Miskolczy Ambrus: „O controversă cu sau fără sens?”

Ca urmare a publicării articolului semnat de  Mircea Popa, „Miskolczy Ambrus și activitatea sa pe teren româno-maghiar” în revista „Caiete Silvane”, nr. 216/ianuarie 2023, istoricul maghiar de origine transilvăneană Miskolczy Ambrus ne-a acordat un interviu.

Rep.: Care este rolul catedrei de limba și literatura română de la Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta?

A.M.: Rolul Catedrei este, înainte de toate, cunoașterea reciprocă maghiaro-română. În anul de grație 1998, când Emil Constantinescu era președintele țării, s-a organizat o mare reuniune a profesorilor de la catedrele de română de pretutindeni. Catedra de la Budapesta nu era nici ea o excepție, activitatea sa încadrându-se în această mare orchestră a catedrelor de română, unde fiecare dintre ele are o individualitate aparte sau dacă vreți o soartă individuală. Când am sărbătorit 150 de ani de existență a Catedrei, am organizat o conferință împreună cu Secția Română a Comisiei Mixte a Istoricilor Români și Maghiari. În urma conferinței am editat un volum sub un titlu care vorbește de la sine, Inter Scyllam et Charybdim. Volumul este accesibil și pe internet, pe site-ul Academiei Maghiare.¹ Aș dori totuși să adaug un element nou la un incident amuzant menționat și în volumul amintit. E vorba despre un articol apărut în revista Vatra românească din anotimpul speranțelor.² Autorul articolului a fost lectorul oficial la Catedra noastră, trimis de autoritățile respective ale epocii de aur. Dat fiind faptul că prezența dânsului a devenit din ce în ce mai penibilă, m-am debarasat de el. Vai, ce crimă! Am povestit ambasadorului român de atunci că individul respectiv nu e în stare să scrie un articol pentru volumul nostru privind viața și opera lui Eminescu. Reticența lectorului nostru se explica prin faptul că intelectualii români aflați atunci în exil au contribuit masiv la volumul respectiv. În schimb, din cauza pasivității tovarășului lector nu i-am ridicat salariul. În articolul din Vatra Românească astfel am devenit păcătosul care a transformat Catedra de Filologie Română într-un de vârf de lance al neorevizionismului maghiar, și noch dazu am și avut doi „mercenari” la catedră. Unul era Gelu Păteanu, care imediat s-a dus la biserică și a făcut o mică donație pentru un nou produs acultural de acest gen. Iar celălalt, noul lector de atunci, Victor Iancu, s-a dus la spital, ceea ce nu am înțeles fiindcă omul mereu și mereu l-a înjurat pe Iliescu (se poate că pleava era mai periculoasă decât un președinte constituțional). În orice caz, Catedra a profitat din acest atac injurios: am cerut atunci decanului facultății prelungirea contractului temporar al lui Păteanu, care s-a și prelungit ad infinitum. Astfel a ajuns la catedra noastră un adevărat om de cultură. Păteanu a tradus din literatura maghiară o duzină de cărți. Printre altele Iszony a lui Németh László sub titlul Repulsiune. Când mi-a semnalat acest titlu, reflexul meu a fost următorul: „Ai verificat teza lui Lukács György!” Răspunsul: „Da, voit! Și cartea s-a consumat în 200 de mii de exemplare!” Ca să fiu mai clar: Lukács l-a învinuit pe Németh de antisovietism, fiindcă marele gânditor marxist a detectat în eroina romanului simbolul Ungariei, pentru că ea l-a ucis pe soțul său care a vrut să o forțeze la un act sexual unilateral. Iată una din amintirile mele din timpurile postcomunismului multilateral dezvoltat, trezită de o critică imposibilă, scrisă de un strigoi în pijama care ne-a oferit o mostră mai mult sau mai puțin monstruoasă din arsenalul atavismului său activ. Dar să lăsăm dracului argumentul ad hominem. Pentru mine mai importantă este evocarea plăcerilor intelectuale trăite de-a lungul anilor de creație.

Care au fost principalele acțiuni de cunoaștere reciprocă maghiaro-română, organizate de Secția de Filologie Română a Universității „Eötvös Loránd”, în mandatul dvs. de șef de catedră?

Înainte de toate aș dori să vorbesc despre ceea ce mă fascinează în cultura română. Este vorba despre un lucru simplu, dar cu atât mai valoros: pluralismul. E vorba și de o anumită bipolaritate. Pe de o parte avem de a face cu o elită intelectuală a cărei operă se înscrie în cel mai valoros registru al culturii europene. La polul opus însă se găsește un autohtonism mizerabil, și se înțelege de la sine că o vastă majoritate se situează pe scala largă între cele două poluri. Nicolae Iorga a reușit să sintetizeze aceste două extremități. Scriind pentru omul de masă nu s-a reținut să folosească următoarele cuvinte: „Ce fac eu cu adevărul istoric dacă e vorba de țara mea.”³ Dar în același timp Iorga s-a ridicat deasupra maselor printr-o profesiune de credință, demnă și de un Marc Bloch. Iorga: „Aş fi vrut, din partea mea, că am mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr.”⁴ Bloch: „Să ne ferim de a sustrage poezia din știința noastră.”⁵ Am și scos la Catedră un mic volum cu scrierile cele mai importante ale lui Iorga privind relațiile maghiaro-române.⁶

Odată, în anii ’80, l-am vizitat pe Henri H. Stahl, care era un adevărat polihistor. El îi înjura reprobat cu vehemență pe istoricii fasciști, care l-au instrumentalizat pe Iorga într-un mod meschin, deși temele cu care s-a ocupat Iorga (viața cotidiană, sociologia societății românești etc.) erau o adevărată sursă de inspirație și pentru Stahl. Volumul de memorii al lui Stahl este o perlă a literaturii memorialistice române, și nu numai. Un alt volum al lui Stahl, Eseuri critice este, pe de o parte, un model de polemică savantă, iar pe de altă parte și un bilanț al unei opere ciuntite de istorie. Când eram redactor la o editură din Ungaria am militat degeaba pentru editarea în maghiară a unui volum de studii alese din opera lui Stahl. În schimb, când am devenit șeful Catedrei de Română, am reușit să scoatem acest volum care a stârnit o anumită atenție și din partea intelectualității române.⁷ Tot în cadrul Catedrei am editat și scrierile lui Moses Gaster care a cultivat o viziune cvasi antropologică asupra culturii populare române. Din arhiva sa personală am publicat scrisorile sale către tatăl său. Această corespondență este un adevărat duel intelectual între tată și fiu din cauza problemei emancipării evreilor din România regală.⁸

În serialul Catedrei am editat un fragment dintr-un lung articol al lui Gh. I. Brătianu. Articolul respectiv a fost publicat prima dată la Paris, și ilustrează un anumit consens istoriografic româno-maghiar în ceea ce privește rolul de transfer al Transilvaniei în istoria noastră comună.⁹ Un consens apărut spontan și foarte repede dat uitării. În acest articol, Brătianu a ajuns la niște concluzii care erau formulate și de către unii istorici maghiari, fără să cunoască însă Brătianu aceste lucrări maghiare. Conform acestei teze comune, descoperită pe căi diferite, formele de organizare statale bazate pe sistemul stărilor au fost transmise spre voievodatele române prin intermediul Principatului Ardealului. La acest volum a contribuit și Paul Cernovodeanu, cu o exegeză savantă privind însemnătatea lui Brătianu în istoriografia românească.

Un alt mare merit al Catedrei noastre (cel puțin în viziunea mea) este traducerea în maghiară a cărții lui Lucian Boia, Mit și istorie… Eu am asigurat numai fondurile necesare pentru un traducător și prieten al nostru. Și azi îl consider pe Boia spiritul cel mai inovativ al istoriografiei contemporane. El a avut norocul de a converti experiențele sale într-un dialog fertil cu trecutul, prezentul și viitorul. Nu e întâmplător că a devenit ținta pedantismului sclerotic. Succesele intelectuale și reușitele stilistice sunt totdeauna provocatoare pentru mediocritate. După părerea mea, cărțile sale, despre care am scris o duzină de recenzii, formează o adevărată oază în marele deșert al urâtului istoriografic (Urâtul, cum spunea Cioran, este formula cea mai adecvată pentru expresia plictiselii).

Care sunt principalele dvs. repere din activitatea pe teren româno-maghiar?

Repere – este un cuvânt polisemic și provine din franceză. În română are următoarele sinonime: indicator, jalon, semn; în franceză: référence, indication, indice, norme, valeur, système de valeurs. Deci cu bunul meu simț de tip țărănesc am ajuns la concluzia că principalele repere din activitatea mea sunt cărțile publicate de mine. În scrierea acestor cărți m-am ținut (ca de un fel de reper) de un proverb românesc despre căsătoria fericită: Cuiul ține casa! Aplicând acest proverb la scrierea lucrărilor mele am avut în vedere ideea conform căreia construcțiile istoriografice trebuie să se bazeze totdeauna pe date sigure, verificabile și nu pe dogme pseudoistoriografice.

