Monica Mare, Obiceiuri și tradiții de Crăciun din satul Năpradea

Obiceiurile de iarnă erau legate de sfârșitul anului vechi și începutul celui nou, de la Sfântul Nicolae (6 decembrie) până la sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), având ca punct culminant sărbătoarea Nașterii lui Iisus (Crăciunul) și erau cele mai îndrăgite și așteptate sărbători pentru veselia și buna dispoziție pe care o aduceau. O parte dintre obiceiuri au o vechime considerabilă, fiind inițial sărbători laice, ținând seama de faptul că unele colinde și plugușorul fac referire la începutul anului agricol.

Odată cu intrarea în postul Crăciunului, din 15 noiembrie, se putea corinda, copiii și tinerii întâlnindu-se pentru a învăța sau repeta colinzi. Demult nu se știa că Sfântul Nicolae ar aduce daruri la copii, dar după anii ’70, copiii îl așteptau pe Moș Niculaș, cum i se spunea la Năpradea, care aducea puține daruri, în funcție de ce aveau părinții prin casă: Nu știam de Moș Nicolae. Când am fost la liceu numa la Jibou am aflat prima dată în papuci o pastă de dinți și bomboane. Am fost tare surprinsă, că nu știam de obiceiu ăsta când eram la Năpradea (Viorica Mare, 75 ani). Io îmi amintesc că nouă Moș Niculaș ne punea darurile sub pernă: un creion, un caiet, ce aveau ai noștri prin casă, dar noi nu știam asta, credeam că ni le-o adus Moș Niculaș. Dimineața, când mă trezeam, înainte să mă ridic din pat, somnoroasă încă, băgam mâna pe sub pernă, să văd dacă găsesc ceva, obicei pe care copilul din mine l-a păstrat și mai târziu ca adult, doar că de data aceasta nu mai găseam sub pernă darurile simple de care mă bucuram foarte tare în copilărie (Alexandrina Botiș, n. Pop, 51 ani).

Una dintre cele mai așteptate perioade din an era în apropiere de Crăciun (de Ignat), când aproape în fiecare gospodărie sacrificau câte un porc din care făceau preparatele necesare pregătirii meselor de sărbători: cărnați, călbaji, jumére, pt’ișcă, pregăteau slănina, carnea și oasele în saramură, apoi le afumau pentru că așa se puteau conserva, neexistând frigidere și congelatoare. Înainte de ziua stabilită, se pregăteau vasele în care se va pune carnea, se vor face jumările și apa la încălzit și se înțelegeau cu unul dintre cei câțiva oameni din sat care știau rândul la tăiatul porcului. În bună-d’imin’eața, toată lumea se trezea cu noaptea-n cap, că zua era scurtă și d’e lucru mult și se apucau de treabă. Bărbatul casei chema vecinii să-l ajute să țină porcul și în funcție de cât de mare era porcul, avea nevoie de un număr mai mare sau mai mic de oameni. Unul dintre ei lega porcul în coteț cu o funie special pregătită din ajun, apoi, îl duceau la locul stabilit, omul priceput îl sacrifica, iar gazda ominé vecinii cu un pahar de horincă, bând toți cu același pahar, mergând apoi la casele lor. Porcul îl acopereau cu paie și făceau bobotaie, pârjolindu-l pe amândouă părțile. Îl spălau bine cu apă călduță, pruncii abia așteptând să spele urechile și coada porcului, pe care le mâncau atunci, calde. În tot acest timp, femeile lucrau prin casă, curățau ceapa pentru călbaj și aiul (usturoiul) pentru cărnaț. După ce desfăceau porcul, femeile spălau mațăle, tăiau carnea, untura și pregăteau toate cele. Nimic nu se arunca dintr-un porc, totul se folosea, fiecare părticică găsindu-și întrebuințare la ceva. Produsele obținute se afumau în podurile caselor învelite cu paie, unde se oprea fumul în pod. Acum puteau aștepta Crăciunul, mulțumiți că aveau ce pune pe masă.

Pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului aveau o semnificație profundă și erau realizate cu grijă și atenție atât pentru oameni, în special pentru copii, cât și pentru locuință. În interiorul casei, un aranjament tradițional cu paie sau hârtie creponată servea ca pom de Crăciun. Blidele și icoanele erau împodobite cu șt’ergurile lungi, iar la ferestre erau puse firhonguri lucrate manual. De asemenea, lompa din casă era decorată cu șiraguri de fasole sau cu hârtie creponată, aducând un aer festiv și cald locuinței. Aceste pregătiri reflectau nu doar bucuria și entuziasmul pentru sărbătoarea care urma, dar și tradițiile și obiceiurile transmise din generație în generație. Înainte de Crăciun să găta casa cu ștergurile faine, și să găta și lompa cu prime că p-atunci nu șt’iem d’e brad (Felicia Mureșan, n. Pop).

