Vremea vremuiește, impasibilă, repetându-și anotimpurile, tinerețile și bătrânețile. Noi, cei pe care i-a ajuns din urmă iarna, privim spre înaltul cerului cum se cern anii prin sita vârstelor și ne întrebăm, uneori, în ora de singurătate: Oare câte dintre visurile noastre s-au împlinit?…
Ne-au răvășit astfel de gânduri, citind o plachetă de versuri, semnată de Luiza Zaharia, plachetă ce poartă îndrăznețul titlu Ars poetica (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2023). Luiza Zaharia (n. 23 septembrie 1954, Ploiești) este licențiată a Facultății de Istorie, Filologie și Științe ale Educației din Alba Iulia, specializarea limba română – limba engleză. A debutat cu versuri, în Tribuna (1987) și s-a remarcat printr-o ferventă activitate cenaclistică, participând, vreme de peste două decenii, la ședințele Cenaclului literar „Silvania” din Zalău. A colaborat cu grupaje de poezie, proză scurtă și teatru, la revistele Luceafărul (București), Transilvania (Sibiu), Silvania (Zalău), Caiete Silvane (Zalău) ș.a. După revoluția din 1989, a înființat săptămânalul Șopârla (devenit ulterior Clepsidra, 1990) și Ziarul 7 (1994). O parte dintre poemele sale au fost incluse în antologiile Silvania ʼ90 (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1995) și Poeți sălăjeni ai Cenaclului Silvania (Editura Silvania, Zalău, 2007). Printre volumele care au văzut lumina tiparului se numără: Senatorul (roman), Grădina Maicii Domnului (povestiri pentru copii), Rugă (poezii), Căpșunica (versuri pentru copii), Dilema alimentației (proză eseistică).
Ars poetica e un florilegiu ce cuprinde 39 de poeme vechi și noi, atent selectate și bine strunite ce lasă impresia unității de stil, în pofida caracterului extrem de eterogen. Poemele adoptă, cu intermitențe, versul clasic, versul alb și versul liber, în funcție de efuziunile lirice. Chiar dacă ele nu beneficiază de grupaje ori de secțiuni diferite, alura lor contrastantă, când tandră, când acidă și tematica diversă (naturistă, mitologică, socială, religioasă) reușesc să creioneze plaiul românesc, respectiv acea neasemuită „gură de rai” cu flori de cais, crengi de liliac și nuferi ce cresc… din mâlul tranziției. România „cu râuri de soare / cu munți de azur” este și ea Grădina Maicii Domnului (în 1499, însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a spus Cuviosului Iosif de la Bisericani: „… și aici e Grădina Mea!”). Țara de dor e, astăzi, un Paradis devastat de „manelo-cultură”, de minciună, de ipocrizie. Și totuși, din ungherele cerului, „pasărea iubirii” își face auzit trilul cu o rarisimă devoțiune: „În cer singuratică / Pasărea iubirii cântă / Domnul își întinde mâna / Și presară Pământul / cu sunete de lumină” (Mitologie română). Prin intermediul acestor versuri, pe cât de simple, pe atât de cucernice, Luiza Zaharia reînvie mitul Păsării Măiastre, o pasăre care, în legendele românilor, este considerată regina păsărilor și mesagera zânelor. Potrivit vechilor tradiții, penajul ei multicolor răspândește în jur o lumină celestă. Ea trăiește izolat și cântă doar în singurătate. Se spune că oricine îi poate auzi cântecul fermecat întinerește. Merită să menționăm faptul că Măiastra este și una dintre primele sculpturi realizate de Constantin Brâncuși, sculptură ce reiterează deopotrivă motivul zborului și nostalgia locurilor natale. De altfel, poeta îl evocă pe marele sculptor într-o poemă temerară prin încercarea de a descrie momentul „dumnezeiesc de frumos” (Stănescu) al zămislirii unei capodopere: Brâncuși, Cumințenia pământului.
Majoritatea poemelor ne oferă o frumoasă certitudine și anume aceea a conștiinței valorilor perene, secondate de sentimentul apartenenței la cele două „patrii coincidente”, patria de pământ și patria de litere (cum ar spune Nichita Stănescu): „Sunt cetățean al limbii române. / Stau pe strada centrală-n cetate / cu luceferi la geamuri și istorii-n pervaz / mi se plimbă pe ușă tăcuți toți străbunii / în weekend fac party și chem și vecinii / Cantemir, Eminescu, Stănescu, Sorescu” (Moștenirea)…
Dincolo de satirele care înfierează „răul veacului” (un veac ce alungă Poezia „pe computere prin biți”), se simte un suflu proaspăt și transpare o nevoie acută de neprihănire. Cenușiul existențial se estompează grație izului naturist. Laitmotive precum codrul, munții cu fauna lor (puii de ciută, urșii, cerbii), salcâmii, caișii, teii etc. conferă o notă de vitalism, fiind menite să proclame întoarcerea omului la natură și, implicit, la credința divină. Pe de o parte, remarcăm turnura diafană a poemelor naturiste. Pe de altă parte, admirăm discreta lor muzicalitate, similară cu o litanie: „Creangă de cais / gând de rugăciune / cine te-a visat / cine te-a ʼnflorit? / Îngerii din cer / când și-au rupt aripa / floarea ți-au atins / creangă de cais!” (Creangă de cais).
Inflexiunile timbrului poetic sunt remarcabile, în tot acest mozaic sclipitor, și ele dau naștere, deseori, unor stihuri memorabile grație aliterației: „nimeni s-audă alăute departe / vestind de alaiuri în straie de aur!” (E toamnă în Grădina Eden). Nu trebuie neglijate, apoi, nici poemele scrise pe spații mici, care pot fi situate în apropierea haikuurilor: „Între două lumi – timpul / o carte de credit cu un nume / de cifre” (Suspans).
Sobră și elegantă, placheta Ars poetica se constituie într-un compendiu al tonalităților și al registrelor stilistice pe care autoarea le-a exersat, îndelung, probând, la finalul unui periplu liric sinuos, o anumită știință a versificației, complinită de o matură iscusință a meșteșugului poetic. E dovada unui talent care trebuie cultivat, în egală măsură, cu multă ardoare și cu multă perseverență.
+ There are no comments
Add yours