru cei nevoiași. Precum un stareț dintr-o poveste din „Limonar”, știa că împăratul care se leapădă de împărăție și se face monah, și rabdă pentru Domnul, fiindcă mai cinstite sunt cele cerești decât cele pământești, va primi răsplata lui Dumnezeu. Moș Petrăchel cunoștea Cuvântul lui Dumnezeu, așa încât și-a orânduit viața după voia Domnului. De aici și râvna de a face și pe alții să creadă în Ziditorul vieții noastre. El însuși, om al lui Dumnezeu, a devenit „livadă duhovnicească”, iubind pe Dumnezeu și pe oameni, făcându-le cunoscută Evanghelia lui Cristos.    

Acum, livada și via lui Moș Petrăchel nu mai există. A rămas doar fântâna cu înalta ei cumpănă, fără ciutură și în putrezire, bătută de ploi și crivăț, ca o amintire tristă în câmpia mirifică.

* „Limonariu” – culegere de texte, istorii duhovnicești, dintre anii 550-620 p. Chr., din Orient, în mănăstiri.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours