Miskolczy Ambrus și activitatea sa pe teren româno-maghiar

Mircea Popa

Mă număr printre intelectualii români care l-au cunoscut aproximativ bine pe cercetătorul istoric Miskolczy Ambrus, care m-a primit în mai multe rânduri la Secția de Filologie Română a Universității „Eötvös Loránd”, așa cum mă primise anterior un alt șef de catedră de acolo, Domokos Sámuel, cu care am fost în corespondență. Cum am lucrat ani de zile în cadrul Secției de Literatură de la Institutul de Lingvistică și Istorie literară „Sextil Pușcariu”, am avut plăcerea să cunosc de aproape pe membrii micului colectiv maghiar al Secției din care făceam parte, condus de profesorul Jancsó Elemér, format din cercetătorii Abaffay Gustav, Engel Carol și Huba Mozes, acesta din urmă stabilit și el cu soție cu tot, la Miskolc în Ungaria. Cum eram originar din Bihor, dintr-o comună învecinată cu cea din care provenea Engel Carol (Engel Károly, care mai semna și Köllő Károly), ne-am ajutat reciproc atunci când tratam teme și subiecte de interes comun, el dând la iveală cartea de relații și reciprocități Confluențe literare (Kriterion, 1993), iar eu cărțile Aproprieri culturale și literare româno-maghiare (Dacia, 1998), și Andrei Veress (2006), rod al unor strădanii de a apropia și a netezi drumul unor raporturi culturale normale, așa cum le-a promovat și David Gyula (care m-a invitat la un simpozion Petőfi la Sighișoara) sau Beke György, care mi-a introdus un text în cartea sa Sokágú termőfa (1986). Cunoscute fiind preocupările mele în domeniul relațiilor reciproce, am fost trimis de Uniunea Scriitorilor la centenarul lui Móricz Zsigmond, sărbătorit în 1979, de la Debrețin, iar mai apoi la Kiskőrös, locul de naștere al lui Petőfi. Prietenia cu Engel Carol am evocat-o în volumul meu Repere bihorene (2000), iar legăturile mele cu lumea de cultură maghiară a făcut obiectul unei ample evocări în volumul Magyar-roman filológiai tanulmányok, editat la Budapesta în 1984, la sărbătorirea înființării Catedrei de limba și literatura română de acolo. Istoria acestei catedre merită a fi reluată pe scurt, deoarece ea a constituit, pentru ani buni, punctul nodal al legăturilor culturale româno-maghiare, până ce acest rol n-a fost luat de Institutul Cultural Român, la invitația căruia am participat, alături de marele actor Rebenciuc, la evocarea lui Rebreanu, marcat și de vizionarea filmului „Pădurea spânzuraților” (cu participarea actriței Széles Anna, a doua soție a lui Florin Piersic), la o adevărată sărbătorire a lui Rebreanu la Giula, acolo unde scriitorul nostru a funcționat după absolvirea cursurilor Academiei Militare Ludovika. Cu alte drumuri pe la Budapesta m-am văzut și cu profesorul Miskolczy Ambrus, om cultivat și amabil, ajuns între timp membru al Academiei Maghiare, drept pentru care îl felicit. El face parte din așa-zisa emigrație transilvăneană, care, mai ales în ultimul secol, a îngroșat substanțial lotul cercetătorilor pe teme comune, preferând să scrie despre aceste lucruri de partea cealaltă a Tisei, unde, se pare, că laptele și mierea ungurească i-au atras mai mult. Și ca lucrurile să fie lămurite până la capăt, adaug, că la una din întâlnirile tradiționale ale celor două Comisii responsabile cu problematica româno-maghiară, l-am însoțit pe profesorul acad. Camil Mureșanu la Arad, unde am ținut o comunicare, exact acolo unde prezența lui Miskolczy s-a dovedit foarte activă. Opțiunea lui de a lucra în Ungaria a urmat calea unei vechi tradiții, precedat fiind în acest domeniu de oameni de cultură și specialiști, precum Köpeczi Béla, Ládisláu Gáldi, Páskándi Géza, Szőcs Géza, Beke György, Enyedi Sándor etc., pe care i-am cunoscut personal.