După Iorga orice fițuică păstrată poate să fie valoroasă. O astfel de fițuică este proclamația complotului din Țara Românească din 1840, publicată de mine și rămasă și azi total necunoscută din istoriografia română.¹⁰ La fel de necunoscute au fost și sunt acele conscripții ardelene din secolul al XVIII-lea, din care se pot reconstrui cel mai bine tendințele demografice ale principatului.¹¹ O altă soartă au avut protocoalele sinodului de la Chişineu-Criş din 1849, a căror publicare mi-a adus prietenia lui Nicolae Bocșan, unul dintre ultimii mohicani care respectau/respectă sursele primare.¹²

Dar nu trebuie să uităm nici faptul că în majoritatea cazurilor sursele sunt făcute doar pentru a ne induce în eroare. Deci dialogul nostru cu istoria nu se termină niciodată. De aici și crizele noastre de orientare când o temă nu îți aduce nicio plăcere și ai nevoie de o alta, dar nu știi să alegi. În astfel de momente se ivește câte un idiot util care îți dă niște jaloane. Unul dintre amicii mei de la Ambasada Română din Budapesta, trecând dintr-odată printr-o adevărată schimbare la față într-un stil mai mult sau mai puțin diplomatic mi-a comunicat următorul verdict: a sosit timpul să fii nimicit pentru că istoria nu se mai scrie așa cum ați scris voi în Istoria Transilvaniei. De altfel, nu s-a scris nicio recenzie serioasă din partea istoricilor români despre această lucrare, în ciuda faptului că varianta prescurtată a celor trei volume a apărut și în limbi străine (engleză, franceză, germană). Ieșit din Ambasadă s-a născut proiectul meu mioritic din care au ieșit două cărți. Una tratează nașterea miturilor est-europene făurite de Jules Michelet și felul cum a fost influențat istoricul francez de dialogul maghiaro-român din anii 1850.¹³ Cealaltă monografie tratează discursul mioritic de la începuturi până azi, o oglindă fidelă a istoriei ideilor și mentalităților.¹⁴ Între timp am aflat că această baladă a fost scoasă din manualele românești, și nu se mai predă în școli. La acest demers „pedagogic”, puteți să citiți pe internet reacția mea, care a vrut să fie un epitaf pe mormântul baladei respective.¹⁵ Continuând totodată și cercetările mele referitoare la Michelet, am editat cursurile lui ținute la Collège de France.¹⁶ „Necrologistul” recenzent al meu prins de vârtejul postrevoluționar scrie următoarele despre aceste cursuri: „Lecțiile lui erau, ca să zicem aşa, un fel de laborator al ideilor democrate și umanitare, o anticameră a revoltei și ridicării la luptă, de pregătire a tineretului pentru acţiunile lui din anul 1848, un fel de preludiu ideologic al revoluţiei paşoptiste…” Miza însă, după părerea mea, era alta: cum să faci o revoluție fără revoluție, adică cum să eviți o dictatură de tip iacobin? Pentru Michelet tineretul ar fi format un tampon între burghezie și proletariat – așa cum a povestit acest scop camuflat soției lui Quinet, Hermione Asachi, care a notat cele povestite în jurnalul ei inedit. Reproșul privind nefolosirea scrierilor lui Breazu e un gest anodin din partea unui recenzent superficial care astfel face impresia omniștiinței. Vieux jeu – cum spune francezul. Breazu e prezent în monografia mea despre Michelet. Esențialul nu e bibliografic ci ideatic. De aceea nu e fără interes o comparație, și dacă superficială, între ciornele Maestrului și cuvinte rostite. În ciorna unei lecții oratorul a prevăzut un elogiu scurt la adresa Istoriei. Ajuns la sală, el a schimbat sensul confesiunii exclamând că această catedră de la Collège de France e locul cuvenit pentru a-ți bate joc de istorie. Sarcasmul era și e încă legitim. Lupta de clasă din 1848 a adus surprize zguduitoare și pentru Michelet, și până la urmă eșecul total al revoluției. În astfel de condiții nu ne rămân alte repere decât sarcasmul și ironia. De aici și admirația mea față de I. Budai-Deleanu, Caragiale și Cioran. Astfel că am scris și despre ei câte o carte.¹⁷ Din păcate, așa cum am auzit, și Țiganiada a fost scoasă din programa școlară, deși este actuală și astăzi. Opera lui Budai-Deleanu prezintă paralelisme frapante chiar și cu opera lui Mozart, Flautul fermecat. Bătaia anarhică, dar bine structurată din punct de vedere narativ, cu care se termină discuția despre constituția țiganilor evocă câteva momente penibile din istoria meleagurilor noastre, de aceea majoritatea exegeților le-au trecut cu vederea. Complexitatea comediilor lui Caragiale rămâne valabilă și astăzi mai ales dacă le citim din perspectiva scrierilor lui René Girard. Nu neg că titlul cărții mele despre „lunga adolescență a lui Cioran” e prea sarcastic, în schimb conținutul ei este respectuos față de acest gânditor, care nu s-a sfiit să mărturisească trecutul său fascist și legionar. De altfel, Schimbarea la față, ca un manual al revoluției fasciste, excelează în literatura de acest gen și corespunde cerinței cioraniene: o carte bună se autonimicește. Mărturisirile lui sună puțin frivol dar sunt un exercițiu de sinceritate față de tăcerea confraților săi: Heidegger, Jünger, Céline, Schmitt. Și dacă tot m-am ocupat cu Cioran am scris și două volume despre istoria Gărzii de Fier, care este într-adevăr o istorie criminală, și de aceea instructivă.¹⁸ După aceste demersuri, m-am orientat spre lumea lui Bartók, despre care, pornind de la Cantata profana, am scris o monografie.¹⁹ Un fel de rezumat din ea a fost publicat și în traducere românească în volumul omagial al profesorului Paul Cornea.²⁰

