Alexandru Jurcan este un autor prolific, cu un destin turbulent, prin pasiunea împărtășită profesiei, scrisului, artei spectacolului – teatru și film. Circulă necontenit, de-a lungul și latul țării, la premierele teatrale sau la Festivalurile naționale și internaționale, unde este adeseori invitat în juriu. Scrie și publică aproape zilnic cronici ale spectacolelor sau filmelor, în vreme ce predă franceza (mult peste vârsta pensionării) la un liceu, unde a creat o trupă de teatru de limbă franceză, cu care a parcurs întreaga Europă. Însăși creația lui Alexandru Jurcan nu e mai puțin proteică, egal valoroasă în poezie și proză, care însumează deja 25 de volume!
Tensiuni timide aproape erotice adună proze scurte, o pagină fiecare, aidoma unor instantanee foto surprinse în cuvânt. El umblă, cu „lanterna și cu lupa” (fără butoiul lui Diogene), prin intermediul cărora scrutează peisajul uman, îndeosebi cuplurile sau mici grupuri în relații sordide, preluate ca atare din ambient, în „penseta” verbului scurt, tăios, necruțător, de-a lungul manifestării lor în limbaj și gest, pentru a intra brusc în kafkiene ipostaze ale absurdului și fantasticului, provocându-ne foamea imaginației. Ei, da, viața nu e niciodată ce pare a fi, nici ceea ce ne-am dori. Doar tensiuni ale confruntării întru conviețuire, ce pot îmbrăca și o tentă erotică, îndeobște eșuată în plictisul habitudinii, al lehamitei, cupidității, insatisfacției, dezamăgirii pe multiple planuri.
Promisiunea atmosferei desfășurată în volum e introdusă de trei mottouri, purtând semnăturile lui Esther Perel, John Steinbeck și Dino Buzzati. Iată citatul din Esther Perel: „Paradoxal, atracția pentru partener dispare nu din cauza lipsei de intimitate, ci din cauza unei intimități excesive, invazive, care neutralizează orice urmă de erotism.” Iar Dino Buzzati ne povățuiește: „Iubește, dacă vrei să nu fii iubit!” Pentru a-și clarifica și motiva în plus intențiile, Alexandru Jurcan scrie un preambul intitulat: „Proza noastră cea de toate zilele”, arătând că a fost rugat să producă o povestire „luminoasă, pozitivă” – el încearcă, desigur, așezându-se să bea o cafea pentru a începe ziua sub bune auspicii. Însă, ghinion, pe când vrea să dea un telefon, stimulat de aroma „sublimă” a cafelei, pe ecranul aparatului curg nesfârșite notificări, una mai prăpăstioasă decât alta, în vreme ce alături de el o bătrână leșină, de îndată asistată cu zgomot de ambulanță și pompieri, pe când autorul e sunat de o rudă ce-și anunță divorțul. Doar o sclipire de tandrețe, în ipostaza unui părinte care-și plimbă drăgăstos copilul. Cam atât despre frumusețea vieții.
Urmează 90 de momente, povestiri, instantanee ce încorporează cele mai inedite aspecte ale grotescului prăvălit în solemnitatea festivităților, ale amorului închipuit, geloziei subite, qui pro quo-uri ale urii și silei, culese de autor în lungile peripluri de-a lungul țării sau în orașul transilvan unde viețuiește. El are urechea fină și atentă, redă întocmai limbajul personajelor decupate din cotidian pentru a le transporta apoi în himerice spații ale posibilului sau non-existenței. În acest carusel al amărăciunii persiflate se ițește câte o surpriză-recompensă pentru cititor. Așa, de pildă, aflăm în „Masa de prânz pe o bancă” despre doi muncitori în pauza de lucru, în fața Teatrului Național, care, între două înghițituri din bucatele fruste ale dejunului, ascultă repetițiile unei opere la etajul clădirii, prilejuind un dialog năucitor ce demonstrează buna lor cunoaștere a operelor muzicale, literare, teatrale și filmice. Limbajul este tot frust precum mâncarea și berea, accentele pronunției ardelenești sunt neștirbite în proaspăta lor urbanizare, dar ei știu, fiindcă i-a interesat ce aud/văd seară de seară, zi cu zi.
Pe neașteptate, Alexandru Jurcan ne mărturisește într-o pagină, adevărată perlă de proză-poem (Balzac, 2024), că nu inventează nimic, realitatea fiind „atât de ordonată, încât nu trebuie periat nimic, astfel că ficțiunea e deja elaborată. Și, dacă nu adaug nimic, atunci e reportaj de la bloc?” Ni se prezintă astfel un asasinat intempestiv sub forma unui accident.
În fine, la capătul acestei cavalcade scriptice a ororilor, surprizelor, malaisurilor din cele mai fanteziste, însă calchiate pe realități de toate zilele, se întrevede o „luminiță la capăt de tunel”, o pală speranță, tocmai în amor. Amor încropit – sordid! – cum altfel – în cabinele WC-ului dintr-un local, închiriate special: de el pentru a scrie despre viață ca mizerie a biologicului și a fiziologiei, de ea pentru a citi nestingherită. Și iată cum, „din bube, mucegaiuri și noroi” nu mai ies cuvinte noi și amoruri la înălțimea ultimului etaj, iar unealta de torturată producție a vorbelor, laptopul, își ia zborul spre caldarâm. Triumful timpului trăirii în ultima povestire: „Tensiuni erotice expirate”.
Da, Alexandru Jurcan este, așa cum s-a mai spus, un maestru incontestabil al prozei scurte. Poate și pentru că e un bun și tot mai bun poet și, evident, un observator fără cruțare, la pânda detaliilor unde stau pitiți demonii tuturor.