În săptămâna Crăciunului, în fiecare casă se făcea curățenie generală, podeaua era lipt’ită cu lut, mobilierul uns cu fotoghin, în strujece se puneau paie noi, pe pat se așeza un lipideu cu cipcă și un țol de sărbători, iar deasupra patului, la casele cu fete mari, se așezau nouă perini. Una dintre colindele foarte vechi, cu un conținut laic, care se referă la acest subiect este și colinda Cine șed’e-n astă casă? Îmi amintesc cum ne corinda tinuca de După-sat (Floarea Pop):

Cine șede-n astă casă, florile dalbe

Măriuca ce frumoasă

Mândru ș-o gătat pân casă, florile dalbe

Mândru ș-o gătat pân casă

Pă la ușe tipărușe, florile dalbe

La ferești cu pene verzi

La cornu cuptorului, florile dalbe

Pana temătorului.

(Alexandrina Botiș, n. Pop)

Pentru mesele din zilele de Crăciun se pregăteau mâncăruri mai deosebite, piroșt’e cu curet’i morat, carne de porc și hrișcaș (orez), friptură cu carne de porc, pt’ită din făină de grâu, sucituri și coptături. Femeile coceau mai mult, se făceau pt’it’e mari s-ajungă până după Bobot’ează, colaci și pupeze pentru colindători, moșocoarne și sucituri (cozonaci) cu nucă sau cu silvoiță. Api ce prăjituri să făceu, rot’iță, cornuléță, să făcé, d’in ce o apărut amoniacu aiesta, să făcéu foi cu sale, și măi făcé on fel mama, Doamne iartă-uă, îi zâce turnată și cozonac, sucitură i să zâcé. D’e-aiéste erau. Nu era n’ici așé pretențiosă lumea, ca amu (Anuța Bârsan, n. Iliș). Copiii erau îndemnați să mănânce coaja rumenă de la pt’ită ori colac, ca să facă ruji în obraji, adică să fie roșii în obraji. Aproape fiecare casă avea cuptor pentru coptul pâinii. Se făceau colaci și pupeze pentru fetele neamurilor ori vecinilor.

Mai demult nu se făcea brad la toate casele și acolo unde se împodobea, se aducea din pădure o creangă de brad, ori un vârf și puneau drept podoabe nuci, mere, covrigi, ghirlande din cocoși de porumb. Când eram copt’il dorém să-m impodobească o crenguță de brad măcar, da dacă o fost bătrân’i părințî nu mi-o făcut c-o avut năcazurile dumn’ealor. În loc d’e bombon’e să pun’e n’iște pân’e în stan’iol, ori măi pun’eu nuci și le dăd’eu cu on pt’ic d’e bronz să lucească on pt’ic (Felicia Mureșan, n. Pop). Eram mică, nu știu dacă eram de școală și o venit fratele lui tata de la Reșița și ne-o adus brad, ne-o făcut o surpriză și l-am găsit împodobit. Am fost tare bucuroasă. Gătam lompa cu hârtie creponată și apoi mai târziu am pus și în brad hârtie creponată, nuci, ceva bomboane cu staniol (Viorica Mare, n. Pop).

În seara de Crăciun, după ce se ieșea de la biserică, începeau corindatu copiii mici. De pe tărnaț (prispă), stând la geam, sau din tindă, copiii întrebau cu glas puternic: Veseli-te gazdă?, așteptând cu nerăbdare răspunsul gazdei: Veseli, veseli! pentru a porni colinda. La intrarea în casă, copiii spuneau: Bună seara li Crăciun, iar la ieșire urarea: S-aveți sărbători fericite! Băieții primeau colăcei rotunzi, împletiți, mere și nuci, iar fetele primeau colaci și ele, iar la neamuri și vecini, pupeze, niște colaci împletiți, de formă alungită asemănătoare unor păpuși, cărora, de multe ori femeile le puneau ochi din boabe de fasole. Pentru pruncii care colindau uneori pe ger aspru, cu zăpada scârțâind sub opinci, sau pe ploaie, nu era o bucurie mai mare decât să primească de la fiecare casă câte un colac până își umpleau straița pe care de abia o duceau. Uneori, o goleau și plecau mai departe până când picau rupți de oboseală, dar fericiți.