Nu știu dacă credințele populare din trecut ne oferă mai multă hilaritate decât superstițiile ideologice contemporane. Un posibil răspuns se găsește în cartea mea pe această temă.²¹

La Catedra de filologie română din Budapesta există o lungă tradiție a preocupărilor filologice. În această tradiție se înscrie un intermezzo interesant în istoria literaturii didactice românești al cărei erou a fost Simeon Magyar cu soarta sa tragică.²²

După aceste rătăciri, hai să ne întoarcem la ale noastre.

Pe scurt, ce subiecte tratați în volumul „A román középkor időszerű kérdései. Régi-új viták és közelítések”. Va fi tradus în limba română volumul respectiv?

Întrebarea include o aluzie la elucubrațiile „necrologistului” recenzent al meu. Să-i dăm cuvântul. Primul subiect „ar fi acela legat de formarea națiunii noastre, și, deși nu ni se spune nimic despre teoria imigraționistă susținută de maghiari, suntem convinși că în acest caz nici Miskolczy nu mută lucrurile din loc.”

E adevărat, nu am mutat lucrurile din loc. Lucrurile semper mutant, iar eu am trecut în revistă controversele privind formarea poporului și nu a națiunii române civice, care s-a constituit doar în secolul al XIX-lea. În 1955, Iorgu Iordan a ținut la Budapesta, la Institutul de Lingvistică al Academiei Maghiare, o conferință despre formarea limbii române. Pe marginea acestei conferințe, Tamás Lajos, șeful de atunci al Catedrei noastre a spus următoarele: „în privința formării limbii române fiecare savant își are teoria sa proprie.” (Lingua facit gentem!) „Unde sunt cei ce nu mai sunt” (N. Crainic), unde sunt azi savanții de genul lui O. Densusianu, Philippide, Pușcariu, R. Rosetti, Al. Rosetti, Emil Petrovici? Despre concepțiile lor am scris mai mult de 20 de pagini. „Dimpotrivă, – sună verdictul – așa cum stăruie el [adică eu] asupra teoriei «dacopatiei», situația are tendința de a intra în impas, într-un domeniu în care nu numai românii, dar și estonii și lituanienii au făcut mari pași înainte.” Fraza e cam confuză și puțin misterioasă.

Nu știu nimic despre teoria dacopatiei, fiindcă o teorie de acest gen nici nu există. Dacopatia nu este o teorie, ci mai degrabă un fenomen descris cu o anumită erudiție de către Dan Alexe. Eu însă am scris despre teoria dacismului, în cadrul căreia intră și activitatea specialistei în arheologie Torma Zsófia, care a refuzat categoric teoria latinismului pur. Istoria ideilor și a istoriografiei, din câte știu, n-au nevoie de un permis special. Istoriografie este un teren liber. „…situația a intrat în impas” – cum se poate citi mai înainte. Întrebările mele: ce fel de situație, și ce fel de impas? Ce fel de pași înainte? Și înainte spre ce? Presupun spre adevărul istoric. Dar cum? Eu știam că istoriografia română de la 1945 încoace totdeauna era posesorul și depozitarul adevărului. Acum m-a informat „necrologistul” meu că există un adevăr mai adevărat decât adevărul deja posedat. Oh, camarade! „Fii cuminte, nu fi trist…” Nu înțeleg nici remarca „necrologistului” meu referitoare la estoni și lituanieni. Ce legătură au ei cu fenomenul dacopatiei românești? Mi-e rușine, dar nu știu nimic despre tovarășii de drum estoni și lituanieni. Despre francezi și germani am ceva informații. Am menționat cartea despre Nos ancêtres les Gaulois et autres fadaises. Am citit-o, ca și cartea lui Münkler despre miturile germane, dar am uitat să o menționez. În schimb am menționat cartea lui G. Schramm pe tema originii românilor, publicată la noi și la Cluj (Destine timpurii ale românilor. Cluj-Napoca, 2006). O rătăcire rösleriană comisă de un mercenar al forțelor obscure – ar spune o figură verde. Treaba e mai serioasă fiindcă sunt unii, și nu puțini, care transformă controversa în jurul etnogenezei românești într-o ceartă meschină maghiaro-română. Iată doi savanți care au ieșit din impas: Radu Popa și Radu Vulpe. Revizionismul lor este/era un îndemn pentru viitor.²¹