Întâlnirea mea cu Miskolczy Ambrus a avut loc pe timpul când el era șef al Catedrei de Limba și Literatura Română de la Universitatea budapestană, unde am ținut tinerilor studenți o conferință despre Eminescu. Erau puțini la număr și nu știu dacă vreunul dintre ei a făcut acolo carieră cu limba română, deoarece vorbeau mai mult între ei în limba maghiară. Poate că și cursurile lor se predau în această limbă, pe care mai toți o cunoșteau din familie sau școală. Și, deoarece Miskolczy era principalul lor profesor, aș dori să adaug câteva cuvinte despre evoluția, sau mai bine zis, involuția, acestei secții de-a lungul timpului. Catedra a fost înfiinţată în 1863 pentru ca studenţii români de la Universitatea budapestană să poată auzi, măcar o dată pe săptămână, și limba maicii lor, primul profesor care a ocupat această catedră fiind bihoreanul Al. Roman (1826-1897), urmat de câţiva dascăli mai puţin importanţi, ca Ioan Ciocan (1850-1908), Iosif Siegescu şi Gheorghe Alexici, care la capitolul naționalitate, treceau drept „români”. Din 1940 încoace, catedra a fost condusă doar de profesori maghiari, încălcându-se cu premeditare stipulațiile prin care această Catedră a fost înființată. Printre cei care au predat acolo s-au numărat Ládisláu Gáldi (Göbl), Nagy Béla şi Domokos Sámuel, iar mai recent Miskolczy Ambrus, care a predat acolo timp de mai multe decenii, cunoscând și vorbind limba, dar nu totuși ca un român nativ. Era și el originar din Transilvania, fiind născut la Târgu Mureş, în 1947, unde tatăl său a fost profesor universitar la Universitatea de Medicină, şi, după ce a îndeplinit o vreme funcţia de cercetător în cadrul Academiei de Ştiinţe Maghiare, din 1977, i s-a încredințat conducerea Catedrei de Limba şi Literatura Română de la Universitatea „Eötvös Loránd”, deși această Catedră ar fi trebuit să fie restituită de drept românilor din Ungaria, mai ales că unii dintre ei îndeplineau condițiile necesare, având susținute doctorate în țară, iar alții, ca Gh. Petrușan de la Szeged, chiar în Ungaria. A fost preferat Miskolczy, deoarece, prin el, se putea controla mai bine învățământul românesc din Ungaria, lui revenindu-i sarcina de a propune programa de studii, de a stabili compoziţia catedrei şi a iniţia o serie de acțiuni de cunoaștere reciprocă, în primul rând cu România, pe care le-a eliminat în totalitate. N-am auzit, în tot acest răstimp cât a fost șef de catedră, să fi organizat o excursie de cunoaștere și schimb de experiență la Universitatea din Cluj sau să-și fi trimis studenții la cursurile de vară de aici sau de la universitățile cu vechi tradiții în romanistică. Ca atare, mă îndoiesc ca vreunul din puținii absolvenți de la Filologia din Budapesta, să fi ajuns să dețină, pe bază de limbă, vreun post demn de atenție în administrația școlară sau în presa de limba română din Ungaria, facultatea budapestană având mai degrabă un rol decorativ sau unul de politică reciprocă, prin care dovedeau factorilor politici de peste graniță, că ei, maghiarii, se ocupă de conservarea limbii noastre, când de fapt, era tocmai contrariul. Ce poate fi mai nociv pentru viitorul profesional al acestor studenți români, decât să afle din gura profesorilor lor tot ce a fost programat de oficialități spre a-i îndepărta de baza lor etnică și nu de a crea acolo un adevărat centru de îndrumare românesc. Prin urmare, m-aș fi așteptat ca profesorul Miskolczy să nu fi acceptat acest post, și chiar să fi susținut ideea revenirii acestei Catedre la cei cărora le-a fost destinată. El s-a pretat la acest joc politic, prin care să se perpetueze acolo o stare de lucruri anormală, care n-a fost și nu este în favoarea etniei române, și nici în scopul ridicării calitative a acestui învățământ. Datele statistice oficiale vorbesc de la sine de această politică de deznaționalizare care, desigur, se răsfrânge în mod negativ asupra acestui învățământ. Chiar aș fi curios să ne ofere dumnealui o statistică a stării de față a învățământului superior românesc din Ungaria, ca să aflăm, din surse autorizate, ce se petrece acolo, știut fiind că în singurul liceu în care s-a mai păstrat (de formă) limba română, cu