Moartea copacului și șobolanul prăjit

Abia acum am avut șansa să văd documentarul Makala de Emmanuel Gras, recompensat la Cannes în 2017 cu Grand Prix de la Semaine de critique. Nici nu se putea altfel. Regizorul s-a dus în Congo, s-a documentat, a văzut șoselele cu biciclete încărcate cu saci de cărbune (makala=cărbune), apoi l-a cunoscut pe Kabwita (28 de ani), empatia s-a produs, iar tânărul a acceptat să fie filmat în cotidianul său cenușiu, dur, insuportabil. Cu camera pe umăr, regizorul îl urmărește, ca o identificare cu truda inumană. Kabwita locuiește într-un sat uitat de lume, într-o cocioabă. Are soție și trei copii mereu flămânzi, așteptând ca mama să termine de prăjit un șobolan. Kabwita taie un copac zile în șir. În jur foșnesc a tristețe arbuștii martori ai morții fratelui lor. Regizorul filmează trupul copacului abătut, de parcă ar fi un animal preistoric. Urmează construirea cuptorului și transformarea lemnului în cărbune. Kabwita privește cerul: „Isuse, luminează-mi viața cu lumina ta!”

Plecarea la oraș, ca să vândă cărbunele, aranjat în saci. Vrea să cumpere acoperiș la casă. Un munte de saci cu cărbune pe o bicicletă fragilă. Vreo 50 de km până la oraș. El împinge bicicleta pe dealuri cu o trudă sisifică. Drum-calvar, saci răsturnați, pericole de tot felul. Mașini, praf, plus alții cu biciclete la fel de încărcate. Apare orașul-infern-caracatiță. Jungla umană. Vinde greu, scade mereu prețul. Speră să cumpere vreo 15 bucăți pentru acoperiș. Are bani doar de o bucată. Intră într-o biserică să se roage. Un predicator le spune că „dacă ești integru ca Iov, suferința nu te poate atinge”. Fidelii sunt în transă, fiecare se roagă în felul lui, într-o hărmălaie incredibilă.

Regizorul a filmat în manieră cronologică, la sud de Katanga, într-o regiune creștină. Un fel de „drum al crucii”, un exercițiu de compasiune. Emmanuel Gras n-a vrut să culpabilizeze, ci să ne apropie de o asemenea realitate. Normal că aspectul politic trece printr-o experiență intimă, iar credința menține speranța.

Aș dori să vadă mulți documentarul de față. Mai ales cei ce se lamentează fără motive serioase. Adică și colega mea, disperată că i s-a pătat iremediabil covorul din bucătărie. Nu de la un șobolan prăjit, ci de la pulpele de curcan. Și încă un gând: băiatul Kabwita n-o fi primit ceva bani pentru contribuția la film, ca să-și fi acoperit casa? Sper că jucându-și propriul rol, rugăciunea i s-a împlinit.