Strămoşii şi-au păstrat graiul străbun, portul simplu, credinţa în biserică şi le-au transmis generaţiilor mai tinere spre a trăi demn, cu frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, valori morale care au stat la temelia satului tradiţional. Secole la rând, românii din acest sat, ţărani simpli, şi-au construit o civilizaţie frumoasă dar simplă, cu dragoste faţă de familie şi de pământ, participând cu toţii la evenimentele satului (nunţi, înmormântări, chiar şi la revolte), cu grijă să nu piară tradiţiile şi neamul. Vremurile s-au schimbat, cu deosebire după anul 2000. Se ascultă tot mai puţin radioul, toată lumea stă cu ochii pe televizor, pe calculator/laptop sau pe telefoanele mobile performante. Şi totuşi, Năpradea e încă un sat viu, e drept, cu oameni tineri mult mai puţini, asemeni multor sate contemporane, un sat în care casele cu tărnaţ şi tindă au fost înlocuite de case din cărămidă, cu uşi şi ferestre termopan, uliţele de pământ s-au asfaltat, şanţurile s-au betonat, naşterile cu moaşă au rămas doar în amintirea bătrânilor, râşniţele cu piatră au fost înlocuite cu cele purtate de motoare electrice, şurile de demult au fost transformate în garaje sau magazii, frământatul pâinii se face tot mai rar pentru că se coace tot mai puţină pâine, iar femeile nu mai merg cu hainele la lăut,nunţile cu t’emători au fost înlocuite cu nunţile la restaurante şi săli de evenimente, lăzile de zestre şi lădoaiele au fost înlocuite cu mobilă specifică diferitelor camere, nu se mai fac clăci la ridicarea caselor sau pentru tors, nu se mai cultivă cânepă şi nu se mai organizează danţu la şură. Cimitirele vechi s-au umplut de morminte, iar cimitirul nou se extinde, sunt tot mai puţine botezuri, mai puţini prunci care umblă cu corinda, săpatul mălaiului cu calul şi cu mâna a fost înlocuit de erbicide, cositul şi strânsul fânului se face mecanizat, cu baloţi cilindrici cât un car de fân. Doar stând de vorbă cu bătrânii, şi ei tot mai puţini, încă mai poţi afla curiozităţi din vremuri apuse. Boldul a fost înlocuit cu magazine bine aprovizionate, în fiecare curte sunt una sau mai multe autoturisme, ciurzile satului nu mai sunt, în locul ciurdarului se folosesc gardurile electrice, salvarea vine tot mai des în sat, pe Drumu Ţării umblă maşini ca iţele, ce mai, lumea şi satul s-au schimbat. Din păcate, morala creştină este acceptată şi respectată de tot mai puţini oameni, iar căsătoria tradiţională este socotită perimată. A mai rămas laiţa de lângă uşiţa de la drum, pe care câte un bătrân aşteaptă trist şi îngândurat să vină, în vizită, în vacanţă sau în concediu, copiii şi nepoţii.

Sub aspect etnografic, spaţiul în care este situat satul Năpradea aparţine de Subzona Someşană, din cadrul Zonei etnografice Sălaj (Butură V., 1978, p. 41). Având în vedere faptul că nu s-au făcut cercetări etnografice sistematice în satul Năpradea, am considerat a fi necesară o prezentare mai pe larg a aspectelor privind gospodăria şi ocupaţiile tradiţionale, meşteşugurile ţărăneşti şi obiceiurile specifice, valorificând informaţiile adunate de-a lungul anilor, de la ultimii ţărani care au cunoscut satul tradiţional. (…)
Gospodăria şi locuinţa tradiţională
Descoperirile arheologice din jurul satului atestă continuitatea de locuire şi existenţa gospodăriilor, cel puţin din Epoca Bronzului. Vechimea locuirii este atestată şi de multe cuvinte dacice/preromane, cum ar fi: cătun, gard, ţarc, vatră, bordei, leagăn, lespede, urcior, sau de origine latină, precum: casă, masă, pat, scaun, cuptor şi altele. Până spre mijlocul secolului al XX-lea, Năpradea era un sat caracterizat prin construcţii din potice (lemn şi pământ bătut) pe o fundaţie de bolovani, acoperite la început cu paie, iar mai apoi cu ţiglă (cărămizi). Ostenite de timp, ameninţate de nepăsare ori de lipsa de putere a celor puţini rămaşi în urma golirii satului, o parte dintre acele case mor încet-încet, printr-o ultimă şi neauzită de nimeni rugă către cer.
Gospodăria tradiţională
Gospodăria bătrânească/tradiţională care a fost în satul Năpradea, până la mijlocul secolului al XX-lea, nu se deosebea de gospodăriile tradiţionale din alte sate situate pe cursul sălăjean al Văii Someşului, la fel cum gospodăria tradiţională someşeană nu diferă de alte gospodării din Sălaj (Mureşan O., 2018, p. 82). Ea cuprindea odorul/curtea în care se aflau construcţii şi grădina. Principalele elemente constitutive ale gospodăriei ţărăneşti tradiţionale erau: casa, unde locuia gospodarul cu familia, grajdul/poiata pentru animale, şura pentru treierat şi pentru depozitarea atelajelor şi uneltelor agricole, găbănaşul/hambarul pentru depozitatul grâului/făinii, coşteiul pentru cucuruzi, coteţele şi fântâna. Planul predominant de organizare a gospodăriilor în satul Năpradea a fost cu casa în lungul curţii, perpendiculară faţă de uliţă, şi şura cu faţa la drum, pentru a intra uşor cu carul de fân, dar şi pentru a etala faţadele celor două clădiri, mândria gospodarilor. Aşa cum remarca Ioan Augustin Goia (1982, p. 95), până în secolul al XIX-lea nu erau restricţii în privinţa utilizării spaţiului. Pentru ultimii 100 de ani specific satului au fost gospodăriile cu curţi închise, iar după 1970 cu construcţiile înghesuite pe o suprafaţă relativ restrânsă (şapte ari), despărţită prin garduri de terenul agricol din jur.
De-a lungul timpului, gospodăriile au evoluat în strânsă legătură cu dezvoltarea economică a satului şi a creşterii nivelului de trai, a puterii financiare, dar şi a schimbărilor în mentalitatea conservatoare a ţăranilor, diferenţiindu-se în funcţie de starea materială a sătenilor, prin dimensiuni şi inventarul gospodăresc. Până târziu s-au menţinut unele stări arhaice în gospodăria ţărănească, cum ar fi utilizarea unor mijloace rudimentare de muncă. Generaţiile tinere au continuat adeseori să trăiască în mediul celor de dinaintea lor, preluând bagajul de bunuri etnografice, urmărind adăpostirea familiei, a animalelor, a uneltelor şi atelajelor, a diferitelor produse agricole, necesare pentru hrana oamenilor şi a animalelor. După 1960 s-a accelerat un proces complex de restructurare a gospodăriei tradiţionale, marcat de creşterea suprafeţei locuite, cu case din teglă (cărămidă) având două-trei camere, antreu, cămară şi pivniţă. În ultimele două decenii multe case vechi au fost recondiţionate şi modernizate, refăcându-se acoperişuri cu tablă profilată sau ţiglă de bună calitate, izolarea exterioară cu polistiren, recompartimentarea interioarelor cu living, dormitoare şi băi moderne, cu încălzire centrală şi panouri solare. Au apărut tot mai multe bucătării de vară, uneori în locul grajdului, foişoare, trotuare din beton şi pavaje.
Curtea, împrejmuirile (gardurile, porţile) şi grădina
În vechime curţile (odoru sau ocolu) erau mai mari, neordonate, cu case depărtate de uliţă şi anexe gospodăreşti mici şi izolate pentru a preveni incendiile, dar şi cu căpiţe de fân sau cu pozdării, cu pupt’i de pănuşi şi fârcituri,printre care scurmau galiţăle sau alerga câte un purcel creţ (Mangaliţa). De obicei, odoru se întindea în faţa casei, de la poarta de la uliţă până la şură. Situaţiile când două case aveau curtea comună, grădină şi fântână comună, cu două gospodării într-o curte, au fost destul de rare, posibil doar pentru cei care deţineau parcele mari cu ieşire largă spre drum. Împărţindu-se ogrăzile, prin moşteniri, curţile s-au micşorat, au devenit dreptunghiulare, având casele cu capătul la drum, spre poartă, iar şura se ridica în fundul odorului, cu poarta pe aceeaşi direcţie cu poarta de la drum.
Îngrăditurile din jurul gospodăriei au fost la început cu spini, apoi cu garduri împletite din crengi subţiri de carpen, de răt’ită roşie, sau din rud’e subţiri de alun, acăţ domnesc, corn, sânger sau de carpen. Gardurile vechi erau simple, funcţionale, făcute din materiale aflate la îndemâna sătenilor. Poarta, uşiţa şi banca de la poartă nu erau acoperite, iar pe gardurile împletite se aşeza un fel de acoperiş, o streşină din spini sau din paie. Gardurile erau construite, de obicei, spre drum şi spre vecini, cu rol dublu, de a înfrumuseţa aspectul exterior al gospodăriei şi de protejare/apărare a gospodăriei. Spre mijlocul secolului trecut, treptat gardurile împletite au fost înlocuite cu garduri din lobde, lipe obţinute prin crăparea în două a unor trunchiuri de gorun, finisate cu mezdreaua, ascuţite la vârf, din scânduri cioplite din secure, aşezate orizontal sau vertical, cu streşină din spini şi paie, sau din leţuri, prinse pe două brâuri orizontale, fixate în stâlpi de goron, mai apoi înlocuite de gardurile cu fundaţie din beton, cu panouri din lipe de gorun, fier sau plasă de sârmă. Prin spatele şurii se făceau garduri din lése, cu gujbe de curpen sau garduri din bot’e de floarea-soarelui, de obicei, în jurul grădinii de legume. (…)
În ultimele decenii gardul de la drum a devenit o construcţie costisitoare din beton, fier forjat, simbol al hărniciei şi bunăstării.
Porţile au evoluat împreună cu gardurile, folosindu-se cam aceleaşi materiale. La început era o singură poartă (vramn’iţă), dintr-o leasă, prinsă de pari cu gujbe de curpen, mai apoi, pentru a uşura accesul, s-a alăturat uşiţa pentru oameni şi animalele care mergeau la păscut, poarta rămânând pentru carul tras de boi, de bivoli sau de cai. Înaintea Primului Război Mondial au început să apară porţile din scânduri sau leţuri cu două aripi. Pentru porţi şi uşiţă se foloseau şt’impţ (stâlpi solizi), ciopliţi în patru feţe, fixaţi în pământ cu partea mai groasă, necioplită şi pârlită/arsă pentru a rezista mai mult. După 1980 s-au generalizat porţile metalice, iar astăzi se fac porţi din fier forjat şi tablă.
Laiţa sau banca de la drum, situată în faţa gardului, lângă uşiţă, era locul de odihnă şi socializare. Înjghebată dintr-o scândură mai lată, fixată pe doi pari de lemn, banca era locul unde stăteau bătrânii la poveşti, cu nesfârşite amintiri din anii tinereţii, din întâmplările legate de armată şi război, sau în aşteptarea animalelor care se întorceau de la păşune. Între casă şi gardul de la drum era un loc special, grăd’inuţa cu flori (aiuţ/narcise, stânjenei/irişi, ruje-buje/bujor, inima Domnului, lemna albă/iasomie, mălin/liliac, calapăr şi altele). După anul 1990, când oamenii şi-au recăpătat pământul, au izolat curtea din faţa casei de cea din spatele şurii unde se aflau găinile, aşa încât au început să pună tot mai multe flori pe lângă casă: trandafiri, crini, buzduji/cărăjele – crăiţe, tătăişi, cumnate/cârciumărese, bujori roşii, albi şi roz, stânjenei – irişi de culori diferite.
* Fragment din volumul semnat de Aurel Medve, Monica Mare şi Dan Borbei, „Năpradea, între Someş şi Gura Cerului”, recent apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
+ There are no comments
Add yours