„Caracteristic pentru lipsa de obiectivitate a autorului este tratarea cazului lui Anonymus, calificat de autor drept «romancier», deci băsmuitor, scoțându-l și Miskolczy din istorie, pe motivul inventat că ar fi doar un fel de «povestitor de talent», deoarece acest cronicar al regelui Béla al IV-lea este declarat iresponsabil de toți istoricii maghiari, pentru faptul că adeverește că, la stabilirea ungurilor în Panonia, aceștia au găsit aici un mare număr de sate românești, iar în Transilvania cnezate și voivodate locale organizate politic.”

În privința lui Anonymus au existat și există și astăzi discuții serioase între istoricii maghiari. Unii îl consideră romancier, alții spun că a fost doar un ideolog. Deér József, în 1944, l-a calificat drept un șovinist maghiar. Mai târziu, în anii ’90, Kristó Gyula l-a prezentat ca pe un adept al toleranței etnice. În viziunea lui Győrffy György, Anonymus era un băsmuitor. Dacă mi se permite, fac o mică bârfă. Când am întocmit Istoria scurtă a Transilvaniei a izbucnit un conflict neobișnuit între Makkai László și Bóna István în jurul lui Anonymus și pugnatum est inter eos acriter așa cum au luptat Tuhutum și Gelu. După Makkai, cronicarul era un ideolog, după Bóna orice ideologie este o stupiditate. Iorga era mai generos scriind că nimic nu este de crezut în ce privește aspectele evenimențiale, numai faptul că românii autohtoni s-au întâlnit cu maghiarii, prezența cumanilor e o inadvertență cronologică, deci cronica s-a născut după 1241. Fostul meu profesor de literatură franceză de la Universitatea „Eötvös Loránd”, Süpek Ottó a formulat o teorie ingenioasă în privința lui Anonymus. Citind textul cronicii dinspre contextul tehnicilor de lectură medievală practicate în Franța de atunci, Süpek a ajuns la concluzia că textul lui Anonymus este o alegorie. Adică cronica are și un sens ascuns, camuflat, și dacă o citim în acest mod reiese că, printre rânduri, este vorba despre legitimarea unui complot organizat în 1279 de către elitele cumane împotriva regelui maghiar. Această teorie a lui Süpek a fost categoric respinsă de către istoricii maghiari. Eu însă am prezentat-o în cartea mea (e drept cu semn de întrebare) ca o provocare pentru medieviști. Conform unor poziții ale istoricilor maghiari, în textul meu Anonymus a rămas un ideolog care a legitimat existența domeniilor feudale ale oligarhiilor și a scornit victoriile șefilor maghiari pe baza toponimiei. În plus am atras atenția asupra structurii biblice a narațiunii lui Anonymus. Autorul cronicii, nu întâmplător, afirmă că textul i-a fost dictat chiar de către Sfântul Duh (dictavit Spiritus Sanctus). Poporul ales este format din conducătorii triburilor, care inițial au trăit în Sciția, conform celor zece porunci. Mai târziu însă au început să se lupte între ei și astfel au căzut în păcat. Exodul celor șapte triburi maghiare din Sciția bântuită de războaie este, de fapt, o analogie a exodului evreilor din Egipt. De altminteri din prima traducere română a textului lui Anonymus fraza care se referă la Sfântul Duh lipsește. Nu știu din ce motive, dar în orice caz tocmai această frază asigură sacralitatea cronicii. Sacralizarea profanului este un proces cu mai multe etape, una era cea medievală, alta modernă cu reflexe laico-ataviste.

„Atitudinea autorului față de Anonymus este pentru noi edificatoare, ca să nu-i mai concedem acestuia prezumția de obiectivitate. Această neîncredere sporește atunci când se discută și «litigiul Hunyadi», ducând originea acestuia în zona sud-dunăreană, respectiv sârbească. Că numele lui a fost cântat și venerat de toate popoarele balcanice, care sperau într-o eliberare de sub turci, e un adevăr, dar faptul că a fost român rămâne o realitate certă. Credem că lucrurile privind familia Huniade au fost integral lămurite de lucrarea recentă a lui Ioan-Aurel Pop”.