Pruncii din sat umblau cu corinda și își formau hada de obicei cu vecini, neamuri și prieteni, ducând vestea nașterii lui Isus în cât mai multe case, fiecare după puterile lor. Cei mai mici colindau doar pe uliță și la vecini sau neamuri, cei mai mărișori pe rându casei, cât apucau până spre miezul nopții, iar apoi continuau și în dimineața de Crăciun. După miezul nopții feciorii umblau cu corinda la fete, care, de pe la 13-14 ani, stăteau acasă și așteptau corindătorii. Doar adulții umblau bărbați și femei laolaltă, unii de la alții, de la miezul nopții până spre dimineață. Când eram copt’ii merém cu corinda. Nu n’e lăsa să mérem măi répid’e, numa după ce ieșé d’i la beserică. Tăt pând’ém că oare n-om vedéa pă oarecin’e vin’ind d’i la beserică. N’e pregăt’ém și n’e pun’é on colac în straiță și on pt’ic d’e cărnaț d’e merind’e, de-om fi flămânz să nu mâncăm numa colacu gol. Și-api merém l-o casă și stam până ieșé d’i la biserică. Șt’iu că odată am mărs, că umblam și cu Ruzalea Neluli, am mărs colo la Țiprian să încépem d’e-acolo. Ș-api am șezut acole, n’e-o servit lélea Lucreța cu amuce, ș-apoi am început. Ș-api am vin’it. Umblam numa fét’e nu și cu băieț, umblam cât’e tri patru, uări cinci pretine, vecin’e, ș-api n’e lăsam d’i la o vréme, cătă miazănoapt’e. Ș-api până-n zuă n’e scula și zâcéu no méreț că nu aț fost acolo D’in Sus. Așé era obiceiu, corindam și dimin’eața. Ș-api odată am vin’it la Ștefanu Fătuli și ședé cum o fost aprinsă focu, șed’e și fuma acolo lângă fit’eu. Și, no, am zâs „Veseli-te gazdă?” „Veseli, veseli”… zâce… no, am corindat, n’e-am băgat în casă și zâce „Ai d’e min’e, da voi n-aț avut und’e vă culca?” Nu n’e-am mai băgat n’icări hiaba o fost lompa aprinsă, că atunci nu stinjé n’ime lompa tătă nopt’ea, până am ajuns colo D’in Sus la mama tina, apoi am vin’it cătă casă. Primn’eam colac, nuci, mére, la nănașa Sofica n’e clăt’é pă oarecare, uări pă min’e, uări pă Clarița și n’e da pupăză, să nu vadă célelalt’e fet’e. Pupezăle erau așe împlet’it’e (Anuca Borbei, n. Botiș).

La Crăciun vin’éu măi mult’e had’e. Erau care vin’éu și cu acordeonu. Colindau „O ce veste”, măi mult și pruncii, „O stea s-a ivit / De la răsărit”. La noi pruncii nu o umblat cu Steaua numa cu corinda (Felicia Mureșan, n. Pop). La Crăciun d’e-abia așt’eptau copt’ii să margă la corindat. Îț era mai mare dragu… Copt’iii meréu sara la biserică și după biserică să strânjé hada câte cinci-șase copt’ii. Corindam „O ste s-a ivit”, uări „Tri crai d’i la răsărit”… cam astea erau a pruncilor. Căpătam colac, măr, nuci. La Crăciun la fet’e să făcéu pupeze, da numa la n’eamuri și la vecin’i. D’e obicéi nu merém pân tăt satu, merém numa așé pă ulița asta în sus și ieșém pă céie uliță și coboram. D’i la 12 meréu feciorii la fét’e, apoi d’imineața tăț meréu la biserică. Îi servém cu băutură și cu prăjitură. La noi în casă nu i-am servit cu mâncare, da erau căs und’e îi serveau și cu mâncare. Măi d’emult tân’erii, feciorii, nu meréu unu d’i la altu, cum mărg amu. Feciorii meréu la fét’e și fet’ile îi așt’eptau acasă în sara de Crăciun. Da amu mărg și fet’ile și feciorii, tăț lolaltă. Feciorii meréu și unu d’i la altu pă omin’ie, după Crăciun, d’e a doua zî că în zua d’e Crăciun, sara, nu era bin’e să meri că era Noaptea Tălharilor, după aceie, d’e a doua zî meréu. Astăzî îs la t’ine pă omin’ie, mân’i la altu și meréu așe pă omin’ie. Meréu și însurațî la corindat (Anuța Bârsan, n. Iliș).