statut de limbă străină, restul materiilor predându-se tot în ungurește. Dacă la Unirea din 1918, noi a trebuit să lăsăm în Ungaria circa 100.000 de români, presărați prin satele de la graniță (deoarece până la urmă n-a fost acceptată, așa cum era și firesc, granița de pe Tisa), astăzi dacă mai sunt 8 sau cel mult 10.000 care se mai declară români. Prin comparație, maghiarii din România și-au păstrat toate privilegiile și și-au dobândit altele, cum ar fi învățarea după manuale tipărite la Budapesta, care e, din punctul nostru de vedere o mare greșeală, mai ales în ceea ce privește manualul de Istorie, care în mod obligatoriu, ar fi trebuit redactat de Ministerul nostru al Educației. Prin tezele false și profund antiromânești conținute de aceste manuale, noi pierdem, ca să zic așa, „din fașă”, orice simpatie pentru limba și țara unde aceștia urmează să trăiască și să-și exercite profesiunea. Acest mod aberant de gândire politică a stat ca obiectiv principal în pretențiile UDMR-ului, iar slugarnicii miniștri ai Învățământului au cedat de fiecare dată unui șantaj bine ticluit. Și ca să înțelegeți mai bine efectele nocive ale acestei politici e destul să treceți granița spre a vedea ce drepturi (ce să mai vorbim de reciprocitate!) pot fi constatate la populația românească din satele de la graniță, care nu numai că a scăzut simțitor, dar a dispărut cu desăvârșire. M-am convins personal de acest lucru atunci când, în urmă cu câțiva ani, participând la Oradea la împlinirea a 150 de ani de la înființarea revistei „Familia” de către Iosif Vulcan, am fost invitați să facem o vizită în localitatea Letea Mare (astăzi având un alt nume!), în care a funcționat ca protopop greco-catolic tatăl scriitorului, mutat de la Holod aici. Am fost întâmpinați de primarul localității și de reprezentantul autorității românești, un oarecare Mureșan, care nu mai știa (sau nu voia să vorbească) niciun cuvânt românesc, nici măcar saluturile tradiționale. A fost un șoc pentru noi să vedem dispărând în totalitate locuitorii unei importante așezări românești cu veche tradiție greco-catolică, a căror biserică a fost ocupată de credincioșii maghiari reformați, fără ca statul român să ceară și el restituirea acestor clădiri, așa cum au făcut-o prietenii noștri maghiari, care nu sunt de aceeași confesiune. Oare nu mai există nicio reciprocitate în acest sens? mă întreb eu retoric. Dar să mă reîntorc la istoria Catedrei. Prin urmare, dacă în anul 1984, a mai existat o urmă de relații reciproce, șeful de catedră de la acea dată pregătind un volum bilingv, de atunci încoace dl Miskolczy Ambrus n-a schițat niciun gest de prietenie,  măcar formală, cu colegii săi români. N-a organizat un simpozion, o sesiune de comunicări, o acțiune cât de mică, în care să implice și o participare din țară. Dacă pe vremea lui Nagy Béla apăruse, la iniţiativa sa şi a Catedrei, un volum de relaţii româno-maghiare cu titlul Magyar-román filológiai tanulmányok (Budapest, 1984), Miskolczy Ambrus a întrerupt acest flux comunicațional, oricât de modest ar fi fost, urmând de aproape politica de forță a guvernului Orban, de a controla cu strictețe orice mișcare cu România, și, eventual, de a contrabalansa orice inițiativă românească. În acest sens, lui Miskolczy i s-au acordat sume în plus să editeze un periodic maghiar al catedrei, numit de el dintr-o exaltată dorință expansionistă, „Europa-Balcanica-Danubiana-Carpathica”, din care au apărut până acum mai multe numere, inclusiv unul închinat lui Eminescu. Acest număr, la redactarea căruia au luat parte și câteva condeie românești, printre care și Ion Negoițescu, a echivalat cu o bomboană otrăvită, deoarece concepția care a stat la baza lui a fost aceea de a-l micșora cât mai mult pe poetul nostru național, care a fost acuzat nu numai de naționalism, ci și de xenofobie și de șovinism, numărul respectiv fiind un fel de anticipare a celebrei „Dileme” bucureștene de mai târziu. Miskolczy Ambrus a avut grijă să-și aleagă astfel colaboratorii, ca, prin intermediul lor să-l coboare pe Eminescu de pe piedestalul de „poet național”, imputându-i fel de fel de vini inventate, cu scopul de a-i scădea