O născocire rușinoasă! În legătură cu Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) în cartea mea am prezentat următoarele probleme controversate: originea socială și etnică a eroului nostru, ce fel de militar și politician era, și ce însemnătate mondială au avut acțiunile sale militare. Am și dedicat o monografie aparte acestor teme.²⁴ Nu e nimic neobișnuit în faptul că în legătură cu originea familiei Hunyadi am menționat și imaginarul sârbesc. Eu personal fac parte din acea tagmă a istoricilor care nu au pus sub semnul întrebării niciodată originea română a lui Hunyadi. De fapt niciun istoric maghiar serios nu a spus niciodată că familia Hunyadi nu ar fi de origine română. Primul istoric maghiar care a pomenit în 1900 că Hunedoreștii ar proveni din zona Hațegului a fost Wertner Mór. Unii au susținut (de exemplu Elekes Lajos în 1940) că Hunedoreștii erau înrudiți chiar cu dinastia Basarabilor. După ce s-a schimbat placa, același Elekes devenind o portavoce a discursului comunist, și-a schimbat părerea: strămoșii aristocrați (Basarabii) au fost transformați în strămoși mai umili, devenind astfel tatăl lui Ioan de Hunedoara, un simplu boiernaș din Țara Românească. Problemele istorice nu sunt gratuite. Istorici români de azi pășesc în făgașul săpat de Wertner. Dar numele tatălui ne dă într-adevăr de gândit. Iată ce scrie Ioan-Aurel Pop: „Voicu este numit în unele surse narative (Bonfinius) și Buthi (apoi Buth, Butho), fără nicio explicație și fără ca istoricii ulteriori să fi găsit vreuna plauzibilă. E drept că în românește există formele But, Bute sau Butea, ca nume atestate în epocă sau cu ceva mai târziu, în mai multe regiuni, din Maramureș până în Țara Făgărașului. Samuil Micu, după «Geografia» lui Sebastian Munster, zice: «Iar Ioan de Hunedoara a fost fiul românului But» (Fuit autem Ioannes Hunyades Buthi Valachi filius), iar, după Iosif Benkő, tot el adaugă: «Ioan de Hunedoara sau Corvin – alții îl cheamă Huniadi, Laonic îl cheamă Honiat, turcii, după Leunclavius, Iancu – a fost fecior al unui boier (Bojerii), anume al lui But (Buthi seu Buthonis), pe care din Elisabeta Paleologa, din neamul împăraților bizantini, l-au născut». Cum se vede, și din citatul de mai sus elementele reale interferează cu cele fanteziste, preluate din surse narative. Apoi, Mike Sándor, în culegerea sa de genealogii, îl consideră pe unul dintre cei doi Radul frate cu Șerb (Serbe), iar pe fiul lui Șerb îl numește Vojk Buthi. Recent a fost descoperit faptul că atât în Oltenia sau Valahia cea Mică (nume dat Olteniei inclusiv în anturajul lui Maximilian din «partida sa antiotomană» din Croația, la 1493), cât și în Moldova but în româna veche însemna «bunic». Buth(-ul) este, prin urmare, bunic(ul). Or, Voicu de Hunedoara era bunicul lui Matia, personajul despre care scria Bonfini.”

Problema e că porecla But/Bud ne duce spre districte românești bănățene fiindcă, undeva în jurul orașelor Lugoj și Caransebeș, a existat în Evul Mediu un sat cu numele de Buthfalva. În română numele satului ar fi sunat Budești. Termenul Vojk Buthi ar însemna Voicu al lui Bud, deci Bud ar fi identic cu Șerb. Oare nu cumva acest Bud ar fi fost șeful satului Budești, nu departe de un alt sat dispărut care s-a chemat Corbul? Mai există și alte soluții. Opinia baronului Forster Gyula mi se pare certă: dintre contemporanii cei care erau în cunoștință de cauză au păstrat tăcerea despre originea lui Iancu și Matei. Spița de neam distinsă era de importanța vitală pentru regele Matei. Cum se știe, indivizii din elite au sau își făuresc o origine individuală strălucită, starea nobiliară sau nobilimea colectivă a făcut apel la strămoși colectivi, de exemplu nobilimea maghiară la poporul hunic, șlahta poloneză la sarmați. O moștenire din trecut?