Satul era împărțit în două părți, Susăn’i și Josăn’i și rareori erau hăzi de copii care se aventurau din Susăn’i în Josăn’i și invers. Să cunoșteau după colindă pentru că, întotdeauna, cei din Joseni colindau O stea s-a ivit, iar cei din Susăni colindau Tri crai d’e la răsărit, iar gazdele știau de unde-s după cum începeau corinda. Reproducem cele două colinzi:

O stea s-a ivit de la răsărit / Și-atuncea trei crai veneau de la rai,

Veneau tot cântând și tot colindând, / Pruncii se tăiau maicile plângeau.

Maicilor nu plângeți, pruncii n-or muri, / Că s-or preamări în cer cu îngerii,

Și-a lor suflețele se vor face stele, / Și-or luci frumos calea lui Cristos.

Tri crai di la răsărit / Cu steaua au călătorit

Tăt cântând și corindând / Și pe Iisus căutând

L-au cotat și l-au aflat / Lângă Maria culcat

Maica Sfântă așa zicea/ Fiule când te-am născut

De durere n-am știut / De jos când te-am ridicat

Tare ne-am îmbucurat / Că n-i fi nouă împărat

Și de astăzi înainte / N-i fi nouă bun părinte

Și de-acum până-n vecie / Cristoase, mărire ție.

 (…) Pe ulițele satului răsunau colindele toată noaptea de Crăciun. În ziua de Crăciun se mergea, cu mic cu mare, la biserică, feciorii și fetele mari urcau în podul bisericii. După slujbă se corinda în biserică, apoi urma masa de acasă și un somn binemeritat, în zua de Crăciun sara nu era bine să meri (de-acasă) că era Noaptea Tălharilor. Astăzi, pentru sărbătoarea Crăciunului, în casele cu copii se împodobește un brad natural sau artificial, se pregătesc bucate alese și pe lângă vinul și horinca de acasă, se cumpără bere și sucuri. Cu corinda mai vin doar câțiva copii din sat, dar nepoții năprădenilor își colindă cu drag bunicii și neamurile, supravegheați îndeaproape de părinții care, prin ei, își retrăiesc serile de Crăciun din copilărie. Bunicile le pregătesc încă, în cuptor, colaci rumeni și pupeze. Tinerii continuă tradiția și colindă toată noaptea, de la unu la altu, fete și băieți.

Bătrânii nu au uitat întâmplările hazlii, de demult, din noaptea de Crăciun. Odată, înt-o sară d’e Crăciun, am umblat la corindat și o fost mol mare și noi cu opt’inci. La on prunc i s-o rupt ațăle d’i la optnici, o rămas colo-n mol și apoi, hai desculț și le cotă. Era noapt’e și nu erau becuri. Cine avé cât’e on stérț d’e lanternă, ooo, cine avé lanternă era cineva, o măi am lanternă. Așé o fost, că nu erau, nu să aflau. Apoi n’e-am dus la corindat la bad’ea Mașt’ei și când am ieșit din casă, am zâs „Cât’e paie pă coșt’ei, Atâța pădut’i pă bad’ea Mașt’ei! Și el o zâs „Ei, colacii voști, că bine îm vreț!” (Vasile Pop). O vinit într-o zuă cu corinda și era și Aveluțu cela d’e o fost frat’e cu Sandru Lițî, și s-o lăsat așé pă pat și o adurn’it și apoi feciorii după ce o stat on dărab o zâs no mérem? Mérem, dapi io zâc luaț-îl d’e-aci, doră nu mn’i li-ț lăsa aci că io oi mere mint’enaș la biserică. No, îl clăt’esc ei să să scoale și el să rădică, să tăt învârt’éșt’e și zâce: da am avut ș-o straiță. O gân’it că vin’e d’i la servici, că lucra în Baia, și o gân’it că o adurn’it pă tren, și straița era cum își pun’é merind’e. S-o apucat tăț la râs de el, apoi el zâce no cușma am vrut să zîc… no hai mérem… (Anuca Borbei, n. Botiș). În amintirea tuturor, corindatul de Crăciun rămâne pe veci ca un moment magic.

* Fragment din volumul semnat de Aurel Medve, Monica Mare și Dan Borbei, „Năpradea, între Someș și Gura Cerului”, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău, în 2024.