influența și prestigiul pe plan internațional. Nu întâmplător un ins duplicitar ca Lucian Boia a pronunțat o serie de vorbe în doi peri și cu două-trei înțelesuri, lăsându-se provocat ori de câte ori străinătatea a voit să reducă rolul și însemnătatea românilor sau să compromită mari personalități. Cam în acest fel a procedat și Miskolczy în toate cărțile pe care le-a dedicat românilor, introducând cu subtilitate nenumărate amendamente la argumentele istoriei noastre naționale, așa cum a făcut-o și în textele semnate de el în Istoria Transilvaniei, care a dus la o discuție a acesteia pe plan internațional, deoarece prin ea s-au pus în circulație, fără nicio bază documentară serioasă, o mulțime de texte și afirmații false despre istoria noastră. Toate aceste mici retușări, considerente și interpretări fac parte dintr-un proiect bine urmărit și supravegheat politic, menit să demonstreze întâietatea hungaristă în Transilvania, și eliminarea tuturor argumentelor românești privitoare la continuitate și tradiția dacică, pe care și Miskolczy Ambrus o ironizează cu un întreg set de argumente, doar pentru a discredita o linie de cercetare care s-a dezvoltat foarte mult la noi în acest timp. Abordând cu predilecție subiecte de cercetare privitoare la Transilvania, întreaga sa activitate e bine orientată și supravegheată de acest spirit antiromânesc, învelit într-o aparență de bunăvoință și simpatie transilvană. Micșorarea rolului românesc este principalul scop al acestor incursiuni sistematice, conținând numeroase capcane și noutăți documentare, dar orientate în mod constant spre subminarea unor idei și argumente contrare, născute dintr-o conștiință ultragiată și niciodată acceptată, precum în toată politica maghiară, privitoare la pământul românesc al Transilvaniei. Pe această temă s-a produs în ultimii ani o recrudescență a cercetărilor maghiare, care ignoră orice descoperire arheologică sau documentară românească, în dorința de a forma un curent de opinie cât mai larg, privitor la tematica revizionistă pe care o pun în mișcare. Desigur că unii fac din aceste subiecte campanii dure, în timp ce alții, precum cazul de față, păstrează o aparență de obiectivitate sau chiar de simpatie, abil și amabil comunicată. Poate că unii dintre ei au reflectat mai mult asupra chestiunii și au ajuns la concluzia că nu are rost să-i întărâtăm tot timpul pe români pe aceste teme (lăsând aceasta pe seama liderilor maghiari din țară, îndoctrinați în fiecare an de cuvintele fascizante ale lui Viktor Orban), când, mai degrabă, se poate structura pe ocolite, ideea unei posibile conviețuiri pașnice și confraterne, ce s-ar dovedi mai profitabilă. Miskolczy Ambrus se înscrie în această linie de aparentă colaborare, refăcând trasee și puncte de vedere privitoare la evenimente și fapte istorice ușor de distorsionat, la care istoricii maghiari lucrează cu mult spor în ultimul timp. Oriunde a găsit o temă, un subiect, pe baza căruia să se poată scoate la lumină aspecte ușor abordabile și care se pretează unor nuanțări și retranșări noi, Miskolczy s-a oferit să le atace și să le îmbrace într-un cuvenit stil alambicat, dar care, în esență, nu aduc nimic diferit de acel hiper-cunoscut sentiment patriotic maghiar dominant, aportul său interpretativ fiind dublat, poate, de un sporit spirit de explicitare. Pe această bază a început publicarea în limbile română şi maghiară (uneori cu text paralel) a unor scrieri care, după părerea sa, puteau contribui la o netezire a relaţiilor (culturale) pe multiple planuri dintre cele două popoare. Un volum dintre acestea aduna părerile lui Iorga despre unguri şi români; un altul făcea cunoscute actele sinodului arădean din perioada revoluţiei de la 1848; un altul se ocupa de Fanarioţi şi Habsburgi în perioada 1711-1821 (luându-și-l de colaborator pe Trócsány Zsolt), studiu din 1992, care lua în discuţie şi ideea de „Virtus romana redivivus” şi ideile Supplexului sau cele emanate în timpul răscoalei lui Horea. Această serie a numit-o „Encyclopedia Transylvanica” şi lucrările apărute aici pot fi socotite un interesant schimb de idei şi o invitaţie la dialog pe teme istorice comune.