Concluzia mea în legătură cu originea Hundeoreștilor ar fi că în istoriografie nu există probleme integral lămurite sau epuizate, numai oameni epuizați de probleme. O problemă neistovită este și amintirea lui Hunyadi în mediile românești. În secolul XIX-lea a existat la Zăicani o familie românească Hunyadi, dar ca nemeși în această zonă s-a delimitat de românii țărani pe de o parte, pe de altă parte a refuzat orice comunitate cu familia grofească din Ungaria. Nobili maghiari de origine română au militat pentru originea secuiască a lui Hunyadi. În anii 1840, în Țara Românească, un călător maghiar, când a descoperit apartenență sa națională, a fost agresat de copii care strigau: „Jankuj-vankuj” (Iancu-i vancu-i). Și acest călător a auzit ceva de o legendă populară: „Ij drak ungaru” (Îi drac ungur). A. Papiu-Ilarian l-a desemnat renegat. Paul Valéry scria undeva: Istoria e produsul cel mai periculos al creierului uman. Obsedații nu lasă în pace nici pe morți nici pe vii. Monumentul care a păstrat amintirea bătăliei de la Porțile de Fier a fost demolat în 1992. Să continuăm cu demolarea cărții mele.

„În aceeași ordine de idei au fost clarificate și raporturile dintre primii domni moldoveni și munteni și puterea regală maghiară, care a suferit eșecuri memorabile pe acest teren (vezi rușinoasa înfrângere a lui Carol Robert de la Posada), ceea ce a despărțit pentru totdeauna apele.”

Ar fi binevenită o mică baie de fapte în apele istoriei. După cum știm au avut loc lupte comune în contra tătarilor și turcilor. Problema e alta, „necrologistul” meu nu prea cunoaște scrierile recente ale istoricilor români.

„Procesul deposedării autohtonilor valahi de pământ, dacă nu adoptau religia catolică, a fost în realitate o fraudă de amploare, prin care nu considerăm că statul maghiar a primit notele caracteristice ale feudalismelor din marile țări europene, ci s-a manifestat ca o putere hrăpăreață, lipsind pe autohtoni de bunurile lor moștenite din vechime, aruncând poporul român băștinaș din Transilvania într-o sclavie perpetuă, fiind scos din istorie timp de trei-patru secole, fără să i se recunoască niciun drept. Am vrea să știm unde s-a mai întâmplat în istorie ceva similar și cum s-a putut construi binele și progresul unui stat pe nefericirea de tip colonial a unui întreg popor. ”

Iată simptomele epidemiei complexului de victimizare. O formulă de blestem cu elemente împrumutate din cultura woke-ului și teoriile colonialiste contemporane. Omul a simțit caracterul anodin al formulei și a îmblânzit-o puțin.

„În concluzie, cartea lui Miskolczy nu mi se pare că ar sparge tiparele vechii istoriografii maghiare, iar istoria noastră comună stă și astăzi sub zodia unei mari nedreptăți, pe care, dintr-un motiv sau altul, cartea sa nici nu-și propune s-o elucideze. E bine totuși că, în anumite puncte comune, mai mută ici-colo, câte o cărămidă din loc, deși oprirea cursului narațiunii la 1526, când Ungaria a căzut sub turci, nu ni se pare fundamentală pentru tematica sa.”

Anul 1526 are importanța sa și pentru Țările Române, ele au pierdut contactul direct cu hinterlandul occidental din timpurile de atunci. Sincronizarea și din partea „necrologistului” meu cu așa zisă woke culture e o realitate tristă a zilelor noastră. În Evul Mediu, Ungaria era o țară de frontieră, acum această situație geopolitică e ursita României.

Cum caracterizați relațiile româno-maghiare și formarea națiunii române în volumul anterior menționat?

Sunt depășit. Cândva prin anii ’80 ai secolului trecut am avut o conversație interesantă cu un coleg român care avea experiențe triste din trecut. I-am pus următoarea întrebare delicată: Când se va termina discursul național comunist român bazat pe antimaghiarism? Răspunsul: Când va sosi o altă poruncă. Știm cu toții că poruncile vin și trec. Dar au existat și vor exista mereu interese convergente și obsesii divergente.

Națiunea este un concept modern și o realitate modernă. E adevărat că își are rădăcini etnice și istorice, și dacă nu, atunci le inventăm. Națiunea modernă nu e altceva decât un mariaj între moștenirea culturală și suveranitatea populară. Valorizarea, dar și inventarea și falsificarea moștenirii are dialectica sa mai mult sau mai puțin detestabilă. Cea mai mare satisfacție pentru mine ar fi, dacă aș putea citi o istorie a maghiarilor scrisă de către un istoric român, așa cum eu, ca istoric maghiar, am scris o carte despre istoria românilor.

A consemnat Alexandru-Bogdan KÜRTI

Note:

1 http://real.mtak.hu/46756/1/ELTE%20Rom%C3%A1n%20Tansz%C3%A9k%20t%C3%B6rt%C3%A9nete.pdf.

