Modernitatea lui Eminescu

Investim noi speranțe în fiecare început de an și sfârșim, sublim, prin a ne vindeca de iluzii… Viața merge înainte, ne oferă de toate – și mai bune, și mai rele! – mai puțin certitudinea unui viitor pe măsura doleanțelor noastre. Și totuși, fără să pătimim, fără să chinuim, oare am putea „s-auzim cum iarba crește?…”

Într-o lume nedreaptă și amorală, pare că singura noastră certitudine rămâne Eminescu, în dubla lui ipostază: Omul și Poetul.

Omul care își asuma, cu multă luciditate, condiția lui efemeră; Omul lipsit de mândrie și de prejudecăți; Omul care nu-și dorea doctorat în filozofie, deși avea „în degetul mic” filozofia, cel puțin filozofia antică și germană; Omul pe care nu-l interesau diplomele, distincțiile, medaliile; Omul ce se simțea ca într-un Palat, în bojdeuca lui Creangă, pentru că prețuia adevărata prietenie ca nimeni altul și – mai ales! – Omul care în iernile geroase își dăruia ghetele celui sărman, preferând să meargă, apoi, el însuși desculț…

Poetul Eminescu nu a fost nici el un orgolios sau un egoist. A știut să aprecieze sinceritatea unor poeți minori, precum Țichindeal, Prale, Mumuleanu, dar și măreția idealurilor pașoptiste, idealuri întruchipate de Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșanu, Dimitrie Bolintineanu ș.a. L-a descoperit și l-a încurajat pe Ion Creangă să-și scrie poveștile și Amintirile din copilărie. I-a corectat manuscrisele lui Ioan Slavici. A recunoscut, fără nicio urmă de invidie, valoarea creației lui Alecsandri, numindu-l pe bardul de la Mircești „rege-al poeziei”. Cu siguranță, exemplele pot continua în această direcție a umanității poetului de la Ipotești, căci dacă „micile mizerii” ale vieții l-au însoțit mai totdeauna, caracterul nu l-a părăsit nicicând…

Un poet veritabil nu este doar un cititor neobosit, ci și un bun cunoscător al literaturii populare, al obiceiurilor, tradițiilor și credințelor neamului său. Încă din tinerețe, Eminescu a cules numeroase doine, cântece epice, basme, unele dintre ele, cu măiestrie, transfigurate în creații, precum Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Călin (file din poveste), Făt-Frumos din lacrimă etc. Convingerea lui era aceea că folclorul poate contribui, decisiv, la ilustrarea specificului nostru național și, îndeosebi, la întemeierea unei literaturi naționale. Nu în ultimul rând, poezia populară, cu simplitatea și naturalețea ei de a transmite un gând ori un sentiment, a devenit un model pentru limbajul poetic eminescian. Este, însă, un model trecut prin filtrul impresionantei culturi și secondat de rafinamentul stilistic inconfundabil. Tocmai de aceea s-au dovedit memorabile, de pildă, versurile Luceafărului sau ale Scrisorii III, pentru că sunt de o limpezime uluitoare, pentru că ele constituie expresia cea mai scurtă și potrivită a preaplinului sufletesc, a neliniștilor abisale.

Personalitate complexă, Eminescu a fost mai mult decât un romantic. A-l pune, obligatoriu, în legendarul „pat al lui Procust”, apelând la clișeul „ultimul mare poet romantic, în ordine cronologică” este profund greșit. Marii poeți nu pot fi înregimentați, fiindcă sunt individualități și nu aparțin, neapărat, vreunei generații. Ei depășesc, prin stil, prin tehnică poetică, prin viziune, cadrele unui curent literar și chiar ale epocii lor. Poemele Privesc orașul furnicar și Stelele-n cer anticipează modernismul românesc, iar Oda (în metru antic), cu versul ei final „Pe mine mie redă-mă”, e argumentul forte în favoarea modernității lirismului eminescian. Alteritatea eului, dintr-o asemenea capodoperă, reprezintă, fără îndoială, o caracteristică a poeziei moderne și ne amintește de celebra afirmație a lui Arthur Rimbaud: „Je est un autre” („Eu este altul”). Oarecum similară, perspectiva alterității este prezentă și în nuvela Sărmanul Dionis: „Câți oameni sunt într-un singur om? Tot atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții”. Altfel spus, ființa poetului se multiplică printr-o succesiune de metamorfoze și este, de fiecare dată, alta…

Tulburător caleidoscop „de gândiri și imagini”, Poezia lui Eminescu îngemănează fantezia și cugetarea, frumosul și adevărul, iubirea fără farduriși patriotismul fără paradă, într-un limbaj pe cât de simplu și de cuceritor, pe atât de expresiv. În pofida detractorilor de ieri și de azi, ea străbate „nemărginirea timpului”, păstrându-și, intacte, savoarea și incontestabila prospețime.