Una dintre lucrările sale importante, apărute în această serie (deşi acum apare cu titlul uşor schimbat de „Europica Varietas”) este cea intitulată Lecons au College de France (1847) de Jules Michelet, având ca dată de apariţie 1999. Făcând o călătorie de studii la Bucureşti, el a avut un schimb de opinii cu Marin Bucur, de la Institutul „G. Călinescu”, care i-a semnalat existenţa în Biblioteca Academiei Române a unui manuscris conţinând lecţiile din 1847 de la College de France ţinute de Jules Michelet, lecţii pe care cercetătorul maghiar le-a copiat și publicat în colaborare cu Imre Szabics şi cu cercetătorul francez Patrick Quillier, editorul francez al lui Michelet. Volumul este dedicat memoriei lui Marin Bucur, ca unul care a contribuit, alături de cei menţionaţi, la valorificarea manuscrisului amintit. E vorba, în fond, de manuscrisul francez nr. 269, conţinând, probabil, notele de curs ale lui Paul Iacoveano, student român aflat pe atunci în capitala Franţei. De ce interesează acum aceste note?, veţi întreba. Deoarece, răspunde îngrijitorul într-o prefaţă, ele sunt o analiză foarte precisă a cauzelor şi împrejurărilor care au pregătit tineretul universitar de multe naționalități, aflat la studii în capitala Franței, să iasă în stradă, să urce pe baricade, spre a declanşa lupta de eliberare a țărilor lor, aflate sub jug străin. Revoluţia franceză din 1848, şi a schimbărilor care au urmat în majoritatea țărilor europene, a fost și un efect al acestor teze și teorii care au mobilizat tineretul, acțiuni propagate de verbul sclipitor al istoricului vizionar francez. Lecțiile lui erau, ca să zicem aşa, un fel de laborator al ideilor democrate și umanitare, o anticameră a revoltei și ridicării la luptă, de pregătire a tineretului pentru acţiunile lui din anul 1848, un fel de preludiu ideologic al revoluţiei paşoptiste, din care cauză tinerii săi auditori de foarte multe ori se entuziasmaseră în timpul lecţiilor predate și îl aplaudau la scenă deschisă cu strigăte „Bravos!”, aşa cum a notat între paranteze discipolul său român, cel care îl audiază şi îi transcrie lecţiile spre a nu fi uitate. Publicarea cursurilor acestui strălucit orator, cu mare influenţă asupra generaţiei de la 1848, s-a făcut şi în Franţa, unde, în 1995, Paul Viallaneix, în colaborare cu Oscar Haac şi Irène Tieder, au realizat o ediţie în două volume a cursurilor lui Michelet. Prin urmare, acţiunea lui Miskolczy Ambrus se înscrie într-un efort european mai larg de a cunoaşte mai bine ideologia revoluţiei de la 1848, mai ales că mai toate obiectivele, revendicările şi proiecţiile acestei revoluţii pot fi detectate în cursurile lui Jules Michelet. E de mirare însă că n-a fost pusă la contribuţie lucrarea mai veche a profesorului clujean Ion Breazu despre Jules Michelet, mai ales că profesorul clujean dădea acolo o bună analiză a tuturor cursurilor ţinute de Jules Michelet în anii 1838-1851, cursul universitar din 1846/1847 purtând titlul de Oamenii revoluţiei, după ce anterior el vorbise despre Spiritul şi importanţa Revoluţiei și Despre Naţionalitate (1845/46), problemă care interesa în cel mai înalt grad pe tinerii aparţinători popoarelor asuprite din Răsărit. Interesul pentru o asemenea lucrare vine şi din faptul că editorul maghiar a adăugat manuscrisului în discuţie şi două intervenţii de epocă privind popularitatea lui Michelet peste hotare, în sensul că unele afirmaţii ale sale au dat naştere unei controverse europene, la care au participat germanul Alfred Meissner şi maghiarul Pál Vasvári, texte care, citite azi, pot îmbogăţi imaginea pe care cititorul contemporan şi-o poate face despre valoarea şi ecoul avut de discursurile istoricului francez.