2 Vitrina cu mercenari. Doi impostori – ambasadorii culturii româneşti la Universitatea din Budapesta. Vatra Românească, 1991. octombrie 15. 4–5.; Vezi volumul menționat Inter Scyllam et Charybdim.

3 Constantin C. Giuerscu: Pentru „vechea școală” de istorie. Buc. 1937. 49.

4 Nicolae Iorga: Generalități cu privire la studiile istorice. București, 1944. 348.

5 Marc Bloch: Apologie pour l’histoire ou métier d’historien. Paris, 1964. XI.

6 Nicolae Iorga: A nemzetek közötti gyűlölködés ellen. Contra duşmăniei dintre naţii. Az előszót írta Makkai László és Miskolczy Ambrus. Bp., 1992.

7 http://www.cooperativag.ro/henri-h-stahl-un-sociolog-constructor-de-istorie-perspectiva-unui-istoric-budapestan/.

8 Moses Gaster: Judaica & Hungarica. A bevezetést írta és a forrásokat válogatta Miskolczy Ambrus. Bp., ELTE Román Filológiai Tanszék, 1993.

9 Gheorghe I. Brătianu – Makkai László: A Tündérkert. Grădina zînelor. Bp., 1994.

10 A román nemzeti egység kérdése és az 1840-i havasalföldi forradalmi mozgalom. Századok, 1973. 2. sz. 406-426.

11 Erdély történeti demográfiájának forrásai a XVIII. század második felében. I–III. (a statisztikai táblákat készítette E. Varga Árpád, a bevezetést és a források magyarázatát írta Miskolczy Ambrus) Csíkszereda, Pro Print, 2013. 810., 922., 870.

12 Egyház és forradalom. Biserică şi revoluţie. A köröskisjenői ortodox román egyházi zsinat. Sinodul ortodox românesc de la Chişineu–Criş 1849. Bp., 1991. A bevezetést írta Miskolczy Ambrus. A szerkesztésben együttműködött Ioan Octavian Rudeanu. Az előszót írta Szabad György. Bp.,1991.

13 A legendák varázsa. Jules Michelet kelet–európai mítoszai és a magyar–román párbeszéd a 19. század derekán. Bp., Universitas Kiadó, 2000. 387.

14 A pásztor bölcsessége. A bárányka útja Sovejától Párizsig és vissza: fejezetek 150 esztendő román eszmetörténetéből a romantikus nacionalizmustól napjainkig. Kolozsvár, Kriterion, 2013. 499

15 http://www.cooperativag.ro/cine-salveaza-miorita/.

16 Jules Michelet: Les leçons au Collège de France 1847. Az előszót írta Miskolczy Ambrus. A forrásokat kiadta Miskolczy Ambrus, gondozta Szabics Imre és Patrick Quillier közreműködésével. Bp., Universitas Kiadó, 1999. 191.

17 On the Path to Romanticism: the Gypsies of the Enlightenment. The Ţiganiada (Gypsiada) or the reflection of the Gypsy image and selfimage in Hungarian and Romanian literature. Bp., Lucidus Kiadó, 2012. 160.; Modern mítoszok csapdáiban. Caragiale és Sebastian. Kolozsvár, Kriterion, 2011. 238.; Cioran hosszú kamaszkora – avagy mi legyen a fasiszta múlttal? Budapest, Gondolat, 2014. 210.

18 A Vasgárda 1927–1937. Antiszemitizmus, mitológia, vallás. Budapest, Gondolat, 2015. 278.; A Vasgárda II. 1937–1964. Antiszemitizmus, mitológia, vallás. Budapest, Gondolat, 2019. 392.

19 „Tiszta forrás” felé… Közelítések Bartók Béla és a Cantata profana világához. Bp., Gondolat, 2011. 334.

20 Modernitate şi religiozitate. Mit şi religie în Cantata profana sau taina fiilor metamorfozaţi în cerbi. Echilibrul între antiteze. Studii oferite profesorului Paul Cornea cu ocazia celei de 90-a aniversări. Szerk. Monica Spiridon, Mircea Anghelescu. Buc. 2014. 109–123.

21 Felvilágosodás és babonaság (erdélyi néphiedelem-gyűjtés 1789–90-ben). Budapest, L’Harmattan, 2016. 297.

22 Filológia, nemzet vallás. Simeon Magyar munkássága: ismeretlen fejezetek a román tankönyvirodalom történetéből. Bp., Eötvös Kiadó, 2018. 210.

23 Observații și îndreptări la istoria României din jurul anului O MIE, SCIVA 42.3-4, 1991.; Sintagma „strămoşii noştri daci” ar trebui discutată.

24 A Hunyadi-per. Mítoszok valósága és a valóság mítoszai párbeszédben. Bp., Ráció, 2022. 499.