            Interesul constant al lui Miskolczy Ambrus pentru problematica istorică românească a dovedit-o și prin apariţia la Editura Kriterion a versiunii româneşti a lucrării sale din 1987, A brassói román levantei kereskedőpolgárság kelet-nyugati közvetítő szerepe (1870-1860) cu titlul Rolul de intermediere între Est şi Vest al burgheziei comerciale levantine române din Braşov (1780-1860), lucrare susţinută anterior ca teză de doctorat. Cartea are marele merit de a sintetiza într-un amplu studiu toate informaţiile disparate în această problemă şi să analizeze foarte atent epoca de înflorire a Companiei levantine din Braşov, modul în care infuzia de macedoneni şi greci la Braşov a contribuit efectiv la prosperitatea oraşului şi la intensificarea schimburilor comerciale cu Buda, Viena şi Lipsca. Mărfurile aduse în număr mare de la Lipsca, au şi dat în Braşov şi la Bucureşti numele de „lipscani” celor care utilizau acest comerţ, Braşovul devenind în acest răstimp „oraşul cel mai răsăritean al Austriei”, poarta lui spre Orient şi Ţările Române. Pentru susţinerea acestui comerţ, Braşovul a dezvoltat şi meşteşuguri proprii, care prelucrau aici diferite produse: ceara, mierea, pieile, lâna, metalele, negustorii braşoveni stimulând la rândul lor dezvoltarea breslelor şi a ocupaţiilor legate de comerţ. Autorul arată foarte exact modul în care comunitatea grecească, bulgară, armeană şi evreiască din Braşov s-a dezvoltat datorită privilegiilor emise de Curte, cum şi-a format ea la Făgăraş şi în alte oraşe transilvănene centre de desfacere, căci foarte bine observă autorul: „Transilvania avea un rol mult mai mare decât importanţa producţiei sale meşteşugăreşti” (p. 37), membrii companiei crescând an de an după 1790, mai întâi cu 60, apoi, în 1810, cu 80 de noi veniţi. Legăturile lor cu românii din Şchei, ca şi asumarea privilegiilor primite de aceştia, au făcut din Braşov un fel de oraş liber, care a impulsionat viaţa social-economică a provinciei, mulţi dintre negustori intrând apoi în rândul comunităţii româneşti şi întărind frontul luptei naţionale. Un capitol întreg îl consacră autorul tocmai relevării rolului lor în mişcarea naţională românească de la începutul secolului al XIX-lea, atât prin înfiinţarea de şcoli, cât şi prin sprijinul dat tipografiilor (fam. Boghici sau Nicolau etc.), tipăriturilor în limba naţională, înfiinţării de ziare (Orghidan, Marina etc.), prezenţa lor aici netezind drumul lui Bariţ spre afirmarea culturală şi naţională a românilor, afirmare care începe de fapt cu cărturari ca Dimitrie Eustatievici sau Radu Tempea, unii dintre ei creând puternice dinastii culturale sau încurajând poezia (Ioan Barac, Gh. Ucenescu etc.), Braşovul datorându-şi prosperitatea culturală înainte de toate schimburilor comerciale dintre Est și Vest. Mărirea şi decăderea (după 1840) a caselor de comerţ local, dezvoltarea ilustrată prin numeroase statistici şi documente de arhivă, fac din cartea lui Miskolczy o contribuţie dintre cele mai importante în domeniu. Poate că folosirea unor materiale apărute în revista „Ţara Bârsei“ (precum cel semnat de Aurel A. Mureşanu, Bilanţul comercial al lui Zaharia Nicolau din anul 1787, nr. 5/1931), sau a datelor oferite de o Bibliografie ca Românii în periodicele germane din Transilvania ar fi putut contribui la o mai apăsată nuanţare a problemelor discutate. Dincolo de aceste posibile surse de îmbunătățire, cartea sa rămâne o realizare demnă de luat în seamă de viitorii istorici ai vieții comerciale din istoria seculară a Braşovului şi nu numai.

            Cea mai recentă carte a lui Miskolczy Ambrus a fost popularizată recent de un coleg maghiar, László László, prin intermediul revistei „Caiete Silvane”, recomandându-ne lectura celei mai recente cărți a lui Miskolczy, numită A román középkor időszerű kérdései. Régi-új viták és közelítések (Chestiuni actuale ale Evului Mediu românesc. Discuții vechi-noi și apropieri), carte de peste 600 de pagini, cu un aparat critic bogat, între care un număr de 2150 de trimiteri. Cartea s-a bazat pe un bogat material românesc, și constituie, după părerea autorului, o adevărată schimbare de paradigmă în ceea ce privește raporturile dintre maghiari și români. E posibil să se vadă așa din direcția maghiară, dar, după opinia noastră, așa cum sunt structurate cele cinci părți ale lucrării, ea lasă să se vadă alte câteva poncife esențiale ale acestei problematici destinată luptei cu „miturile”, care ar domina punctul de vedere românesc. Cel dintâi ar fi acela legat de formarea națiunii noastre, și, deși, nu ni se spune nimic despre teoria imigraționistă susținută de maghiari, suntem convinși că în acest caz nici Miskolczy nu mută lucrurile din loc. Dimpotrivă, așa cum stăruie el asupra teoriei „dacopatiei”, situația are tendința de a intra în impas, într-un domeniu în care nu numai românii, dar și estonii și lituanienii au făcut mari pași înainte. Caracteristic pentru lipsa de obiectivitate a autorului este tratarea cazului lui Anonymus, calificat de autor drept „romancier”, deci băsmuitor, scoțându-l și Miskolczy din istorie, pe motivul inventat că ar fi doar un fel de „povestitor de talent”, deoarece acest cronicar al regelui Béla al IV-lea este declarat iresponsabil de toți istoricii maghiari, pentru faptul că adeverește că, la stabilirea ungurilor în Panonia, aceștia au găsit aici un mare număr de sate românești, iar în Transilvania cnezate și voivodate locale organizate politic. Atitudinea autorului față de Anonymus este pentru noi edificatoare, ca să nu-i mai concedem acestuia prezumția de obiectivitate. Această neîncredere sporește atunci când se discută și „litigiul Hunyadi”, ducând originea acestuia în zona sud-dunăreană, respectiv sârbească. Că numele lui a fost cântat și venerat de toate popoarele balcanice, care sperau într-o eliberare de sub turci, e un adevăr, dar faptul că a fost român rămâne o realitate certă. Credem că lucrurile privind familia Huniade au fost integral lămurite de lucrarea recentă a lui Ioan-Aurel Pop. În aceeași ordine de idei au fost clarificate și raporturile dintre primii domni moldoveni și munteni și puterea regală maghiară, care a suferit eșecuri memorabile pe acest teren (vezi rușinoasa înfrângere a lui Carol Robert de la Posada), ceea ce a despărțit pentru totdeauna apele. Procesul deposedării autohtonilor valahi de pământ, dacă nu adoptau religia catolică, a fost în realitate o fraudă de amploare, prin care nu considerăm că statul maghiar a primit notele caracteristice ale feudalismelor din marile țări europene, ci s-a manifestat ca o putere hrăpăreață, lipsind pe autohtoni de bunurile lor moștenite din vechime, aruncând poporul român băștinaș din Transilvania într-o sclavie perpetuă, fiind scos din istorie timp de trei-patru secole, fără să i se recunoască niciun drept. Am vrea să știm unde s-a mai întâmplat în istorie ceva similar și cum s-a putut construi binele și progresul unui stat pe nefericirea de tip colonial a unui întreg popor. În concluzie, cartea lui Miskolczy nu mi se pare că ar sparge tiparele vechii istoriografii maghiare, iar istoria noastră comună stă și astăzi sub zodia unei mari nedreptăți, pe care, dintr-un motiv sau altul, cartea sa nici nu-și propune s-o elucideze. E bine totuși că, în anumite puncte comune, mai mută ici-colo, câte o cărămidă din loc, deși oprirea cursului narațiunii la 1526, când Ungaria a căzut sub turci, nu ni se pare fundamentală pentru tematica sa.